Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

24 ianuarie, sau dulcele românesc al fiinţării

Andrei Vartic, Chişinău

Ne putem oare închipui că nemţii l-ar batjocori pe Goethe?

Căutând diamantele spirituale ale românilor, capabile să uimească şi Parisul, şi Berlinul, şi Roma, dar şi elitele româneşti de la 1848, patriarhii Unirii Principatelor au descoperit tradiţiile româneşti, cântecul bătrânesc, teatrul sărbătorilor de peste an şi neasemuitele jocuri populare, adevărate manifestări ale „cosmosului liturgic”. Despre acestea şi Alecsandri, şi Bălcescu, şi Russo, şi Kogălniceanu spuneau că pot fi invidiate de „un Virgil şi Ovid”. Traduse în limbile de circulaţie europeană diamantele culturii noastre tradiţionale au devenit atunci, înainte şi după  24 ianuarie 1859, şi parte a patrimoniului cultural european. Nici un muşchi de pe faţa luminată a bardului de la Mirceşti nu s-a clintit a umilinţă intelectuală atunci când prezenta la Paris „Mioriţa”, „Toma Alimoş” sau „Monastirea Argeşului”. Revenea apoi în Ţară şi raporta cu mândrie: România nu este o fundătură a Europei, ci o capitală a ei.

De când unii intelectuali „corecţi”, deveniţi şi sfetnici ai partidelor de guvernământ, şi-au delegat mai toate drepturile (inclusiv de autor) de a reprezenta România în lume numai cu eu-l lor egocentric, „fariseic, făţarnic şi dogmatic” (Hans Magnus Enzensberger), cultura europeană a naţiei româneşti a coborât în ridicol. Ei banalizează istoria poporului român, ei batjocoresc pe Eminescu (să ne închipuim că nemţii îl batjocoresc pe Goethe), el alungă icoanele şi chiar religia din şcoli. În opinia lor nimic nu ne mai deosebeşte etnic, etic, estetic, metafizic şi religios de ceilalţi europeni, aşa cum au dovedit la timpul lor Haşdeii, Eliad sau Negruzzi, apoi patriarhii Unirii, sau, mai încoace, Mircea Eliade sau Mircea Vulcănescu. Nimic, mai zic ei, nu ne reprezintă aşa ca toată Europa, dar mai ales noi, poporul român, să spunem: Da, asta e partea de strălucire intelectuală a poporului român; da, acest drum spre stele nu-l poţi confunda cu nimic; da, asta este dulcea noastră România.

Colindând Pădurea Neagră (care e la izvoarele Dunării) Martin Heidegger  a ajuns la potecile care se terminau în pământul ce mustea de apă. Aşa el a descoperit izvoarele Daseinului, adică a participării acum la construirea destinului universal al fiinţei. Tot aşa, colindând, dar mergând pe urmele magului călător prin stele (şi asta se întâmpla pe la anul 1875), Eminescu a descoperit în adâncul Codrului izvoarele mistice ale fiinţării acum, acelea care echilibrează setea veşniciei de temporalitate (şi spaţielitate) şi a temporalităţii (şi a spaţielităţii) de veşnicie. Acele izvoare fac posibilă naşterea lumii din „goluri” şi, prin „undele de timp”, dispar iar şi iar, fără urmă, „în stingerea eternă” (ce formulă genială a terţului inclus i s-a revelat lui Eminescu în „Andrei Mureşanu”). Aşa de înalt, universal şi mândru este neamul românesc în comparaţie cu cea mai filosofică naţiune modernă a lumii.

Iar ei ţopăie cu dive dezgolite şi bărbaţi fardaţi - pe la televiziuni româneşti -  peste făgaşul sacru al Căluşarilor sau al doinei pure (vezi şi „Cine iubeşte şi lasă”, cântată de Maria Tănase), aşa de parcă Eminescu nu a scris „Memento mori”, de parcă nu există Voroneţul şi Hurezii, de parcă toţi stâlpii caselor româneşti nu încântă, împreună cu Brâncuşi, oameni de pe toate continentele. În această lume a suicidului global („Doar un zeu ne mai poate salva!”, spunea în 1967 acelaşi Heidegger), danţul lor este cu certitudine ospăţ în vreme de ciumă. Şi totuşi „dulcea Românie”, adică adevărata Românie, creştină şi spirituală (şi geto-dacică) îşi ţese anume aici şi acum, în spaţiul ei de geneză şi fiinţare, spre binele spiritual al întregii lumi, drumul său spre stele.

Faptul că acest drum nu este scos în primplanul masmediei de mucava sau al neghiobului discurs politic, ci este tăinuit în ascunderea schitului (aşa cum arată în numărul din ianuarie al „Convorbirilor literare” profesorul ieşean Petru Ursache) demonstrează cât de magnifică este această lucrare şi cât de fantastic „netemerea de moarte” şi „rezidirea altarului sacru” lucrează pentru neamul românesc şi în noile condiţii ale lumii şi Cosmosului. Doina, Căluşarii sau Eminescu, expresii arhetipale ale acestei lucrări, reprezintă dulcele ontologic al fiinţării noastre, româneşti, pe harta schimbătoare a lumii. Enescu, Brâncuşi sau Blaga îl onorează cu cinste. La 24 ianuarie este frumos ca toată naţia românească să se mândrească simplu că şi Basarabia, măcar prin Alexandru Hâjdău, Alecu Russo, Mihail Kogălniceanu, B. P. Hasdeu, Constantin Stere, Vasile Pârvan sau Paul Goma îndulceşte acest dulce al României fără a fi pretins vreodată altă medalie decât sacrificiul pe altarul patriei.

Andrei Vartic

Chişinău

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)