|
 „DREPTUL
DE REPLICĂ!"
Paul GOMA
NOTA
AUTORULUI:
La 19
aprilie 2007 textul de mai jos a fost trimis, ca drept de replică,
redacţiei „Jurnalului Naţional”. După obiceiul european al presei din
România, nu am primit confirmare de primire, nici refuz de publicare.
Drept care îmi iau libertatea - azi, 1 mai 2007 - să-l difuzez
prin mijloacele ce-mi stau la îndemână.
P.G.
19 aprilie 2007
PAUL GOMA CĂTRE REDACŢIA
JURNALULUI NAŢIONAL
În
numărul din 18 aprilie 2007 aţi publicat
„Istoria roşie - Despre marca şi stilul Scînteii”,
interviu luat lui Sorin Toma, semnat: Lavinia Betea.
Vă rog să publicaţi acest drept la replică:
1.
„Răspunsurile” (între ghilimelele deriziunii, sper ca se observă) sunt
pe măsura sinistrului personaj - însa nici cu „întrebările” (idem) nu
i-i e ruşine puitoarei! (revin după ce termin cu „Sorin
Toma”):
În urmă cu 20 ani am primit, aici, la Paris, de la Tel Aviv câteva file
dintr-o publicaţie parohială israeliană (sic) conţinînd un fel de
panegiric al socrului meu Petre Năvodaru, semnat: „Sorin
Toma”.
Ca unul dintre românii generaţiei crescute fără autorii cei
mai importanţi eliminaţi din literatura româna de către „comuniştii lui
Sorin Toma”, fără cărţile lor arse de aceiaşi îndrumători spre îndărăt,
mi-am făcut criză de mânie… culturală: cum de acest călău al literelor
româneşti a avut nesimţirea să-mi scrie mie, victimă a „activităţii”
sale devastatoare?
Soţia mea însă, fiica „omagiatului” a făcut o criză de furie (nuanţă):
cum de acest notoriu trădator al prieteniei cu tatăl său (Năvodaru), pe
care în 1947 îl „demascase” ca editor al volumului „Una sută una poeme”
de Arghezi îndrăznea să se prezinte, ca „cel mai bun prieten” al tatălui
său, când relaţiile dintre ei încetaseră din 1948, de la „Cazul
Arghezi”, definitiv din 1949 după implicarea (lui Năvodaru) în „lotul
Patraşcanu”, anchetat doar, nu şi arestat însă, exclus din partid, dat
afară din slujbă, evitat de prieteni, printre care şi „Sorinel”?
Credeam - ca şi soţia mea, Ana - că după această mişelie, specimenul s-a
pus jos şi a decedat (de ruşine). Ei bine, nu! Cadavrul nu cunoaşte
ruşinea, e viu şi vorbăreţ. După ce a scris cu aceeaşi mână cu care
scrisese „demascările-de-stat-şi-de-partid”, unele publice (ca aceea
prin care l-a alungat pe Arghezi din literatura româna, ca să-l
instaleze pe tată-său nu mai puţin celebrul „A. Toma”), ca articolele
din Scînteia, al cărei redactor şef a fost, altele secrete - de când s-a
mutat în Israel, adapostul tuturor criminalilor comunişti din Imperiul
Sovietic, s-a dedat la amintiri… amneziate cu program şi la interviuri
cu jurnalişti-cu-numele, întrebările tot de el fiind puse…
Un paragraf întreg este dedicat
„Socrului lui Goma”
şi care începe în stilul sau uleios, lustruitor de ghete cu limba - şi
mincinos:
„Am
avut un prieten bun, cum nu gaseşti altul. Un prieten pe o viaţă – în
copilarie, în liceu, în partid: Petru Navodaru. Numele lui anterior a
fost Peter Fischer. Pe cât îmi amintesc, Goma locuia la familia
Navodaru. În fata uşii statea garda Securităţii, nimeni nu putea să
intre sau să iasă de la ei fără să dea socoteală: cine? ce? cum?
Năvodaru o ducea foarte greu, fusese scos din funcţia în care lucrase,
dar a fost şi a ramas apăratorul devotat al lui Goma. Cu nepăsare, aş
spune, faţă de riscurile pe care şi le asuma. În acea vreme, eu îi
dădeam dreptate lui Goma, deoarece îl consideram un apărător al
democraţiei – în sensul primăverii de la Praga. Când ginerele său a fost
încolţit, Peter ne-a spus, mie si soţiei:
«Nu vă întâlniţi cu mine, e
periculos, sunt supravegheat de Securitate».
Atunci, printr-un bătrân, vechi prieten comun, i-am trimis lui Peter –
şi prin el lui Goma – 5.000 de lei. O suma relativ modestă, dar nici
leafa mea de atunci nu era mare. Părerea lui Peter a fost ca Goma să nu
ştie, ca nu cumva să vorbească. Mai târziu, când Goma era arestat, i s-a
comunicat lui Năvodaru, din sursă oficială, că probabil ginerele lui va
fi condamnat la moarte. Existau tot felul de mijloace de a suprima un
om. Năvodaru a cerut audienţă la Comitetul Central. A sugerat – cum
stabilise printr-o înţelegere anterioară cu Goma – că mai nimerit ar fi
să-i facă vânt peste graniţă. Oficialii au răspuns că au să se
gândească. Şi au mers pe această linie”.
Mă opresc deocamdată, cât să semnalez neadevărurile:
-
Dacă
nu s-a mai văzut cu Năvodaru din 1948 nu putea să-şi amintească:
„Goma locuia la familia Năvodaru”; apoi: nu am locuit „la
Năvodaru” decât două-trei săptamâni, după ce fusesem liberat de la
Rahova în luna mai 1977, acolo aflându-se soţia şi copilul după ce
fuseseră evacuaţi de Securitate din Drumul Taberii;
-
Ţine
cu orice preţ să dea de înţeles că prietenia sa cu Năvodaru durase,
fără întrerupere, decenii!
Neadevarat!
Se rupsese în urmă cu 30 ani (socotind din 1977), deci Năvodaru nu
avea cum să-l avertizeze că… este periculos să se întâlnească, fiind
supravegheat de Securitate - din pricina ginerelui sau, Goma…;
-
Socrul
meu nu a cerut, în cazul meu, audienţă la Comitetul Central - în
schimb a fost mereu convocat la C.C., la „Municipiu” şi mai ales la
Securitate, numai şi numai pentru a i se smulge promisiunea că o va
convinge pe fiica sa, Ana, să divorţeze de Goma.
Afirmaţiile de până aici au fost doar minciuni
b o l ş e v i c e,
scînteiste. Iată şi o calomnie s i o n i s t ă, holocaustologică:
“…eu eram atunci un simpatizant al lui Goma, pe care am căutat să-l
sprijin pe această cale prietenească. Acum am cu totul altă părere – şi
iată de ce. Pentru că Goma nu neagă Holocaustul: «Ba da a fost, dar
evreii l-au meritat, bine li s-a facut!». Aceasta este părerea
lui.”
Ca tot bolşevicul de alaltăieri sionistizat, „S.T.” nu se simte obligat
să indice: de unde, din care articol, carte, a extras „citatul”, ci îi
garantează el, de la Tel Aviv, autenticitatea astfel (re-citez!),
subliniind:
„Familia
nevestei mele a fost gazată la Auschwitz: tatăl, fratele, soţia
fratelui, fetiţa lor de cinci ani. Avem mulţi prieteni care, de
asemenea, au în familie una sau mai multe rude omorâte fie la Auschwitz,
fie în Transnistria.”
Cum i-ai putea da peste nas unei creaturi ca
„Sorin Toma”
- aflat la adăpost, ca ceilalţi bolşevici care, după ce au facut tot
răul de care erau în stare (şi erau, erau - rezultatul se vede şi se va
mai vedea) în Imperiul Sovietic, s-au cărat în Israel, de unde se plâng
că fuseseră persecutaţi, ca… evrei… în ţările pe care ei, la cizma
ruşilor, le comunizaseră cu ciomagul, cu glontele -, ei, persecutorii,
terorizatorii, călăii noştri, taman ei, care ne flamânziseră, ne
călăriseră, ne des-creieraseră, atâtea decenii, atâtea decenii. Soţia
mea, Ana, zice - după interviul dat
Laviniei Betea:
„Şi noi care crezusem că murise această jivină răufăcătoare!”
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
2.
Dacă minciunile bolşevice ale
„întrebatului”
mi-au stârnit indignarea, întrebările „întrebatoarei”
m-au (ne-au, fiindca nu sunt singur) azvârlit în consternare, în durere
atroce:
Imediat după putch-ul de la 22 decembrie 1989 am cunoscut aici,
la Paris tineri istorici români, veniţi cu burse (probabil Soros).
Citiţi, cultivaţi, cunoscători a două-trei limbi străine. După prima
impresie - favorabilă - a venit decepţia: istoricii „nu prea” (tic
mental relativizator, ardelenesc) cunoşteau istorie contemporană, în
general şi mai puţin a României şi a Românilor („De unde, daca nu am
avut bibliografiei?”, explicau, înlăcrimaţi, junii istorici, deja
maturi rezistenţi-prin-cultură). În cei peste 16 ani scurşi de la
„revoluţie” nu am observat în scrisul istoricilor tineri - şi ardeleni -
nici o umplere a „golurilor istorice”. În schimb a fost o
vadită-normală-informare-înţelegere-judecare la câţiva istorici din
aceiaşi generaţie, chiar colegi de facultate, „regăţeni” - care (nu
întâmplător, cum ar fi zis tovaraşa
Lavinia Stoicu)
au fost eliminaţi din CSNAS (ce să caute ei acolo, alături de onisorişti
de toate gradele, de te întrebai ce este CSNAS-ul: unitate militara
MAI?).
Comunismul ne-a mutilat trupurile şi sufletele (urmările „reeducării” de
tip Piteşti au devenit din ce în ce mai vizibile, „sărind” peste
una-două generaţii). Acolo unde criminalii bolşevici ca (Sorin) Toma,
Chişinevschi, Răutu, Roller, Tismăneanu (tatăl) ne-au atacat de cum au
debarcat de pe tancurile sovietice în 1944, rănile nu s-au cicatrizat,
sângerează în continuare, supurează, colcăie de viermii roşii ronţăind
ce a mai ramas din noi - care, cândva, gândeam-cu-capul-nostru.
Viziune
apocaliptică? „Concepţie” defetisto-pesimistă?, doar omul („ce mândru
sună acest cuvânt!”) nu moare-de-tot, el renaşte din propria-i
cenuşă, porneşte mai departe, cu forţe sporite…, etc., etc., taman ca la
gazeta de perete unde colabora de zor tovarăşa noastră Lavinia Stoicu
pâna la 20 decembrie 1989! Cine nu mă crede să privească
p r e s a:
aşa este normal să arate
j u r n a l i ş t i i
şi j u r n a l i
s m u l
lor? Să
jure cu mâna pe inimă că aşa trebuie să fie p r e s a după peste patru
decenii de tăcere (de moarte) şi după 17 ani de reînvăţare a limbii
române scrise? Cine nu crede să privească
i s t o r i a c o n t e m p
o r a n ă:
aşa trebuie să arate istoria contemporană a Românilor şi a României? Aşa
- ca produsul recent:
„Raportul Tismaneanu”?
Cu foarte-foarte puţine excepţii tot ce s-a publicat despre trecutul
nostru apropiat poartă stigmatul amatorismului heirupist, a
analfabetismului agresiv, şi mai grav: a eseismului cu orice preţ,
ascunzând neinformarea, ignoranţa autorilor şi dispreţul pentru document
înlocuit cu aproximatorisme şcolăreşti de un ridicol nesfârşit. Până şi
o activitate onestă, nobilă - în principiu - ca adunarea de mărturii ale
supravieţuitorilor a devenit zbatere pe loc, în praf, a unor
dragă-doamne istorici, fără o concepţie asupra istoriei - şi mai ales
fără o idee asupra moralei - inculţi, dar obraznici, zăpăciţi de
directivele unui semănător de confuzii marxiste şi de antiromânisme
viscerale - l-am numit pe „savantul mondial” Serge Moscovici.
Nu este nevoie sa citesti toata „bibliografia”
Laviniei Betea
pentru a deduce cum a lucrat tovărăşia-sa, este suficient să-i citeşti
dialogul cu Sorin Toma.
Că a fost realizat în scris, prin: „Vă rog raspundeti la următoarele
întrebări” nu este un cusur - cu condiţia să nu procedezi
stahanoviceşte, ca dânsa: de cum ai primit raspunsurile, publici „dialogul”,
fără ezitare, fără o privire asupra lor, a raspunsurilor (ca să
verifice, ce?, daca nu cunoaşte
„materia”?).
Cercetatoarea Lavinia Betea habar nu are despre ce anume vorbeşte Sorin
Toma, întrebatul; nu ştie nimic despre realitatea evenimentelor pe care
acesta le „povesteşte”, pentru a-l corija pe ici, pe colo, mai ales prin
punctele esenţiale - iar de la Serge Moscovici a învăţat să nu-şi bage
nasul ei de „cercetatoare neutra” (sic) în chestiuni sensibile, ca
Holocaustul, decât dacă le trateaza „pe linia Holocaustologiei”. Altfel
cum de a fost posibil să ramână de lemn-tănasă în faţa unei afirmaţii,
nu doar false, dar adânc prejudiciabilă mie - ca:
„Pentru că Goma nu neagă
Holocaustul: «Ba da a fost, dar evreii l-au meritat, bine li s-a
făcut!»”
(sublinierea mea)
Cercetatoarea a verificat dacă există în textele mele „citatul” produs
de Sorin Toma? Nu! Nici nu l-ar fi găsit, în schimb l-ar fi întâlnit în
lătrăturile acuzatoare ale lui Oişteanu, ale lui Shafir, al lui Katz
(repet: afirmaţiile atribuite mie fiind, fie inventate, fie
răstălmăcite, ca cel dăinuind de ani pe site-ul internet al Preşedenţiei
României, opera al lui Al. Florian!). Dar ce să se mai ostenească să
verifice dacă „citatul” cutare este adevărat sau ba, există cu adevărat
sau a fost inventat, după obiceiul militanţilor pe frontul
Holocaustologiei - ea lucrează cum fusese obişnuita la Paulis: dupa
directivele-de-sus şi în limba în care-şi scrisese producţia
gazetarească sub numele de
Lavinia Stoicu:
ca o tovarăşă cercetatoare-pe-puncte.
O amintire din Iepoca
de Aur:
Naiv, credeam că doar un analfabet ca Ceauşescu nu ştie ce este un
plagiat. Când Eugen Jebeleanu i-a explicat că Eugen Barbu „plagiase”,
adică furase, copiind pasaje, pagini din alţi autori, fără a-i numi şi
fără a folosi ghilimelele citării, Ceauşescu răspunsese cam aşa:
„Dar şi eu copiez poezii de
Coşbuc, că-mi plac - însemnă că fur? Fac o munca de răspândire a
culturii!”
Ei bine, Ceauşescu nu a fost singurul bou convins că plagiatul este
răspândire a culturii.
Iar
Lavinia Betea nu este singura „cercetatoare” care este convinsă că nu
este necesar să cunoască măcar în linii mari „subiectul”, pentru a-l
„trata”, vorba altui mare intelectual, Brucan.
Paul GOMA
Paris,
Franţa
|
Comentarii de la cititori |
|
