Katia visează. Şi plânge în somn. Şi geme, se încordează, strânge pumnii. Scânceşte. Apoi plânge din nou, cu disperarea celui care a pierdut ceva esenţial şi nu mai are pentru ce trăi. Parcă muşcă pământul şi-l zgârie cu unghiile. Multă durere a strâns în ea această femeie.

         Katia-şi visează fiul. Nu pentru prima dată.

         Fiul ei este mort de unsprezece ani. A fost grafician şi pictor. Şi avea doar 26 de ani.  Dar ea tot îl mai visează. Şi plânge înăbuşit, să n-o audă nimeni.

         Dar eu am auzit-o. Şi am strigat-o. Pe alt nume.

         Nu ştiu ce mi-a venit, somnoroasă precum eram, să-i spun altfel.

         Katia e o femeie micuţă, plină, cu părul albit prematur. E foarte puternică, are o tărie de caracter pe care eu o admir mult. A răzbătut prin viaţă, în pofida durerii copleşitoare de a-şi fi pierdut fiul, pe Ionuţ, artistul dobrogean care a lăsat moştenire ţării cca. o mie de lucrări  răspândite în lume la muzee şi case de cultură. De mai mulţi ani Ionuţ-Cătălin Florea  are muzeul lui memorial în comuna I.C.Brătianu. Cu un bust din bronz, pe măsură, amplasat în curte, înconjurat de flori, de castani şi de alţi pomi fructiferi. Aici  locuiesc păsările cu care s-a înfrăţit artistul. Şi ele vin să-i ţină de urât. Ciripitul lor seamănă cu rugăciunile mamei. Şi ale copiilor de la Şcoala din sat, „Ion Creangă”.

         Am scris despre Ionuţ-Cătălin Florea două cărţi. Le-am prezentat  la casa lui memorială, în 7 mai a.c., când tocmai se împlineau 11 ani de la prematura lui dispariţie.

         Curând le vom lansa şi la Târgul de carte Axis Libri, organizat de Biblioteca „V.A.Urechia” – ajuns la a patra ediţie. Mai precis în 25 mai, ora 14,00.

         Katia vine din Linz, acolo unde Ionuţ-Cătălin Florea, cu familia lui, şi-a petrecut ultimii zece ani de viaţă. Adică de la accident, până în 2001, când Dumnezeu l-a chemt să-i picteze Grădina. Şi bolta. Fiindcă i-a plăcut de el, câtă forţă degaja, cât talent şi sensibilitate  avea, câtă determinare, în pofida faptului că era paralizat 85% din corp şi picta cu mâna stângă, cu pensula legată de mână, cu sfoară.

         Katia doarme în patul de la fereastră. Marcela în mijloc şi eu, la uşă.

         -Las-o în pace să-şi viseze visul, îmi spune Marcela.

         Eu mă închin şi adorm din nou.

         Suntem la hotelul Delta Tulcea.

         Aseară am fost la Comunitatea ucrainienilor lipoveni din această localitate. Ne-a cântat corul „Lotca”. Şi mi-am amintit de mama. Cât de mult iubea ea cântecele ruseşti şi basarabene. Mi-a transmis şi mie această dragoste. „Paidom Dunea na Dunea, na paidom Dunea”. Femeile au batistuţe albe în mână şi le flutură. Fiecare are câte o boneţică albă, ca un coc, la spate. Veşmintele sunt lucioase şi intens colorate. Costume tradiţionale. Doi acordionişti le acompaniază. Cântăreţul la balalaică a murit şi a fost înmormântat alaltăieri. Aşa că au rămas numai cei doi acordionişti. Unul e pântecos. Unul din cântece se referă la botinele femeieşti şi e foarte vesel. Cizmuliţele lor au un mare rol în dansul rusesc. Parcă joacă singure, când pe vîrfuri, când pe călcîie. Noi ţinem ritmul cu palmele.

         Eu mă dau în vânt după aceste cântece, la fel ca şi mama. Şi-n mine curge niscaiva sânge basarabean şi ucrainean.

         Astăzi e Ziua ucrainienilor lipoveni. La sediul lor e mare sărbătoare. A venit şi o scriitoare, profesor universitar de artă, din Chişinău, Ludmila Toma.  Are un fiu, Saşa, de 32 de ani, arhitect.

         Sunt tare drăguţi.

         Ea lansează un album memorial al pictorului Dimitrie Sevastianov, născut la Tulcea. Se împlinesc o sută de ani de la naşterea lui. Şi Ludmila Toma i-a alcătuit acest superb album, cu multe date inedite şi fotocopii ale tablourilor lui originale. Album bilingv, ruso-român.

         Suntem poftiţi la o ceaşcă de ceai. Ritualul ceaiului nu are nimic din ceremoniile de altădată. Nici măcar paharele cu suporturi arămii, cu toartă.  Bineînţeles, apa e fiartă în samovar. Mici pătrăţele de zahăr sunt introduse sub limbă şi ceaiul e sorbit cu plăcere, însoţit de aperitive şi bomboane umplute.

         E frumos aici, atmosferă prietenească. Ruşii lipoveni vorbesc stricat româneşte, dar sunt atât de calzi, de primitori... Parcă mi-am văzut neamurile.

         A doua zi suntem invitaţi la Axinia, la o ceaşcă de ceai de iasomie.

         E foarte plăcut şi Ludmila e o doamnă venerabilă, cu obraz smead, frumos, expresiv. Datorită ei, istoria artei s-a îmbogăţit cu un nou album. Îi reînvie memoria acestui artist de excepţie, Dimitrie Sevastianov.

         La întoarcere, călătorim înghesuite peste poate, într-un microbuz. Navetiştii elevi de la Isaccea se întorc acasă. La debarcader, ne îmbarcăm pe bac. E foarte frig şi un vânt ostil. Dunărea e tare supărată. Nori ameninţători stau deasupra ei, parcă dinadins. Rândunele nervoase săgetează apa, foarte aproape de suprafaţă. Valuri încălecate se întrec cu bacul.

         Dobrogea e un ţinut magic foarte, foarte frumos. Colinele foarte line sunt verzi. Munţii de granit sunt despicaţi în multe locuri şi se văd straturi de veacuri, peste straturi de veacuri. Mulţi copaci cu frunzele crude, ne dau bineţe. Multe situri arheologice. Trecem pe lângă mănăstirea Cilic-Dere.

         M-am îndrăgostit de ţinutul dobrogean. I.C.Brătianu, Garvăn, Văcăreni, Luncaviţa, Isaccea. Munţii străvechi, căzuţi în genunchi, tociţi, se afundă în pământ an de an. Pietre golaşe, îngrămădite una într-alta, guguloaie imense, pe alocuri cu tufe verzi cu ţepuşe. Ţinut stingher, aproape arid. Nu i-am mai văzut de aproape, de circa 25 de ani, când băteam aceste drumuri săptămânal. Pe aici, pe undeva e Cetatea Dinogeţia, cu ruinele ei milenare. Cei mai vechi munţi din ţară.

         Acum i-am văzut, ca după o lungă despărţire.

         I-am salutat cu reverenţă. Şi ei mi-au răspuns.

         Paşii m-au îndreptat către ei. Cum de am putut sta atât de departe? Şi doar erau la doi paşi, îi priveam de pe terasă.

         Mă bucur de regăsire. A lor şi a tuturor oamenilor pe care i-am întâlnit în aceste zile.

17-18 mai 2012,

Tulcea-Dunăre-Galaţi-Mila 80

         Am fost întrebată, în această călătorie dobrogeană, pentru cine scriu şi de ce mai scriu, când nimeni nu este interesat de lectură.

         -Scriu pentru mine. Scriu fiindcă respir. Scriu ca să înviu.

         Aceste motivaţii mi-au trecut prin minte. Nu ştiu dacă sunt suficiente. Pentru unii sunt prostii, pur şi simplu. Pentru mine, lucruri esenţiale. Dacă mi s-ar lua şi scrisul, n-aş mai avea chiar nimic.

         Ionuţ-Cătălin Florea picta aşa cum respira. Picta ca să respire. Respira pictând. Până în ultima clipă. Pictura a fost viaţa lui, mai ales după ce, nu a mai putut face altceva, de pildă sport sau călătorii.

         Şi-a concentrat toată atenţia asupra picturii. Toate celulele sale erau adunate în pensulă şi penel. Sau în coala de bloc şi creion sau cărbune.

         Trăgea linii, de parcă de acele linii depindea chiar viaţa lui. Şi chiar depindea. Atât îi rămăsese.

         Pentru Ionuţ-Cătălin pictura nu era o joacă. Era un modus vivendi. Sau ars vivendi. Şi mai cu seamă, ars amandi. Arta lui de a iubi.

         Deşi a trăi pentru artist, nu mai constituia demult o joacă. Era vorba de o cruce. O cruce sisifică. Pe care trebuia s-o poarte. Pe munte. În pofida căzăturilor repetate, se ridica şi pornea iar la drum. Spre vârf. Spre piscul perfecţiunii. Punea toată pasiunea în aceasta. Şi toată energia.

         Şi parcă, din desenele şi picturile lui acrilice îşi extrăgea energia, forţa care-l împingeau mereu înainte. Excelsior!

         Nu s-a plâns niciodată. Cel puţin, nu în faţa celor cunoscuţi.

         Doar el şi Dumnezeu, faţă către faţă. În adâncă intimitate. Clipă de clipă.  Alături, trepiedul, şevaletul, paleta şi pensula. Acuarelă, acryl, ulei, guaşă, creion, cărbune. Tehnici vechi, adaptate după simţirea lui. Uneltele şi armele sale. Cu ele a cucerit lumea. A cucerit bătălia şi a intrat victorios, în nemurire.

         Un băiat aparent simplu. Un copil aproape. Cu tot cerul în privire. Cu pensula strâns legată de mână. Cu sfoară. Aidoma lui Luchian.  Un destin de artist. Puţin altfel. Puţin mai dedicat, mai jertfelnic.

         Altfel, arta lui n-ar dăinui.

         Dovadă, mulţimile de copii care-l urmează, care-l iau ca efigie, care visează să ajungă pictori. Ca un omagiu suprem adus artistului de la malul Dunării.

         Dintre toţi, se vor ivi câţiva care să-i semene. În talent, în voinţă, în determinare. Să iubească arta, mai presus de fiinţă. Timpul va dovedi temeinicia acestora. Şi a cuvintelor noastre de azi şi de ieri. Pentru mâine. Despre artist, despre viaţă. Despre moarte. Îngemănate. Dar mai ales, despre nemurirea prin artă.

18 mai 2012