EMINESCU ŞI ADEVĂRUL, CUNOAŞTEREA LITERAR ARTISTICĂ

 

Daniel Mureşan

 

Mihai Eminescu propune o definiţie adevărului pe jumătate optimistă ,,Adevărul e stăpânul nostru, nu noi stăpânii adevărului”. Optimismul ne apare deoarece avem în faţă ierarhia de unde pornim, ştim ce datorăm stăpânului. Pentru că nu întotdeauna ne supunem adevărului; sunt adevăruri care nu ne convin, ne supără, şi fiindcă această operaţie logică asupra adevărului nu cuprinde şi demersurile creatoare încheiate cu  adevăruri particulare, remarcăm şi jumătatea pesimistă…Marele savant Albert Einstein dă conceptului un înţeles mergând pe urmele lui Aristotel, el spune ,,Adevărul e ce rezistă la textul realităţii”. Valoarea adevărului este legată de practică, de o rezistenţă ce vine de la concordanţa dintre cuvinte, teorii şi manifestările pe care le circumscriu, în multe cazuri prin identitate ori cel puţin dintr-o realitate cu grade de potrivire. Registrul urmărit este schimbat radical de marele nostru poet M. Eminescu în ,,Scrisoarea a cincia ,, În timp ce ne încântă versificaţia, definiţia ne abandonează cu neputinţa sa: ,, A visa că adevărul sau alt lucru de prisos/ E în stare ca să schimbe în natură un fir de păr ,/ Este piedica eternă ce-o punem la adevăr” Uite, nici visarea adevărului nu-şi are sensul, adevărul nu poate promite o schimbare, nici chiar în destinul unui fir de păr. Sub influenţa filosofiei lui Schopenhauer, mesajul pus în versuri ce te fac să trăieşti muzicalitatea, îţi reaminteşte mereu de forţa, încântarea ce însoţeşte poetul naţional. Sigur nu se potrivesc coerenţei şi corespondenţei intrinsece adevărului obiectiv. Versurile ne fac a crede că adevărul, rod al minţii noastre n-are legături, nu aduce nici măcar relativitatea în dorinţa de schimbare…

Atâtea faţete prezintă adevărul pornind de la cercetarea ştiinţifică ce doreşte să-i descopere valenţele de obiectivitate, până la trăirile cele mai subiective, ce-şi cer dreptul la părerile lor, adevăruri trăite personal, că-i firesc să apară mari diferenţe în percepere, chiar confuzii greu de surmontat. Sigur că nu-i nevoie de definiţii ale adevărurilor subiective, ele nici n-ar putea avea aplicabilitate pentru ceilalţi, ori ar avea o acceptare foarte limitată. În poezia ,,De vorbiţi mă fac că n-aud” poetul…ne spune ,, Dacă nime nu mă face / Să mă iau dup-a lui flaut; E menirea-mi adevărul / Numa-n inimă să caut”. Aşa este deschisă calea trăirilor artistice, alăturate unei cunoaşteri, adevărurilor specifice poetului, până ai fi vitale. Şi pe lângă artă îşi cere acest drept subiectivitatea în general. Când Eminescu se referă la adevărurile abstracte, ….ne spune că sunt ,, indigestibile pentru stomach ca aliment. Ele nu produc căldura necesară, tot astfel cum abstracţiunile nu produc căldura sufletească necesară, organul moral nu le poate asimila” Poetul se apropie în această interpretare şi de găsirea unui loc, a unui rost al adevărului în utilităţile pe care le urmăreşte lumea.

 

 

Înţelesul adevărului obiectiv este prezent în concepţia poetului, prin raportare spre exemplu la viclenie: ,,Viclenia e un semn de slăbiciune, căci mintea omenească veritabilă stă în raport direct cu capacitatea de a pricepe în mod dezinteresat un adevăr . Învingătorul momentan nu este totdeauna cel definitiv“ M. Eminescu ( Defectul, viclenia ce ar urma să aducă avantaje sunt întrecute de valoarea dezinteresată a adevărului, de calitate )…

Cât de adânc poate pătrunde adevărul în teoriile care, cum altfel, pretind că sunt construite pe adevăr ? Ar putea oare să aibă dreptate genialul Goethe, dreptate care ne măreşte  depărtarea de conţinutul ce-l atribuim în mod curent adevărului. Să auzim citatul ,, Cenuşie este, iubite amice, orice teorie şi-i verde pomul vieţii aurit”  Cât de cenuşii , precare  sunt teoriile  ne-o dovedeşte viaţa, revoluţiile ştiinţei, tehnicii, ajutate de criteriile : corespondenţei, coerenţei, de demersurilor logice ce privesc viaţa în devenire, de metodele cunoaşterii ştiinţifice, cum sunt axiomatizarea, formalizarea, modelarea, falsificabilitatea ( Karl Popper ) etc. Dar ne îndepărtează teoriile de conţinutul ce-l atribuim în mod curent adevărului?, dimpotrivă, se poate spune că într-un fel sau altul ne apropie, oricât de particulare ar rămâne ele în evoluţia cunoaşterii.

Încrederea şi neîncrederea merg în proximitate fiindcă dincolo de o ordine a naturii ce se evidenţiază cu o desfăşurare după aceleaşi date, natura umană poate fi inclusă în acest cadru, doar se obţin referinţe, date noi care pe cât încurajează omul pe atât îi arată şi-n momentele cele mai optimiste, când se acordă marile premii, griul cunoaşterii, jumătatea de măsură.

 

Daniel Mureşan

textul si grafica