a.       Raportul între părinţi şi copii (Col, 3, 21)

Apostolul în îndeamnă pe părinţi să îi educe pe copii în spirit creştinesc, în bunătate şi fără favoritisme deoarece aceasta este îndatorirea lor. Spiritul tânăr trebuie să fie dezvoltat cu atenţie şi tandreţe şi nu cu duritate şi răutate. Nu este indicat nici să se ceară prea mult de la el, şi nici să se aştepte la prea multe. Copiii trebuie educaţi ca fiind slujitori ai lui Dumnezeu, soldaţi ai lui Cristos, învăţaţi să respecte jurământul lor de la botez, de a renunţa la cele lumeşti şi la Diavol şi de a trăi precum Mântuitorul care a murit pentru ei. În lumea laică, copiii au un comportament rebel şi nu ascultă de părinţii lor. Creştinii nu trebuie să lase ca acest lucru să se întâmple şi cu copii lor şi astfel trebuie să intervină în educarea lor, îndreptându-i spre viaţa morală creştină. Copii trebuie la rândul lor să asculte de părinţi, de Dumnezeu în toate cazurile şi în orice circumstanţă şi să respecte Decalogul încă din fragedă vârstă. Pe cealaltă parte, părinţii trebuie să evite a-i ierta şi supăra în mod inutil pe copii pentru a nu-i descuraja şi decepţiona de viaţa lor. Părinţii însă, atunci când este momentul, trebuie să-şi certe odraslele şi trebuie să îi corijeze comportamentul pentru a putea ajunge un om drept şi moral în spiritul lui Dumnezeu. Spiritul lui Dumnezeu va acţiona pe lângă aportul părinţilor şi va forma un copil ce va ajunge ucenicul exemplu a lui Cristos; El va acţiona de asemenea, temperând stresul şi proasta dispoziţie ce se mai întâlneşte într-o familie şi va aduce în familiile care cred în Cristos, o bucurie şi o tandreţe pe care lumea laică nu o cunoaşte şi nu o va cunoaşte niciodată[1].

b.      Raportul între bărbaţi şi femei (Col 3, 18-19)

Femeile trebuie să se supună bărbaţilor lor, aşa cum se cuvine în Domnul (Col 3, 18) şi nimic nu se poate opune acestei dispoziţii divine, pentru că Cristos este capul oricărui bărbat iar capul femeii este bărbatul. Paul se referă mai mult la supunerea femeii creştine, măritată sau nu, pe tărâmul religiosul. Adam a fost creat înainte de Eva, şi femeia este cea care s-a supus pentru prima dată bărbatului. Ea a fost creată pentru bărbat şi nu bărbatul pentru femeie, deci ea trebuie să se supună bărbatului: Nici nu a fost creat bărbatul pentru femeie, ci femeia pentru bărbat (1 Cor 11, 9). Cu toate acestea, femeia totuşi nu este un subiect umilit şi înjosit. Ea este supusă bărbatului însă capul bărbatului este Cristos, deci această supunere nu presupune decât un raport creştin, cu aspect religios. Aşa cum Biserica este supusă lui Cristos, tot aşa şi femeile bărbaţilor, în toate (Ef 5, 24). Bărbatul în acest caz, trebuie să îşi respecte şi să-şi iubească femeia pentru a putea forma o familie creştină în adevăratul sens al cuvântului[2]. În ceea ce priveşte relaţia conjugală, ea trebuie să aibă ca model relaţia lui Cristos cu Biserica lui. Supunerea femeii faţă de bărbat este diferită de forma de sclavie ce se întâlnea la popoarele păgâne, deoarece această supunere izvorăşte din iubire şi este hrănită de instinctul femeii de a-şi sprijini soţul, aceasta fiind armonia cuplului pe care Evanghelia o învaţă. Ideea ca soţia să fie un ajutor, un sprijin, nu implică doar principiul potrivit căruia femeia este doar pentru uz casnic. Supunerea femeii faţă de bărbat duce la câştigarea iubirii din partea bărbatului. În Ef 5, 25, este indicat modul în care bărbatul trebuie să se adreseze soţiei lui: cu iubire, aşa cum Cristos a iubit Biserica. În viaţa păgână, căsătoria nu era înnobilată de Spiritul Sfânt, astfel, soţia era o simplă concubină. Apostolul interzice acest concubinaj propunând în schimb iubirea ca şi liant al căsătoriei. Modelul de iubire este cel oferit de Cristos şi Biserica lui; El sacrificându-se pe sine pentru Biserică. Uniunea în căsătorie a doi credincioşi este una săvârşită cu speranţă, cu disciplină şi într-un singur spirit şi trup. Ei împreună se roagă, se formează împreună, se îndeamnă şi se susţin unii pe alţii. Împreună iau cina Domnului, dar sunt împreună şi la necazuri şi strâmtori. Într-o astfel de căsătorie, Cristos este prezent şi la fel este si pacea Lui, iar răul nu este prezent. Dacă soţia, în general, trebuie să fie supusă şi copiii trebuie să fie ascultători şi buni executanţi ai comenzilor parentale. La fel ca în Ef 6, 1, copiii trebuie să asculte din iubire. Într-o familie creştină, copilul ascultă de părinţi fără nici o excepţie, aceştia fiind plăcuţi Domnului[3].

c.       Raportul între stăpâni şi sclavi (Col 3, 20 - 4,1)