Drd. Alexandru Paul Gherman

Mesajul epistolei către coloseni, astăzi

Dacă am încerca să facem un portret al Sfântului Paul aşa cum l-au descris Sfinţii Părinţi, Luther şi Reforma, am putea spune că el este fondatorul creştinismului, un iniţiator al teologiei creştine, un pionier al misionarilor, meditator apocaliptic, un rabin devenit creştin, un elen cultivat, un gnostic sincretist, un profet al reconcilierii. Scrisorile sale pot să îl caracterizeze pe Apostolul Neamului ca fiind atât un evreu adevărat, un grec adevărat, dar şi un roman adevărat. Pe plan religios, el este un apologet al credinţei creştine adevărate, model de teolog creştin, predicator al libertăţii^[1]. Prin citirea acestei epistole vom înţelege, la fel cum au înţeles şi destinatarii iniţiali ai acestei scrisori, mesajul creştin pe care Paul încearcă să îl transmită şi anume: adevărata credinţă este în Isus Cristos. Ceea ce epistola ne învaţă este necesitatea de a recăpăta principiile morale, de a înţelege cristologia autentică şi creşterea spirituală. Referitor la doctrina cristologică, ce a dobândită din Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, putem afirma că, în prezent, este atacată de multe erezii, superstiţii care încearcă să ofere alte semnificaţii false. Există o multitudine de factori care contribuie la punerea în pericol a doctrinei cristologice: acceptarea doar a umanităţii lui Cristos, un profet moralist, încercarea de a găsi în creştinism elemente ce se regăsesc în alte religii şi acceptarea doar acestora, etc. Ce ar rămâne astăzi din cristologie şi din întreg creştinismul, dacă am încerca o unire a lui Cristos cu Buddha, Krishna şi Karl Marx? Tocmai acest lucru vrea să înlăture Sfântul Apostol, combătând prin această epistolă, ereziile din trecut, erezii ce se pot întâlni şi astăzi însă sub alte forme. Comunitatea din Colose se lovea atunci de alte erezii asemănătoare care încercau să altereze adevărata înţelegere a credinţei creştine. Astfel, această epistolă rămâne vie şi peste veacuri, apostolul învaţă şi în prezent adevărata cale ce duce la mântuire, aşa cum era transmisă şi colosenilor prin această epistolă^[2].

În ceea ce priveşte principiile morale şi creşterea spirituală, pedagogia paulină oferă linii morale concrete, pe care creştinul de astăzi, la fel ca şi creştinul din Colose, din acea perioadă, este îndemnat să le urmeze. Codexul moral pe care Paul îl oferă colosenilor se poate aplica şi în prezent. Omul cel nou este un om moral, este renăscut prin botez şi duce o viaţă morală activă. Chiar şi în zilele noastre, omul poate cădea într-o indiferenţă morală şi lâncezeală spirituală. Legile civile ce ţin de etică dau o nuanţă de restricţie, însă Paul oferă o moralitate ce ţine de compasiune, armonie şi bună înţelegere între membrii comunităţii. Cel mai important principiul moral ce reiese din epistolă este viaţa nedespărţită şi înrădăcinată în Cristos. Aceasta duce la o puritate spirituală şi linişte interioară. Dacă creştinul din Colose, omul nou sau chiar şi creştinul din prezent duce o astfel de viaţă, orice va săvârşi, va săvârşi din inimă ca pentru Domnul (Col 3, 22-23)^[3].

Conciliul Vatican II în Constituţia pastorală privind Biserica în lumea contemporană Gaudium et Spes afirmă că Biserica crede că Isus Cristos, mort şi înviat pentru toţi, oferă omului lumină şi puteri prin Spiritul său, ca omul să poată răspunde vocaţiei sale supreme…de asemenea, ea crede că în Domnul şi Învăţătorul ei se află cheia, centrul şi scopul întregii istorii umane[4].

Omul nou în societăţile de tip totalitar

De-a lungul istoriei omenirii regimurile totalitare şi-au dorit deţinerea puterii absolute prin orice mijloace, dând frâu liber fanatismului şi intoleranţei. Acest tip de societate a urmărit crearea unei stări de dependenţă, de supunere necondiţionată  a persoanei umane căreia îi era refuzată orice libertate de gândire şi conştiinţă. Reprezentând ele însele o anumită credinţă, fie că s-au numit comuniste, fasciste ori de alt tip, au adoptat o poziţie ostilă faţă de orice religie. Accederea la putere a regimului de tip totalitar a fost posibilă de regulă pe fondul unor nemulţumiri sociale pricinuite de crize economice. Prin promisiuni mincinoase de reconstrucţie socială şi noi concepţii despre lume aceste regimuri au reuşit în fazele incipiente ale preluării puterii să obţină un larg sprijin popular, ceea ce le-a motivat mai apoi declanşarea represiunii tocmai împotriva intereselor celor mulţi şi promovarea unor interese minore de grup. Religia ca problemă pur personală a individului şi dreptul oricărei conştiinţe la libertate sunt apanajele unor programe de tip liberal şi democratice, regimurile totalitare neacceptând acest tip de gândire. Comuniştii doreau transformarea religiei într-o chestiune socială, o temă de luptă socială, Marx catalogând-o: „un adevărat opiu pentru popor”[5]. Marxismul pune astfel problema societăţii în detrimentul omului, el fiind un instrument în procesul economic. Comunismul cu toate că pretinde să dea naştere nu doar unei noi societăţi ci şi unui om de tip nou nu face decât să creeze o criză a omenescului. Omul ca fiinţă spirituală este transformat de comunism într-un agent social. În concepţia ateist comunistă omul este supus total timpului în care orice clipă nu înseamnă decât mijlocul de a ajunge la următoarea[6]. Naţional – socialismul în perioada de tristă amintire a celui de Al Treilea Reich prin exaltarea calităţilor poporului german suscită antisemitismul, reacţiile de tip xenofob, incită la ură rasială. Hitler, cel ce a condus acest monstruos aparat de distrugere a spiritului ce îşi găseşte apogeul în cea de a doua conflagraţie mondială susţinea că este de dorit ca nici o rasă să nu se amestece cu alte rase, iar exterminarea evreilor o cataloga ca o cură de dezintoxicare indispensabilă unui popor orgolios cu experienţa dominaţiei şi a puterii. El identifică chiar, în mod ironic, anumite caracteristici specifice iudeilor: nasul indecent, nările vicioase…[7]. Exterminarea lor va face loc rasei alese, poporului ales, omului nou, muncitor, conştiincios,  sigur pe sine, orgolios, datorită apartenenţei sale etnice, unitare[8]. Omului de tip nou, impus brutal, i se scuză excesele motivându-se că un exces într-un sens provoacă aproape în totdeauna un exces în sens contrar. Aceste utopii nu îşi găsesc decât pentru o scurtă perioadă adepţii, aparenta victorie a răului se destramă sentimentul de superioritate impusă, a individului nu poate să se menţină o dată cu pierderea identităţii acestuia. Grupul format nu este omogen spiritual ci obţinut prin forţă, manipulare, promisiuni ce nu-şi găsesc împlinirea şi în scurt timp se destramă, cel mai adesea odată cu pierderea liderului.  Teoria omului nou este desfiinţată prin divorţul dintre concepţie şi realizare ce se manifestă în cadrul societăţilor de tip totalitar[9].

Mişcările spirituale şi viaţa cea nouă în Cristos

Odată cu apariţia lor, mişcările spirituale aduc în Biserică un suflu nou, o aspiraţie a unităţii şi o reînnoită sensibilitate, o anume coeziune între cler şi laici. În acelaşi timp creează unitatea credincioşilor cu ierarhia Bisericii, dezvoltându-se spiritul de fraternitate şi colaborare. Urmărind vocaţiile Bisericii, mişcările spirituale îşi propun formarea unei lumi noi, reînnoită în Evanghelie dar şi formarea omului de tip nou.  Fondatoarea Mişcării Focolarelor - Opera Mariei, Mişcarea Unităţii, Chiara Lubich, spunea de mişcarea pe care o conducea: „suntem o mică mână care ajută biserica în realizarea programului său indicat de Isus: ca toţi să fie una”^[10]. Mişcările spirituale specifice Bisericii Catolice au ţintit să reînvie unitatea dintre catolici, să refacă unitatea dintre creştini, dialogul cu credincioşii altor religii, dar şi cu necredincioşii, cu mult timp înainte de Conciliul Ecumenic Vatican II, care va asigura cadrul unei deschideri a Bisericii Catolice spre dialogul inter-religios, pentru a construi o lume nouă unită.

O frescă din Evul Mediu reprezintă imaginea Fecioarei Maria, care cu mantia sa acoperă protector întregul oraş, castele şi biserici, bogaţi şi săraţi, meşteşugari şi monarhi. Este o modalitate de a arăta raportul care există între Maica Domnului şi umanitate, maternitatea ei universală. Aceasta ar fi explicaţia pentru care o serie întreagă de mişcări spirituale au ca punct de referinţă Preasfânta Fecioară. Demne de menţionat sunt Reuniunea Mariană a Femeilor Greco – Catolice, Mişcarea spirituală a Reginei Păcii, Opera Mariei ş.a.m.d. Secolul XX aduce o amplificare a mişcărilor spirituale care îşi intensifică activitatea pe fondul apariţiei unor grave probleme sociale şi al unui dezechilibru moral, ca rezultat al neadaptării individului la noua societate a consumismului, cu întreg arsenalul ei egoist, de acaparare a puterii prin orice mijloace de către clasa politică. Apar mişcări spirituale ce adună în rândurile lor un număr mare de aderenţi, uneori de ordinul milioanelor, care caută căi noi de al găsi pe Dumnezeu într-o societate dezorientată şi incapabilă de a răspunde nevoilor sociale a omului. Astfel apare Acţiunea Catolică, Comuniune şi Eliberare, Opus Dei, Mişcarea pentru viaţă, Mişcarea Focolarelor, Opera Mariei, Mişcarea Unităţii, Mondo Migliore şi altele care înglobează în rândurile lor milioane de credincioşi de pe toate continentele şi aparţinând unor diverse religii. Apar structuri caracteristice acestor mişcării cum sunt orăşelele care dau mărturie (Mariapolisurile, în cadrul Mişcării Focolare). Ele găzduiesc în mod stabil persoane de diferite vocaţii, care dau mărturie despre spiritualitatea trăită în muncă, în raporturile sociale, în studiu şi rugăciune. Se formează aici omul nou, reînnoit spiritual. Papa Ioan Paul al II- lea le caracteriza ca civilizaţii care exprimă o adevărată civilizaţie a iubirii. Membrii acestor comunităţi se încred, mai presus de toate, în providenţa lui Dumnezeu, dar trăiesc comuniunea bunurilor şi a muncii. Nu este exclusă însă o comuniune de necesităţi, astfel aceste comunităţi devin un stil şi un model nou de viaţă. Este un mod diferit de a concepe economia. Dispare stresul acumulării pentru viitor, de a pune de o parte şi apar elemente noi cum sunt providenţa şi comuniunea bunurilor.

Mişcările spirituale, adresându-se cu precădere laicilor, caută soluţii pentru omul nou, reînnoit spiritual, care trebuie să facă faţă sfidării moderne: dezagregarea vieţii sociale, evadarea în droguri, alcoolul, violenţa şi consumismului egoist generat de căutarea plăcerilor. Soluţia nu poate fi alta decât o viaţă nouă în Cristos. Oamenii sunt invitaţi să iasă din ei înşişi şi să înceapă să iubească, pentru că acolo unde este iubire, acolo este şi Dumnezeu, realizând cea mai profundă, intimă, sigură revoluţie, necesară şi astăzi.^[11]

Notă comună acestor mişcări spirituale este limbajul simplu, accesibil, cu care se adresează celor ce – L caută pe Dumnezeu. În această notă se manifestă Mişcarea Opus Dei, o instituţie catolică fondată de Sfântul Josemaria Escriva care îşi defineşte misiunea în răspândirea mesajului, că locul de muncă şi viaţa de zi cu zi a fiecărei persoane sunt ocazii de apropiere de Dumnezeu. Este o devoţiune, o deschidere spre lume prin credinţă şi prin sfinţirea muncii.

Filiaţia Divină, fundamentul spiritului Opus Dei prin care creştinul, conştient că este copilul lui Dumnezeu, câştigă un sentiment de echilibru şi optimism. El este îndemnat să sfinţească locul de muncă, să –L imită pe Isus Cristos trăind în rugăciune şi deschis la sacrificiu, la caritate dar conştient că este o fiinţă liberă.  Se doreşte formarea unei mari familii în jurul lui Cristos, aşa cum îşi propune Mişcarea Acţiunea Catolică care, prin acţiuni liturgice şi caritative de formare a persoanei umane în lumina lui Cristos, trăieşte credinţa în mod autentic şi fidel . Interioritatea, fraternitatea, responsabilitatea, eclezialitatea sunt obiectivele ce le urmăreşte Acţiunea Catolică a le dezvolta, la fiecare creştin, în viaţa cea nouă, în Cristos. Rolul acestor mişcări spirituale, declarat de alt fel de fiecare în parte, este acela de a înlesni o relaţie directă între Dumnezeu şi om. Această relaţie însă n u poate fi concepută separat de persoana lui Cristos,  ar fi de neconceput din punct de vedere creştin.^[12]

Spiritualitatea în comuniune se bazează pe doi stâlpi: Isus răstignit şi părăsit şi iubirea. Isus părăsit, în culmea durerii sale, când strigă: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?” - este înviat prin iubire. Chiara Lubich, fondatoarea Mişcării Focolare, vorbea chiar de o alchimie divină, ea îşi dorea să pătrundă în rănile lui Isus, să ajungă în inima lui, la rana tainică, nedescoperită. Acolo se află infinita durere, Isus Părăsit, dar cel care intră în infinita durere a lui Isus, găseşte comoara ascunsă:  viaţa - iubirea infinită^[13]. Mişcările spirituale apar ca o necesitate a transpunerii cuvântului lui Dumnezeu în limbaj cotidian. Problematica omenirii secolului XX cere o reînnoire parohială. Papa Ioan Paul al II- lea încurajează mişcările parohiale, dorind ca ele să fie plămada comunităţii, pentru ca Biserica să devină apropiată omului, prin noua ei vocaţie de cămin şi şcoală comunitară. Mişcările spirituale dau semnul începerii unei adevărate revoluţii evanghelice, ele înţeleg că pentru a forma omul nou, avândul model pe Isus, trebuie să pună la dispoziţia semenilor, în afară de învăţătura creştină, modele şi experienţe de trăire creştină. Dificultatea rezidă din faptul că se cere o cale potrivită pentru toţi: pentru bărbaţi şi femei, pentru laici şi preoţi, pentru intelectuali şi muncitori, pentru politicieni şi cetăţeni; o cale deschisă spre sfinţenie pentru orice fiinţă umană.