ŢARA TUTUROR IMPOSIBILITĂŢILOR

Efectul  ARAFAT

 Maria Samaunt

“RAED ARAFAT,  Un român  adevărat”, astfel scria pe pancarta ţinută de o femeie în a doua zi a protestelor începute  joi 12 ianuarie la Târgu-Mureş,  extinse apoi în capitală,  în majoritatea judeţelor ţării, în diferite oraşe,  mai mari sau mai mici,  continuate zile şi nopţi la rand,  mediatizate de toată presa audiovizuală,  cu ecouri în presa internaţională. Miercuri 18 ianuarie  protestele au fost dezbătute şi în Parlamentul European,  la Strasbourg,  dar în România,  patria de baştină a manifestărilor, se vor dezbate de abia pe 24 ianuarie, de ziua Unirii (?!?), după cum a aprobat coaliţia de la Putere cererea opoziţiei de a se institui o sesiune parlamentară extraordinară.

             Numai într-o ţară a tuturor imposibilităţilor,  putea fi o asemenea reacţie tardivă,  după cum,  tot numai aici,  un om de etnie siriană,  trăitor în Cisiordania, emigrat la noi,  putea declanşa asemenea proteste,  cum nici sindicatele,  nici forţele coalizate ale opoziţiei nu au reuşit,  în ţara numită de presa străină “eleva model a F.M.I” pentru supuşenia cu care a îndurat în ultimii ani cele mai dure măsuri de austeritate din U.E.

              Dar cine este Raed Arafat,  cel numit de presă,  de analişti,  de protestatari “declanşatorul,  declicul,  picătura care a umplut paharul, scânteia,  şamd…”,  cel care a transformat resemnaţii în indignaţi şi a făcut cocoloaşele mămăligii să sară ca petardele din ceaunul cu mămăliga în fiebere?

            Emigrând în adolescenţă, la 17 ani,  în România,  Raed a studiat medicina la Cluj,  apoi s-a specializat la Cluj şi Târgu-Mureş în anestezie şi terapie intensivă.Până aici  nimic spectaculos,  ştiut fiind interesul tinerilor de etnie arabă pentru scoala de medicină română din timpul epocii”de aur”, interes care a continuat de altfel şi după 1990,  mai ales în bănosul domeniu al stomatologiei. Raed Arafat a avut însă o pasiune de când era copil pentru medicina de urgenţă,  dovedită prin înfiinţarea  în liceu a unei  echipe de prim ajutor,  pentru ca apoi,   tânăr la nici 30 de ani,  să pună bazele în România a celui mai eficient sistem de prim ajutor,  numit SMURD- Serviciul Mobil de Urgenţă,  Reanimare şi Descarcerare , serviciu devenit foarte popular, renumit pentru profesionalismul său,  răspândit în majoritatea judeţelor ţării,  integrat cu serviciul de Pompieri,  instituţie în topul crediblităţii pe plaiurile mioritice.

           Raed Arafat, un pasionat,  un medic de talent,  un vizionar, ”un nebun care crede în ceea ce face”după propria caracterizare, şi pentru care Smurdul “e viaţa mea”, Raed Arafat a devenit un fel de legendă în viaţă, respectat de public şi de breasla medicilor,  iar din 2007 a fos numit , în guvernul Tăriceanu subsecretar de stat în Ministerul sănătăţii.

         Ei bine,  pe acest om care a salvat cu echipele sale mii de vieţi,  l-a insultat în seara de 9 ianuarie  într-o emisiune televizată la care a intervenit telefonic,  l-a  apostofat cu un ton apăsat,  sardonic,  ca să nu mai critice  sistemul din interior ci din afara lui,  să nu mai aibă obiecţii  asupra mult discutatei reforme a sănătăţii,  adică să-şi dea demisia,  nimeni altul decât Preşedintele ţării ; acelaşi prim demnitar care la 31 dec.2006 l-a decorat pe preşedintele SMURD cu Ordinul naţional pentru merit în grad de ofiţer “ pentru eforturile depuse la inundaţii”. Blamarea prezidenţială a opiniilor contrare,  ale lui Arafat, la proiectul de reformă a noii legi a sănătăţii,  elaborate recent de o comisie  de la Cotroceni,  a continuat la 2 zile într-o apariţie la o oră de vârf,  după ce medicul a demisionat chiar în ziua următoare emisiunii televizate la care participase în direct,  rezolvând asfel şi ghicitoarea cu care şeful suprem îşi încheiase intervenţia telefonică :”ghici ghicitoarea mea , cine va pleca ? (dintre ministrul sănătăţii şi subsecretarul de stat- n.n)

          Joi seara, 12 ianuarie,  circa 5000 de oameni demonstrau la Târgu-Mureş,  locul de baştină al Serviciului de urgenţă scandând “Noi pentru SMURD şi Smurd pentru noi “,  “Respect pentru Arafat”,  “Arafat nu uita, Mureşul e casa ta”,  dar şi “Jos Băsescu,  jos Guvernul Boc”, manifestare asemănată de câţiva înflăcăraţi comentatori de presă cu apărarea pastorului Tokes la Timişoara,  la 16-17 decembrie,  declic al evenimentelor din decembrie1989,  comparaţie,  cred, supradimensionată.

          Vineri protestele s-au extins la Bucureşti,  Cluj, Timişoara, apoi Iaşi,  Oradea, Ploieşti,  Craiova,  Petroşani,  Slatina, până şi la Slobozia sau în alte oraşe mai puţin temperamentale. Numărul protestatarilor nu era  foarte mare,  zeci,  sute,  mii,  dar extensia la nivel naţional,  puterea de  contagiune a revendicării principale,  care a devenit demisia preşedintelui şi a    guvernului, au făcut ca “efectul Arafat” să devină important,  ştire de primă  pagină în presa română,  preluată mai apoi  şi de media  internaţională.Surprins de reacţia publică,  intuind, poate singurul de la putere,  escaladarea efectelor neinspiratelor sale demersuri de blamare ca duşman al reformei a lui Arafat,  preşedintele Băsescu a cerut primului ministru să retragă proiectul de reformă, acesta şi ministrul sănătăţii l-au rechemat pe medicul demisionar în postul de la Minister,  destituindu-l ,  la nici o săptămână,  pe medicul mai obedient care fusese pus în locul lui,   plecat din râvnitul post “negru de supărare şi de ocară”, după cum a consemnat în stilul cărturarilor un publicist.

      Dar “ghici ghicitoarea…? “, efectul,  mai bine zis efectele Arafat s-au deplasat tot mai tranşant de la sfera medicală la cea politico-socială.

     S-a redeschis Piaţa Universităţii, a reapărut steagul cu gaură la mijloc,  a fost citită “Proclamaţia de la Bucureşti” ,  au fost violenţe,  bănuiţi fiind “ultraşii” din galeriile fotbaliştilor, s-a strigat “Fără violenţă”,  au avut loc lupte cu jandarmii ,  care pe alocuri semănau cu tatonarea de-a “hoţii şi vardiştii”,  incendieri de maşini,  coşuri de gunoi,  gaze lacrimogene,  pietre smulse din caldarâm,  de către“ huligani”,  jandarmi  şi protestatari răniţi,  vizita premierului la spital la militarul rănit,  ambulanţe Smurd intervenind în apauzele protestatarilor, cu revigoararea scandării “Arafat”,  manifestaţii zilnice în alte şi alte oraşe şi judeţe,  percheziţii ale tinerilor,  zeci de arestări deopotrivă ale celor violenţi sau ale celor paşnici,  ba chiar şi un site de cultură băgat la “zdup” în dubă de unii jandarmi mai  zeloşi,  cum numai într-o Ţară a tuturor imposibilităţilor se poate întâmpla.

     Peste toţi şi toate, oriunde în ţară,  sloganele cel mai puternic,  cu furie  scandate,  au fost cele antiprezidenţiale,  antiguvernamentale şi cele pentru alegeri anticipate. Redăm unul dintre ele,  creat, în urmă cu vreo doi ani,  la mitingul de protest de la Cotroceni,  al sindicatelor din poliţie,  în traducerea liberă de la CNN “Get out,  you,  ordinary dog !”.

       Puterea,   în aceste zile, a descoperit, cu fervoare,  Dialogul,  ca soluţie salvatoare, democratică,  promovată de robacele premier şi preşedinte de pedele,  în toată media,  “pe toate palierele”; palierul cu sindicatele nu a funcţionat însă ab initio,  acestea nevrând să fie manta de vreme rea,  iar multe onegeuri l-au refuzat,  pe alt “palier” pe cel mai nepotrivit ministru numit să dialogheze cu societatea civilă, anume pe nediplomatul ministru de externe,  cunoscut ca “domnul Jacuzzi”, s-ar zice că pentru o picantă aventură extraconjugală speculată de tabloide şi nu numai. Amintitul ministru etichetase pe blogul său o parte a protestatarilor disperaţi de foame şi sărăcie, ”populaţie de mahala a unei Românii inepte”,  privindu-i cu greţă de la înălţimea Sa intelectuală şi de statut,  uşor obosit fiind probabil de “eforturile monumentale” făcute,  după propria sa publică mărturisire,  de a nu cădea în mrejele de  admiraţie către cea mai influentă ministră a cabinetului Boc 5(sau 6?),  pe când aceasta primea cu osanale,  anul trecut,  o nouă înaltă funcţie în partidul pedele.

     Opoziţia s-a dus la dialogul cu primul ministru,  dialog care a fost de fapt un duet cu partituri antagonice: Useleul, alianţă tripartinică,  a cerut demisia preşedintelui,  a guvernului,  alegeri anticipate în primăvară,   nu comasate în noiembrie,  sindicatele cheamă la grevă generală,  iar premierul escortat de câţiva miniştri pledează pe de rost  pentru stabilitate,  adică pentru nici o schimbare,  garnisită însă cu dialog din belşug. Astăzi se anunţă un mare miting în Bucureşti  şi în ţară al opoziţiei,  care s-ar putea lăsa însă cu ceva scântei la intersectarea cu protestatarii revoltaţi  nu numai de cei de la putere,  dar şi de clasa politică în ansamblu.

     Am intitulat comentariul de mai sus“efectul Arafat”,  dar el s-ar fi putut intitula şi “efectul preşedintelui preajucător”,  sau “efectul preşedintelui şi dirijor şi orchestră”, om de stat  despre care un puşti de 10 ani ,  mezin protestatar cu ochi frumoşi ,  prezent ieri în Piaţa Universităţii din capitală,  a spus cu dezarmantă candoare la tv că ”Lui Mamaia i-a luat pensia; să nu mai dea oamenii afară de la muncă! Să ne iubească! “

Maria Samaunt

19 ianuarie 2012