Revista AGERO Stuttgart - redactor Lucian Hetco

"EFECTUL ILIDIA"(1)

Dimitrie Grama

Impresii si pareri personale in FORUM

Fiinţa umană, în comparaţie cu alte vietăţi, este înzestrată în momentul creaţiei cu spirit şi cuget, dar amândouă aceste calităţi dăruite sunt virginale, nedezvoltate, o bună perioadă de timp. Copilul mic este destul de inconştient şi de neajutorat, căci fără ajutorul adulţilor din anturajul lui, adulţi care se presupune că îi vreau binele, nu se poate dezvolta "normal". Sau, mai bine spus, nu îşi poate dezvolta funcţiile intelectuale şi spirituale armonic şi optimal.

Nimeni nu face excepţie de la acest fundamental principiu şi , deci, nici eu.

Cu toată siguranţa, cea mai importantă "etapă" în dezvoltarea mea ca om a fost cea a copilăriei, atunci când intelectul şi spiritul sunt într-adevar libere de prejudiciile societăţii, când dorinţa de cunoaştere a lumii înconjurătoare este necondiţionată.

Copilăria mi-am petrecut-o în Banat şi verile, acele importante perioade de aproape totală libertate, la Ilidia. Bineînţeles că atunci, când eram copil, nu am avut vreodată impresia că "locul" sau "anturajul" prezenţelor umane, ar avea vreo importanţă la formarea mea ca om sau la eventuale viitoare filozofii. Nu cred ca gândeam deloc "vizionar", ci limitat, ca orice copil normal, pentru care bucuriile de moment sunt importante şi viitorul se reduce la cel mult - ziua de mâine.

Cu toate acestea, fără să vreau am "înmagazinat" o grămadă de impresii, de experienţe intelectuale şi sufleteşti, toate "uitate" într-o memorie şi nefolosite de mine ca individ social o lungă perioadă de timp.

Viaţa are o periodicitate, un circuit care, evident, se deosebeşte de la om la om. Părăsind Romania la numai 20 de ani, am fost nevoit să-mi folosesc toate resursele intelectuale şi spirituale în lupta de adaptare şi de funcţionare armonioasă într-o lume nouă, străină, în fond. Această ambiţie de adaptare poate duce, în unele cazuri, la pierderea conştientă sau inconştientă, a personalităţii anterioare. Aşa sunt cazurile celor care devin "mai francezi decât francezii sau mai nemţi decât nemţii". Cu mine, nu ştiu din ce motive, nu s-a întimplat acest fenomen. Probabil că mai mult inconştient decât conştient, mi-am păstrat o identitate care să fie doar a mea şi această identitate, în lumea nouă în care trăiam, nu putea fi alta decât identitatea mea veche.

După ce parte din aspiraţiile profesionale, materialiceşti, sociale, etc. s-au definitivat, am început să-mi adun gândurile şi să-mi liniştesc sufletul. Fără să vreau, ceva mă îndemna la contemplare şi, în acelaşi timp, la o analiză a "calităţii" vieţii, dacă se poate vorbi de aşa ceva. Şi ciudat, tot mai multe din trăirile trecute, tot mai multă "limbă maternă" îmi bombardau sinapsele unui creier care, în loc să se liniştească, devenea tot mai activ. Am atribuit mult timp aceasta febrilitate de reîntoarcere în "memorie", procesului de senilizare. Începuse aşa când aveam vreo 40- 45 de ani şi continua spre neliniştea mea şi a familiei, pe care tot mai des o "educ" în spirit patriotic româno-balcanic. În aceeaşi măsură am putut să mă distanţez şi să analizez la "rece" societatea vestică în care trăiam. Depărtarea în timp şi spaţiu s-ar putea să contribuie la mitizarea locurilor părăsite şi, câteodata să ducă chiar la atitudini fanatice, dar mie personal distanţarea de locurile natale şi experienţa unor "alte lumi,

cu alte culturi", mi-a dat posibilitatea, poate unică, de comparaţie a unor "stări de spirit" în raport cu o lume inconjurătoare vastă şi diferenţiată. Am ajuns la concluzii la care şi alţi strămoşi de ai mei au ajuns şi fascinant este faptul că am văzut că şi alţi oameni trecuţi prin aceleaşi experienţe ca şi mine, au ajuns la concluzii similare. Şi una din cele mai importante este aceea de apartenenţă cu o lume rămasă neschimbată, "îngheţată în spaţiu şi timp", o lume a unor memorii care cu timpul devin din ce în ce mai vivide, mai importante.

Mi-am dat seama, că eu "aparţin" lumii părăsite, că actele de părăsire a unui teritoriu sau a unor tradiţii, nu sunt definitive şi reîntoarcerea este doar un act de împlinire, de reîntregire. Doar aşa reîntregit, regăsit, consider că pot părăsi această lume.

Nimeni nu are dreptul să mă împiedice de la o astfel de gândire sau măsură, iar cei care spun: "ce doreşti domnule aici, ai plecat, ai părăsit, deci nu mai ai nici un drept, etc.", sunt nişte necunoscători, nişte limitaţi de propriile experienţe înguste şi ,deci, trebuie ignoraţi.

Imaginea Paradisului probabil că se formează prin acceptarea circuitului vieţii, prin regăsirea spiritului liber şi pur al copilului pe care l-am părăsit odată, undeva şi pe care avem speranţa sa-l reîntâlnim.

-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Fragment din volumul "Secretul Întocmirii", alcătuit din convorbiri între Dimitrie Grama şi Artur Silvestri

Dimitrie Grama

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® - Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

Editor, conceptia paginilor, redactarea şi Revistei Agero : Lucian Hetco [ Impressum ]