În Il Principe, Machiavelli face distincţii pertinente între persoana publică şi cea privată, arătând că valorile moralei individuale diferă substanţial de cele ale omului politic. În piesa O scrisoare pierdută, acţiunea în numele a ceea ce Machiavelli numea „raţiunea de stat” înseamnă pentru Zaharia Trahanache „eneteresul şi iar enteresul”. Dacă în politică recurgerea la arta compromisului e scuzabilă, în viaţa particulară, compromisul este imoral.

În piesa lui Caragiale, mai toate personajele acţionează conform acestei dihotomii. Singurul care pare a refuza să i se supună este Trahanache. De fapt, el se preface doar, până la găsirea poliţei falsificate de către Caţavencu, răspunzând făţiş şantajului prin şantaj, în fond imoralităţii cu imoralitate. Până atunci însă „enteresul” acestui personaj e bine disimulat. Faptul că venerabilul prezident se preface a nu înţelege raportul de interdependenţă între politică şi imoralitate îl constituie reproducerea tale quale  a vorbelor fiului său de la facultate: „Tatiţo, unde nu e moral e corupţie, şi o soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are!”  Le reproduce şi în discuţia cu Tipătescu, după ce aflase de la Caţavencu de existenţa „docomentului” compromiţător (Actul I, scena II) şi în confruntarea cu Farfuridi, care îl acuză pe Tipătescu de trădarea intereselor partidului (Actul II, scena I). Aşa se explică de ce, în discuţia cu prefectul nu poate accepta compromisul şi imoralitatea în viaţa privată: „Bine, frate, înţeleg plastografie, până unde se poate, dar până aici nu înţeleg…” Trahanache nu exclude posibilitatea existenţei compromisului – act imoral – în afaceri şi politică, dar nu şi în viaţa particulară.

Oricine s-ar putea întreba: de ce un bărbat ca neica Zaharia, care pretinde sus şi tare că ţine la onoarea lui de familist, se mulţumeşte să reproducă, ori de câte ori are ocazia, vorbele fiului său aflat la facultate, iar venerabilul prezident să nu aibă propriile „prinţipuri” despre moralitate? Cu atât mai mult cu cât Zaharia Trahanache citează un personaj cu mult mai tânăr, in absentia.

În primul rând, aceasta dovedeşte că stâlpul puterii locale al partidului de guvernământ nu are o personalitate puternică, aşa cum pozează în ochii cetăţenilor din târg. În al doilea rând, în discuţia cu Tipătescu (din Actul I, scena IV) se preface a nu da crezare autenticităţii „docomentului” arătat de Caţavencu, urmărind modul de manifestare al prefectului, a cărui reacţie e aidoma unui soţ încornorat.În sensul acesta, indicaţiile regizorale ale dramaturgului sunt elocvente: „Trahanache (placid): Fireşte că nu se poate; dar ţi-ai fi închipuit aşa mişelie (…) Ei, Fănică, să vezi imitaţie de scrisoare! să zici şi tu că e a ta, dar să juri! (Oprindu-se şi privind pe Tipătescu, care se plimbă cu pumnii încleştaţi; cu mirare şi ciudă): Lasă, omule, zi-i mişel şi pace! Ce te aprinzi aşa? Aşa e lumea, n-ai ce-i face, n-avem s-o schimbăm noi. Cine-şi poate închipui până unde poate merge mişelia omului!”  Citatul pune în lumină raportul dintre moralitate şi „enteres”. Nu la lipsa de moralitate a lui Caţavencu, la mişelia aceluia, face referire aici Trahanache, ci la imoralitatea prefectului. Neica Zaharia cunoştea relaţiile amoroase ale Zoei cu Fănică şi le încuraja tacit (o să vedem ceva mai încolo cum anume), căci el avea nevoie de un aliat de nădejde în campania electorală, Tipătescu fiind prefectul judeţului – reprezentantul guvernului în teritoriu. Tot în această scenă, Trahanache remarcă: „E iute! n-are cumpăt. Aminteri bun băiat, cu carte, dar iute, nu face pentru un prefect. Într-o soţietate fără moral şi fără prinţip… trebuie să ai şi puţintică diplomaţie!” Iar Trahanache are din belşug, altfel n-ar fi rămas impasibil (mimând candoarea) faţă de scandalul iscat prin pierderea biletului de amor de către Zoe. În cazul prezidentului, diplomaţia înseamnă şiretenie: să vorbeşti despre moralitatea de familist şi s-o ignori cu bună ştiinţă.

Că gafa Joiţichii este insignifiantă pentru Trahanache rezidă din felul cum acesta îi vorbeşte mai departe prefectului, după ce-i va fi făcut cunoscut acestuia conţinutul scrisorii: „Ei, astâmpără-te, omule, şi lasă odată mofturile, avem lucruri mai serioase de vorbit.  Deseară e întrunire. S-a hotărât? Punem candidatura lui Farfuridi? Ce facem? Deseară, am aflat că dăscălimea cu Caţavencu şi cu toţi ai lor vor să facă scandal. Trebuie să-i spunem lui Ghiţă să îngrijească. Mişelul de Caţavencu o să ia deseară cuvântul ca să ne combată…” (s.n.). Pentru Trahanache, se vede clar din acest citat, mai importantă e întrunirea electorală decât suspiciunea că ar fi fost înşelat de soţie. Pericolul acesta e: că adversarii politici ar putea lua cuvântul la întrunire, ca să-i combată şi nu că ar fi pusă sub semnul întrebării onoarea sa de familist. Acesta este „enteresul” venerabilului, restul înseamnă mofturi  de-ale lui Tipătescu. Când prefectul refuză invitaţia sa de a veni la el acasă, la dejun, grijuliu că şi-ar pierde aliatul politic, Trahanache îi cere acestuia ca măcar seara, când merge la întrunire, să vină să-i ţină companie soţiei: „Deseară eu mă duc la întrunire, trebuie să stai cu Joiţica, i-e urât singură.” Punct ochit, punct lovit. Trahanache nu roagă, ci aproape îi impune prefectului („trebuie”) să stea cu soţia sa. E clar că pentru venerabilul politica e pe primul plan şi nu onoarea de familist. De aceea continuă acelaşi „joc”: încurajarea relaţiei extraconjugale.