Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

Discriminarea, la noi acasă

Victor MARTIN

E frumos că, într-o anumită secundă a politicii româneşti, s-au scos de sub spectrul penalului insulta, calomnia, vagabondajul şi adulterul, doar pentru a fi băgate la loc şi pentru a da mai multă importanţă altei noţiuni, mult mai absconse: discriminarea. Dacă nu eşti atent pe unde calci, orice neavenit te poate da în judecată pentru insultă sau calomnie şi îţi cere şi pe tac'su şi pe mă'sa ca daune morale, aşa că e mine să te uiţi pe unde calci sau să stai acasă. Prin incriminarea vagabondajului, cu „bunăvoinţa” justiţiei, poţi să-ţi iei adio de la turismul cu bani puţini, cu rucsacul în spate, şi de la dormitul prin şure sau gări. De la Angela Merkel, actualul cancelar german, care a „vagabondat” şi prin România, în vremea studenţiei, să vadă ce n-a văzut şi să fie pregătită pentru orice, până la badea Gheorghe Cârţan, care s-a dus la Roma pe jos, să vadă cu ochii lui Columna lui Traian, toată lumea era suspectă de vagabondaj. Adulterul nu-şi are locul în penal decât pentru a-l exacerba, deoarece, se ştie, când o căsnicie scârţâie, n-o mai salvează nici dracu', darămite secretarul organizaţiei de bază.

Cu voia judecătorilor, aceste acuzaţii au un caracter indefinit, cu multe implicaţii stresante, dar actualii legiuitori au găsit un înlocuitor şi mai subtil, mai greu de ocolit şi cu o plajă de desfăşurare mult mai largă: discriminarea.

Discriminarea e greu de ocolit pentru simplul fapt că se găseşte în fiecare dintre noi, încă de la Adam şi Eva. Bărbatul şi femeia au fost zămisliţi în mod discriminatoriu. E o discriminare pozitivă. Nu poţi spune unui bărbat hormonal adevărat „măi, femeie!” sau invers. Familia însăşi e o discriminate în sine, fiind formată din elemente în contrast. Dacă nu fluieri după o femeie urâtă, să nu credeţi că aceasta e discriminare, cum aţi putea crede!

Ar putea exista o discriminare după felul cum se îmbracă fiecare. Nu există; fiecare e regele eleganţei lui de 3 lei.

Termenul de discriminare pozitivă a fost introdus chiar de cei în rândul cărora am aderat şi vrem să ne integrăm după 1 ianuarie 2007. Nu se poate ca autorităţile române, competente, sau presa, şi mai competentă, să nu fi ştie acest lucru.

Lipsa discriminării ţine de tutela normalului, mult înainte de a ajunge la tirania normalului, iar ţara noastră, după canoanele europene, numai normală nu e. Când o lege, articol sau chiar un simplu paragraf de lege nu reprezintă nici pe departe normalul, ci instrumentul de a normaliza, atunci când nu are ce normaliza sau e prea banal să facă asta, poate duce la excese, interpretări şi discuţii interminabile. Stai, uneori, şi te întrebi dacă stuful legislativ nu e introdus pentru a abate atenţia lumii de la adevăratele probleme şi valori.

Când intervine anormalitatea, apare şi discriminarea. România e plină de discriminare, pentru că e plină de anormal, din spirit de frondă, din dorinţa de a fi altfel, din prostie, din orice. Preşedintele e preşedinte şi în pielea goală, dar asta e o stare anormală de care ne putem lipsi.

Microbiştii se pot considera discriminaţi când nu sunt lăsaţi pe terenul de fotbal, să spargă scaune, să arunce petarde, să ţipe, pentru că aşa percep ei anormalul, ca pe ceva obişnuit. Pentru ei, anormalul e ceva normal. La fel, pentru cerşetorii care ne inoportunează tot timpul cu prezenţa lor mai mult decât insolită. La fel, pentru cei ce scuipă pe jos. La fel, pentru cei ce vorbesc urât.

Unele categorii de oameni, la care discriminarea se găseşte în ei, ca abatere de la normal, au acum apă la moară să afirme că anormalul lor e mai normal decât normalul.

Dacă, până acum, unii erau deranjaţi de prezenţa altora, acum sunt deranjaţi chiar şi de propria lor prezenţă în mijlocul altora.

Mai nou, şi homosexualii, şi lesbienele, şi travestiţii vor să fie văzuţi. Vor să înfieze şi copii. Ei se simt discriminaţi, dar nu ştii ce să discriminezi mai întâi, hormonii predominant masculini, hormonii predominant feminini, lupta cu preceptele biblice sau exhibiţionismul.

Hibrizii rasiali sunt şi ei nişte entităţi indecise, care, dacă nu renunţă la ideea superiorităţii uneia dintre rasele ce-i compun, devin extremişti politici. În acest caz, întregul nu poate fi format dintr-o jumătate întreagă. Jumătatea se poate afirma doar cultural şi etnic. Unele etnii nu pot exista dacă nu fură sau nu deranjează; acestea sunt discriminabile. Nu are nimeni nimic cu existenţa unor comunităţi religioase sau etnice într-o izolare totală; acestea, discriminând lumea în care trăiesc, se autodiscriminează singure, în mod pozitiv.

Discriminare pozitivă nu înseamnă faptul că negrul nu se poate aşeza pe banca albului, ci faptul că nici albul nu se poate aşeza pe banca negrului. Discriminare înseamnă atunci când negrul are toate drepturile albului, dar mai vrea şi drepturi în plus. Bunul simţ te face ca, atunci când eşti în curtea altuia, să te comporţi după regulile curţii, nu să vii cu propriile tale reguli.

Decât să fie cineva discriminat pozitiv pentru că e altfel şi e imposibil să fie ca toţi ceilalţi, mai bine să nu fie discriminat deloc, şi-au spus legiuitorii, şi să fie aspru pedepsiţi cei care discriminează. Bine, dar şi asta tot o discriminare e!

Problema micilor minorităţi nu e discriminarea, ci faptul că este făcută cu ură. Problema nu e nici măcar faptul că majoritatea discriminează o minoritate sexuală, socială, sportivă, rasială, religioasă, etnică sau de altă natură, deoarece, în cele mai multe cazuri, majoritatea ignoră minoritatea, atunci când nu e ostentativă. Problema cea mai gravă este atunci când minoritatea vrea să fie neapărat şi imperativ băgată în seamă şi, mai mult, o face cu ură.

Se ştie, din istorie, că minorităţile mici au dat şi dau cele mai crunte mafii economice sau reţele teroriste. Încep prin a vrea şi termină prin a vrea să fie. Minoritatea, spre deosebire de majoritate, vrea tot timpul să demonstreze ceva. Minorităţile par a avea mai multe valori, nu pentru că au, ci pentru că se fac vizibile. Într-un fel se vede o monedă pe o masă şi altfel pe un teren de fotbal.

Nici micile discriminări, nici o perdea de fum generalizată, prezentată drept discriminare, nu pot fi împrăştiate prin lege.

Abia acum, când noul cod penal ne-a făcut să conştientizăm discriminarea, ne-am uitat şi noi în jur şi am văzut că, exact din cauza acestei puneri în lumină, nu vom scăpa niciodată de mai marile sau mai micile noastre discriminări. De multe ori, dacă uiţi de el, focul se stinge de la sine. Amintindu-ne că avem şi noi un foc, l-am băgat în Codul Penal şi vom turna o găleată de apă peste el, să vadă toată Europa ce fum scoate.

Acest cod ne-a făcut conştienţi exact de faptul că, tot ce considerăm lege a contrariilor, generatoare de evoluţie politică sau socială, e, de fapt, discriminare.

Atâta timp cât, într-un fel sau altul, toţi discriminăm şi suntem cu toţii discriminaţi, nu are nici un rost să conştientizăm cu forţa acest lucru. Să conştientizăm prin lege, nici atât. Dacă nu e inoportunat, nimeni nu discriminează.

Bolnavii nu sunt discriminaţi pentru că sunt bolnavi, ci pentru că ne pot îmbolnăvi; e vorba de sănătatea socială, nu de sănătate. La fel, discriminarea celor cu „origine nesănătoasă”, cărora li s-au luat bunurile, nu are nici o legătură cu sănătatea, ci cu politicul, juridicul, socialul, economicul şi chiar culturalul.

Concluzia celor care au băgat discriminarea într-un cod penal ar fi trebuit să fie faptul că nici o discriminare nu e bună, când e astfel conştientizată; poate fi artificială. Nici chiar discriminarea dintre cei discriminaţi şi cei nediscriminaţi nu duce undeva, nici discriminarea dintre discriminat şi discriminator.

Au dispărut, pe moment: insulta, calomnia, vagabondajul şi adulterul, dar au rămas mitocanii, egocentricii, vagabonzii şi cei care calcă strâmb, să se afirme. E o discriminare faţă de ceilalţi. Aşa cum ne luptăm cu corupţii şi lăsăm corupţia în pace, aşa ne vom lupta cu discriminatorii şi vom lăsa discriminarea în pace.

Unii confundă prea uşor critica obiectivă, menită să schimbe lucrurile în bine, cu o imaginară discriminare a subiecţilor criticii. Dacă mie îmi spune cineva că am un neg pe nas, nu înseamnă că e discriminată categoria oamenilor cu negi pe nas. E o simplă constatare.

Extrapolând, în funcţie de acela care face intrepretarea, paradoxal, chiar şi critica făcută din interior, în vederea îndreptării unor anomalii, poate fi interpretată ca o discriminare, ca lipsă de naţionalism sau patriotism, ca insultă, calomnie, trădare. În condiţiile în care nu ducem lipsă de judecători de ocazie, turnarea conceptelor în tot mai multe tipare de lege e o întreprindere periculoasă pentru toată suflarea.

E convenabil să spui că discriminarea a dispărut atunci când o negresă a refuzat să mai stea în spate, în autobuz, şi s-a aşezat în faţă. Nu e adevărat; abia atunci a apărut discriminarea, fiind apasat afirmată chiar de cei discriminaţi. Şi atunci, se pune întrebarea: dacă vrem cu toţii în faţă, în spate cine mai stă?!

Discriminarea e o falsă problemă. Nu suntem egali nici măcar prin naştere, cum, forţat, susţin comuniştii. Dumnezeu a făcut lumea împărţită. Copilul unui contabil nu se naşte cu aceleaşi şanse ca un copil de ministru. În aceste condiţii, discriminarea nu poate fi combătută, iar rolul oricărui consiliu de combatere a discriminării e superflu.

Victor MARTIN

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)