Scriitorul Constantin Dragomir, Timişoara

Diferenţa  dintre real şi abstract - II

Mă obsedează fraza lui Mahler, omul este muzica sa, şi astfel ajung la oscilații, termen prin excelență fizic, dar trebuie să țin minte ideea, da, cea de oscilație. În Univers o fi? Și este. Și cum n-aveam stare, citeam și căutam ceva, și iată ce găsesc într-o publicație, mai veche: ,,Dacă simțim nevoia să o reluăm astăzi, este pentru că am fost incitaţi de articolul acad. Petre Jitaru privind ''Comunicarea la nivel molecular'' din ''Contemporanul'' (15 aprilie 1988), în care se arăta că savantul japonez S. Ohno, reînviind ideea ''muzicii sferelor'' a găsit o corespondenţă între succesiunile bazelor nucleice din ADN şi muzica lui Chopin sau a lui Beetthoven”. Auzi, unde-l duce mintea pe ochiosul ăsta, îmi place ce spune, îmi place grozav, auzi Chopin, Beethoven!? Pentru antici ,,Kosmosul” era văzut  ca o unitate organică, vie, ce se naşte în miezul Nelimitatului, respiră din  Nelimitat, da, o adevărată poezie ce trebuie percepută așa. Tot anticii, da ei, vedeau Universul și lumea ca un întreg din care făceau parte, nu  se rezumau doar la  contemplarea  Cerului, la frumusețea lui; se simțeau  legați de el ca un țăran  de pământ. Asta cred eu, și mă voi referi la ei cu respectul cuvenit înaintașilor noștri, nu ca la  relicve depășite ale unui trecut oarecare și care trebuie uitat.

Poate contemplarea lor transcrisă în poezia lor, în poemele lor, era  pline de date pe care nu le-am cules  noi, cu aparatura modernă și nici nu le-am văzut, mai ales că recunoaștem o viteză a luminii redusă față de dimensiunile Universului. Parmenide scria în vers și nu era el chiar poet, cum nici eu nu sunt chiar scriitor, și țin la el. Pentru Parmenide,  adevărul este legat de percepția existenței, deoarece  în ideea non-existenței, nu poate fi un adevăr. Mai spune că ,,nimic nu poate avea existenţă reală decât  dacă poate fi normal.  Astfel "a fi imaginat" şi "a fi capabil să existe" este acelaşi lucru. În aceeaşi epocă se poate plasa şi apariţia matematicii, cu influenţe filosofice, de unde rezultă şi concepţiile filosofice, respectiv cosmogonice ale  pitagoreicilor. Pitagora, scoate în evidenţă pentru prima dată puterea minţii şi a raţiunii.  Pentru matematician în această viziune, acelaşi lucru poate exista, dar poate fi si numai gândit, şi reprezintă un principiu, şi anume  că “Principiul tuturor lucrurilor este unitatea.  Luînd naştere din această unitate, doimea  nedefinită serveşte ca substrat material unităţii,  unitate care este cauza”.

Cam de la acest principiu a pornit şi Parmenide, când spunea  că nimic nu poate avea existenţă reală decât dacă poate fi rațional. În consecinţă  ,,a fi imaginat" şi ,,a fi capabil să existe" este unul şi acelaşi lucru în fond.  Atenție însă la ideea de bază, fundamentală zic eu, anume  că este imposibil să gândesti ceva ce nu există și este imposibil pentru ceva ce nu este gândit să existe, dar apare inevitabil întrebarea, despre  a cui gândire este vorba, din moment ce dacă nu este gândit, nu există? Întrebarea este necesară, altfel, noţiunea devine prea relativă, chiar de neînțeles fără un răspuns. Tot anticii mai spun: "Existentul" unic, imobil, neschimbător nu poate fi păstrat decât prin gândire, căci el însuşi este gândire. Fiinţa este veşnică şi necreată, extratemporală, ea nu provine dintr-o altă fiinţă.(!)”  Desigur,  noi ştim că; ,,La început a fost Cuvântul”, şi iată cum facem legătura între filosofie şi religie, urmând a le lega şi cu ştiinţa, dacă este posibil și dacă  vrem asta. Dar nu ne oprim aici, după antici, adevărul constă în faptul că existenţa este imuabilă, continuă nenăscută şi perfect unitară și de subliniat și imobilă, "Existența", trebuie să fiinţeze, căci nu poate fi gândit cazul că aceasta să nu fiinţeze, ... Existenţa este nedevenită, căci ea n-a putut să se nască nici dintr-o altă existenţă, nici dintr-un neexistent; din existenţă nu putea să se nască, căci atunci ar fi însemnat ca acesteia i-a premers o altă existenţă, dar nici din neexistenţă nu putea, din simplul motiv ca aceasta nu poate fi prezentă. Da, înțeleg, când spun că existența umple totul, involuntar mă gândesc la un volum, dar nu așa.

Fiind nedevenită, ea nu are nici inceput si nici sfirsit : ea este eternă si vesnică, identică cu sine.. In afară de existenţă nu mai e nimic, asadar nu este decât o existenţă, care umple totul, căci ea este un întreg si o unitate, ce nu poate fi imparţită.” (!)

Trebuie subliniat neaparat  faptul;  ,,că totul e „Unul” şi stă în repaus în el însuşi, neavând spaţiu în care să se mişte, şi că „amarnica nevoie o ţine în strânsoarea hotarului ce-o înconjoară din toate părţile, pentru că nu-i îngăduit ca fiinţă să fie neispravită:  astfel se face că nu-i lipseşte nimic: căci de i-ar lipsi ceva, i-ar lipsi totul”.

Nu cred că se poate trece cu vederea,  adevărul obiectiv a lui Parmenide care înseamnă  că toate cosmosurile posibile sunt egal existente si reale, concepţie care conduce  la concluzia că întreaga existenţă este una singură, continua, indivizibilă şi neschimbătoare unitate: Unul.” Da, știu când spun că existența umple tot, se referă la absolut, la sinele lui.

Sintetizând concepţia respectivă, se poate spune că; Existenţa este una, este eternă, este continuă, este indivizibilă si imuabilă dar şi necompusă din părţi distincte şi este imobilă. Da, dar  mai spune ceva;  "Totul este etern", expresie ce înglobează şi eternitatea, adică a unui timp nemărginit. De remarcat aşadar, că nu poate fi vorba de un amestec, dar poate fi vorba de un conţinut absolut şi nemărginit, în totul şi în toate. Este deja momentul să mai facem o legătură filosofie-religie, şi iată ce scrie în Facerea 2.24  ,,De aceea va lăsa pe tatăl său şi pe mama sa, şi se vor face un singur trup.''

Se remarcă fără doar și poate și filosofia lui Aristotel, care utilizează termenul arche pentru a descrie doctrina primilor filosofi despre substanţa primordială. Asupra acestei idei ar trebui să ne aplecăm mai mult pentru a o reţine, căci se poate vedea la o scurtă analiză, o altă legătură cu mesajul religios, biblic. Arche, se traduce prin aceea că ar desemna, dar atenţie, atît starea iniţială din care au luat fiinţă toate lucrurile şi în care se vor întoarce toate lucrurile, cât şi natura, ca o permanenţă a generării lucrurilor. De aceea se ,,nasc lumi nenumărate şi pier din nou în ceea ce le-a dat naştere”. Potrivit acestei gîndiri, după descoperirea substanţei primordiale ar urma găsirea şi explicarea elementului care să fie raţiunea transformării lucrurilor, şi implicit a transformării substanţei primordiale în materie.

Dacă punem problema unor transformări, cum ar fi substanţă primordială-materie, dar şi a cauzei, este absolut necesar, ca din faza iniţială elaborării unei teorii, trebuie făcută si diferenţa între abstract şi real, mai ales când formulăm ipoteze cosmologice, pe care le dezvoltăm ulterior matematic.  Adică, putem gândi ceva ce nu există în lumea noastră reală, dar poate exista într-o lume  ideală absolută, pe care o putem descrie doar  in ,,abstract”, un domeniu accesibil matematicii, şi numai ei.

Și la Aristotel, observăm o continuitate în concepţie, iar în legătură cu cele afirmate mai sus, el spune că Universul este unic şi că din Infinit el îşi extrage timpul, respiraţia şi vidul care deosebeşte locurile lucrurilor separate. Nelimitatul aflat în afara Kosmos-lui în curs de constituire este numit fie suflu (pneuma), fie gol sau vid (kenon).

Dar fii atent ce mai găsesc în Crezul creștin, și asta mă face încrezător in drumul meu:

Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat,

Născut, nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut...

Desigur, pare curios la Parmenide că nu accepta  ideile despre originile lumii deoarece ,,Ex nihilo nihil fit.” dar  există un indivizibil si continuu plenum.(!).  In consecinţă ceea ce este pur şi simplu este, prin urmare este finit, sferic, continuu si nu exista nimic altceva în afara sa.

Să luăm cazul a ceva sferic, legând afirmaţia de ,,Ex nihilo nihil fit.”, şi  pare logic, dar tot ei, anticii, spuneau  că ,,stă în repaus în el însuşi, neavând spaţiu în care să se mişte, şi că „amarnica nevoie o ţine în strânsoarea hotarului ce-o înconjoară din toate părţile”. Asta poate însemna, ceva  fără dimensiune, o noţiune relativ recentă, dar poate fi cam acelaşi lucru şi dacă spunem ,,infinitate de dimensiuni”, dacă ne referim strict la ,Existența absolută”,  sfera fiind doar perfecțiunea geometrică cu care se făcea analogia,nimic mai mult.

O sferă în înțețelesul actual, adică tridimensională, ar reprezenta chiar ea, sfera  un spațiu care raportat la conținut infinit (Totul) tot la zero se ajunge. De fapt, în actualele teorii cosmologice se spune că big-bangul a pornit de la o dimensiune extrem de redusă, chiar zero după cum susțin mulți  autori.

În acest caz nu este mai bine să ponim chiar din Infinitul fără dimensiuen, în elaborarea ipotezelor noastre  cosmologice? Adică, am porni de la un indivizibil și continuu plenum, și am scăpa și de nedeterminări.

O ideie rezultă clar dintr-o analiză a celor spuse  mai sus, aceea că nu numai materia trebuie să apară în cursul unor transformări ce conduc către o naștere a Universului, ci și spațiul. Vorbind de un indivizibil plenum, se poate intui ca inevitabil, și nașterea unui  timp universal, separat de eternitatea din conținutul Existenței absolute, și-i spun Infinit acestei existențe, pentru a păstra termenul și în matematică. Un sistem de referință universal văzut și de Einstein ca necesar este în fond o cruce, sistem cartezian!

Constantin Dragomir

Timişoara

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com