Să se răstignească!

Muguraş Maria PETRESCU

- eseul împrimăvărării -

 « Lăsaţi copiii să vină la mine! »

      Copiii, aceste mlădiţe gingaşe şi pline de candoare, pe care cu toţii îi iubim! Copiii! Tot ceea ce cândva a fost copil sau mlădiţă, mai târziu a ajuns să crească, să fie mare şi să rodească. Din păcate, nu tot ceea ce s-a născut şi a rodit, a reuşit să-şi păstreze acea candoare dintâi!  O, liniştea aceea absolută, în care Duhul lui Dumnezeu plutea deasupra apelor! Deşi încă nerostită, invitaţia era acolo: ,,Lăsaţi copiii să vină la mine!’’ Ceea ce urma să se întâmple, avea să fie, de atunci până în zilele noastre, o invitaţie permanentă a lui Dumnezeu. Ce s-a întâmplat în acele timpuri de început ale Universului? În locul lui Dumnezeu Atoatecreator, Mihai Eminescu ne propunea un Hyperion Luceafăr (,,Porni luceafărul. Creşteau /În cer a lui aripe, /Şi căi de mii de ani treceau /În tot atâtea clipe. //Un cer de stele dedesupt, /Deasupra-i cer de stele - /Părea un fulger ne-ntrerupt /Rătăcitor prin ele. //Şi din a haosului văi, /Jur împrejur de sine, /Vedea, ca-n ziua cea dintăi, /Cum izvorau lumine ; //Cum izvorând îl înconjur /Ca nişte mări, de-a-notul… /El zboară, gând purtat de dor, /Pân’piere totul, totul ; //Căci unde-ajunge nu-i hotar, /Nici ochi spre a cunoaşte, /Şi vremea-ncearcă în zadar /Din goluri a se naşte. //Nu e nimic şi totuşi e /O sete care-l soarbe, /E un adânc asemene /Uitării celei oarbe. //’’ - Mihai Eminescu, Luceafărul).

         Se spune că în ziua a şasea, Dumnezeu i-a făcut pe bărbat şi pe femeie. Unele interpretări precum Cabala, aduc în discuţie existenţa primei femei, Lilith. Această ,,nălucă a nopţii’’ (menţionată doar o singură dată în Biblie, în Isaia, 34:14) a vrut să fie cel putin egala lui Adam, poate chiar dominatoarea lui (lucru de neconceput ca mentalitate pentru începuturile lumii, dar şi pentru cei care au scris, mult mai târziu Biblia sau Cabala sau Coranul), de aceea ea a fost alungată, s-a căsătorit cu Şarpele (Diavolul), răzbunându-se pe Adam prin soţul ei şi prin fructul interzis. Să se răstignească! aveau să anunţe veacurile de început… Aici deci, înainte de Eva, veriga de legătură a dispărut. ,,Nu mai căutaţi /veriga lipsă /Femeia a fost /veriga lipsă.’’ - Eugen Evu, Veriga lipsă (Matakiterani sau Buricul Lumii). Din nou a fost nevoie de intervenţia ,,Îngerului’’care, prin suflarea de viaţă pe care a dat-o omului, facându-l ,,fiinţă vie’’ (Biblia, Facerea, 2 :7) a creat o grădină în Eden, l-a adormit pe Adam şi i-a luat o coastă, făcând din ea femeia, pe Eva ,,Îngerul a legat buricul’’ – spune, în continuare, Eugen Evu în Veriga lipsă (Matakiterani sau Buricul Lumii) - ,,şi sutura a obturat-o’’, separând memoriile /amintirile existenţelor ante, ante, ante, anterioare. ,,De la sine memoria /a separat-o’’). Remarcăm cuvântul ,,Îngerul’’. Prin folosirea lui în poezie, Eugen Evu nu minimalizează importanţa divinităţii; nu este vorba de vreun ,,înger păzitor’’, ci de Dumnezeu Atoatecreator hărăzit, înzestrat, dăruit şi cu această putere îngerească. Între o anterioară existenţă a universului şi cea care tocmai  începe, Adam şi Eva, asemenea Cătălinei şi lui Cătălin din Luceafărul, locuiesc ,,în mijlocul raiului’’ unde era ,,pomul vieţii, al cunoştinţei binelui şi răului’’ (Biblia, Facerea, 2 : 9). Lăsaţi copiii să vină la mine! ,,În locul lui menit din cer /Hyperion se-ntoarse /Şi, ca şi-n ziua cea de ieri, /Lumi- na şi-o revarsă. //Căci este sara-n asfinţit /Şi noaptea o să-nceapă; /Răsare luna liniştit /Şi tremurând din apă //Şi împle cu-ale ei scântei /Cărările din crânguri. /Sub şirul lung de mândri tei /Şedeau doi tineri singuri: /-O, lasă-mi capul meu pe sân, /Iubito, să se culce / Sub raza ochiului senin /Şi negrăit de dulce; /Cu farmecul luminii reci /Gândurile străbate-mi, /Revarsă linişte de veci /Pe noaptea mea de patimi. //Şi de deasupra mea rămâi /Durerea mea o curmă, /Căci eşti iubirea mea de-ntâi /Şi visul meu din urmă. // Hyperion vedea de sus /Uimirea-n a lor faţă; /Abia un braţ pe gât i-a pus /Şi ea l-a prins în braţe… //Miroase florile-argintii /Şi cad, o dulce ploaie, /Pe creştetele-a doi copii /Cu plete lungi, bălaie. //Ea, îmbătată de amor, /Ridică ochii. Vede /Luceafărul. Şi-ncetişor /Dorinţele-i încrede: //-Cobori în jos, luceafăr blând, /Alunecând pe-o rază, /Pătrunde-n codru şi în gând, /Norocu-mi luminează!’’ - Mihai Eminescu, Luceafărul. Aşa va fi fost şi Eva cea pură, precum şi iubirea ei cu Adam. ,,De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup.’’ - Biblia, Facerea, 2:24. Iubirea vine de la Dumnezeu şi se întoarce către El. Lăsaţi copiii să vină la mine!

         Neascultarea primului cuplu din acest nou ciclu de viaţă şi existenţa, cunoaşterea binelui şi a răului nu au fost decât dintre primele suferinţe aduse lui Dumnezeu. Şi atunci, ca şi mult mai târziu, Să se răstignească! avea să se impregneze în memoria oamenilor, poate chiar în însuşi ADN-ul lor, de aici păcatul însuşi Sinelui omenesc. Păcatul a fost atât de mare încât ,,Paradisul a fost pierdut’’, dar incredibil, până ,,şi infernul a fost pierdut’’ spunea Eugen Evu, în Veriga lipsă (Matakiterani sau Buricul Lumii). ,,El tremura ca-n alte dăţi /În codri şi pe dealuri, /Călăuzind singurătăţi /De mişcătoare valuri; //Dar nu mai cade ca-n trecut /În mări din tot înaltul: /-Ce-ţi pasă, ţie, chip de lut, /Dac-oi fi eu sau altul?’’ - Mihai Eminescu, Luceafărul. Lăsaţi copiii să vină la mine! De atunci şi până azi, blestemul morţii s-a abătut necruţător şi fără greş peste oameni. Filosofic vorbind, Ioan N. Roşca creează un paradox susţinând că moartea ar fi inexistentă, - aşa e, fizic moartea nu există - dar totuşi ea trece pe la fiecare sfidând existenţa noastră efemeră, dansând, aproape bucurându-se şi ţinând în dinţi o lalea roşie (,,Inexistentă, /trece dansând /cu o lalea roşie în dinţi; /apoi dispare.’’ - Ioan N. Rosca, Trecere, volumul Amfore de Lumină, Editura Floare Albastră 2010, Bucureşti, p. 54). Chiar dacă avem impresia că avansăm, de fapt, nu facem decât să ,,Mergem înainte /ori încotro mergem?’’ (fără Dumnezeu, nici măcar nu ştim care ne este ţinta) ,,inaintăm spre moarte /cu spatele’’ (ca să ne apărăm, credem noi, pentru că de atunci şi până azi, cu perfidie, Şarpele ne-a indus starea de frică) ,,adică în direcţia /a ceea ce se vede’’ - Eugen Evu, Veriga lipsă (Matakiterani sau Buricul Lumii). Acelaşi final extrem de dureros îl găsim şi în Luceafărul lui Mihai Eminescu: ,,Trăind în cercul vostru strâmt‘’ (în lumea noastră extrem de mică în comparaţie cu măreţia lumii lui Dumnezeu pe care noi, muritorii de rând, nu ne-o putem imagina şi nici concepe) ,,Norocul vă petrece, /Ci eu în lumea mea mă simt /Nemuritor şi rece.’’ Nenumărate au fost determinările omenirii de Să se răstignească! De la primii oameni, Adam şi Eva, la primii lor fii zămisliţi, Cain şi Abel, nu a fost decât un pas, o generaţie şi crima din invidie şi ură a fost acolo. Să se răstignească! ,,Iţi dau catarg lângă catarg, /Oştiri spre a străbate /Pământu-n lung şi marea-n larg, /Dar moartea nu se poate… //Şi pentru cine vrei să mori? /Întoarce-te, te-ndreaptă /Spre-acel pământ rătăcitor /Şi vezi ce te aşteaptă.’’ - Mihai Eminescu, Luceafărul.

         Ce avea să urmeze ştim cu toţii de peste două milenii. Retrăim în fiecare an patimile Mântuitorului nostru Iisus Hristos, cel născut, dar nu zămislit, care, în final avea Să se răstignească! Fiul omului avea să fie trădat, judecat pe nedrept, bătut, înjosit şi scuipat pentru că, în dorinţa lui, Dumnezeu Tatăl atât de mult a iubit lumea, încât până şi pe Fiul lui l-a sacrificat! A fost o şansă unică dată oamenilor spre mântuire! A fost o şansă ultimă dată omenirii pentru iertarea păcatelor! Lăsaţi copiii să vină la mine! Dar cine a înţeles? Pilat din Pont, nici până la sfârşit nu a putut crede că Iisus a fost condamnat: ,,Să se răstignească!’’, în timp ce tâlharul de Baraba a fost eliberat. Iisus a cunoscut dimensiunea trădării la maximum. Dar El nu l-a trădat pe Iuda, deşi ştia ce urma să-i facă acesta din urmă. Iisus l-a lăsat liber să acţioneze, aşa cum face şi cu noi astăzi. Credinţa noastră ca şi faptele noastre sunt la liberul nostru arbitru. Lăsaţi copiii să vină la mine! suntem rugaţi, suntem imploraţi. Iuda a luat o hotărâre dezonorantă. Iuda s-a omorât în chip ruşinos şi dezonorant (aşa cum i se cuvine unui trădător, care se lasă cumpărat pe un pumn de arginţi). Sinuciderea (indiferent de metodă) nu este decât o nouă decizie de a-l rastigni pe Iisus. Cina cea de taină (despre care s-a spus la televizor că ar fi fost miercuri şi nu în Joia Mare – de altfel în fiecare an mai apare în Săptămâna Patimilor câte o ,,veste bombă’’ despre acele momente înfricoşătoare şi teribil de dramatice din viaţa lui Iisus, cărţi de maximă speculaţie religioasă şi comercială), este tot o invitaţie la meditaţie. Să se răstignească! Lăsaţi copiii să vină la mine! Copiii erau cei doisprezece apostoli, cărora Iisus le-a spălat picioarele şi, simplu, le-a dat să mănânce o bucată de pâine şi să bea dintr-o cupă cu vin. Suntem noi, cei de azi care, ne amintim de existenţa lui Dumnezeu şi de Postul Paştelui, ne împărtăşim cu ,,trupul şi cu sângele Domnului’’. Suntem noi cei de astăzi care în grabă ne ducem la biserică, ne facem o cruce şi suntem nervoşi că pierdem cam prea mult timp să aşteptăm să ne spovedim sau să ne împărtăşim. Cât de grăbiţi suntem în raportul nostru cu Dumnezeu – răstignindu-L cu fiecare gest al nostru, dovedindu-i că nici măcar în cel de al doisprezecelea ceas nu avem timpul necesar pentru El, cel care ne aşteaptă de atâta vreme, care întoarce şi celălalt obraz şi ne roagă, ne imploră să venim la El! Sunt cei cinci lei ai văduvei Elena Moţ din Ardeal, care cu smerenie a dat din suflet bani pentru Sfintele Paşti. Elena Moţ nu se gândeşte ,,câţi bani are Biserica Ortodoxă Română!?’’ De justificat, nici atât. Ea ştie doar că din puţinul ei vine şi se înscrie oficial la biserică dând un ban pentru Sfintele Paşti. Ea face parte din acei ,,copii’’ pe care Dumnezeu îi aşteaptă. Ea nu ar răstigni nici în ruptul capului. Iisus ştia că urma sa fie vândut pe treizeci de arginţi, ştia că urma să moară. Cuvintele lui rostite atunci, ca şi simplitatea acelei cine nu au nimic de a face cu pantagruelismul festinurilor de astăzi (chiar şi în post). Tristeţea lui Iisus era imensă, chiar şi atunci când îi avertizează pe apostoli că aveau să se lepede de El (de trei ori până la cântatul cocoşilor şi în revărsatul zorilor, vezi Simon Petru). Gestul lor de mai târziu, când Iisus a fost prins şi arestat a fost clar: Să se răstignească!, Cu toate acestea, după cină, Iisus a preferat să se retragă în linişte şi singurătate în Grădina Getsimani, să-i confirme Tatălui că era pregătit (,,Tată, a sosit ceasul!’’) şi să se roage pentru apostoli şi pentru noi. Lăsaţi copiii să vină la mine!  (În acel moment, copiii eram noi toţi şi cei care se născuseră până atunci, dar şi cei care urmau să se nască peste veacuri).

 ----------------------------------------------------------------------------------

         ,,În fiecare an Joia Pastelui este ,,o zi de doliu în suflet. Este ziua morţii lui Iisus Hristos. 6.25 dimineaţa, joi 24 aprilie 2008. Telefonul sună scurt şi strident. Uimire şi stupoare. Cezar Ivănescu e într-o stare gravă într-un spital din Bacău?! Dar ce căuta acolo ? De ce acolo ? Nebunie, confuzie, neînţelegere, absurd, de ce??? Întrebări fără răspuns. Plânsete. Aşteptare încordată. Teamă. Îngrijorare. Peste toate se înţelege clar că Cezar se afla într-o stare deosebit de critică. Cum e posibil? O zi grea în care aştept să se întâmple totul şi rău, dar şi bine. Poate va fi o minune! Sper, sunt într-un dialog permanent cu mine însămi. Sper în continuare. Nu se poate. Cezar nu poate muri! Oare chiar ar putea muri? Timpul trece greu. E Joia Mare, Joia Patimilor. Sunt la denie. Cu vreo zece ani in urmă şi tatăl meu, preotul Constantin Sârbu, purta prin biserică pentru ultima oară crucea lui Iisus. Şi lumea plângea. Plângea în rugăciune şi de amintirea celor  mai bine de două mii de ani, plângea din cauza păcatelor, plângea… Acum Cezar îşi poartă pentru ultima oară crucea mult prea grea pentru viaţa lui mult prea firavă. Este slujba celor Douăsprezece Evanghelii. Sunt străfulgerată de un gând: ,,Cezar a murit. A murit, Cezar?!’’ Mă înfior. Nu se poate. Încerc să alung gândul şi să mă rog, să mă rog. DOAMNE!!! ,,Eli, Eli, Lama Sabactani!’’ a spus Mântuitorul şi şi-a dat sufletul.’’ (Cezar Ivănescu in Memoriam, Lumină Lină, Anul XV/Nr. 2, Aprilie-Iunie 2010, New York, p. 85).

------------------------------------------------------------------------------------------

         Să se răstignească! retrăim noi în fiecare Joi a Patimilor. În acea seară, când avem certitudinea că Iisus nu mai este printre noi, că este mort, ne simţim singuri, abandonaţi, trişti şi fără noimă. Oare cum ar arăta Pământul fără El? Oare cum am fi noi, oamenii, fără El? Rareori ne rugăm aşa cum se cuvine şi poate că unii nu reuşesc niciodată. Rareori vrem cu adevărat să-l avem pe Dumnezeu în sufetul nostru. Unii nici nu-şi mai bat capul. Noi suntem cei care vrem cu adevărat Să se răstignească! El este cel care ne roagă ,,până în sfârşit’’ Lăsaţi copiii să vină la mine! Iisus este taina supremă pe care noi muritorii ne-am străduit şi ne vom strădui să o înţelegem. Dar oare vom putea vreodată, atâta timp cât noi am adoptat în permanenţă sloganul Să se răstignească!, iar el s-a răstignit şi a acceptat să se îngroape într-un ,,mormânt al nestricăciunii’’, trecând prin moarte timp de trei zile, pentru ca apoi să se înalţe la ceruri nealterat. ,,Treci /cum te învaţă Augustin şi Descartes /de la o margine la cealaltă /şi dinspre adânc spre înalt /cine a mai auzit /de un mormânt al nestricăciunii /ce taină este aceasta /numai cel care trece prin moarte va şti /prin pustia morţii patruzeci de ani /sau o viaţă /trebuie să mori ca să trăieşti /moartea ca dar /altfel trăieşti după moartea /de-o clipă /sau de mai multe /devenit foc şi jar…’’ - Theodor Damian, Semnul Isar / The Isar Sign, Editura Calauza v.b., Deva, 2011, (13), p. 60. Lăsaţi copiii să vină la mine!

----------------------------------------------------------------------------------------

         ,,Veţi cuceri a treia dimensiune /totul e foarte aproape’’ (adică la îndemână, sau aproape de final?!) Deja s-a întâmplat, s-a mai întâmplat; aparatura electronică 3-D, schimbarea polilor, cataclismele pe care acest fenomen le-a provocat). ,,Doamnelor / Domnilor /Evoluţia e un banal /Plagiat.’’ - Eugen Evu, Veriga lipsă (Matakiterani sau Buricul Lumii). Dispreţul amar al textului este clar exprimat în ciuda eforturilor noastre de a demonstra… Ce?. Să se răstignească! Omenirea a ajuns să trăiască un timp de coşmar, apocaliptic, de pustiu, de distrugere totală: ,,Seceta a ucis orice boare de vânt. / Soarele s-a topit şi a ajuns pe pământ. /A rămas cerul fierbinte şi gol. /Ciuturile scot din fântână nămol. /Peste păduri tot mai des focuri, focuri /Dansează sălbatice, satanice jocuri.’’ - Nicolae Labiş, Moartea căprioarei. Oare chiar asta ne dorim să ajungem să trăim cu adevărat? Dacă vom mai trăi… Nici chiar acum nu putem alege între Să se răstignească! şi Lăsaţi copiii să vină la mine! Când o vom face, când vom fi în stare de a înţelege ce am pierdut definitiv, va fi prea târziu. Acum, la sfârşit de veacuri (aşa cum spun marile calendare ale lumii, precum şi semnele pe care omenirea le primeşte, dar nu le ia în seamă), am ajuns la o performanţă de care suntem mândri: Demiurgul-Dumnezeu a obosit, iar ,,omenirea este cuprinsă de o stare de disperare, vecină cu nebunia. Într-o postură de arričre-gardă, ea mărşălueste megalomanitic în derută, într-un talmeş-balmeş total. … Criza de comunicare cu Dumnezeu, imposibilitatea ei, nu sunt decât un Babel lipsit de noimă, care în final l-a tulburat pe Aeon.’’ - Muguraş Maria Petrescu, Poemul tradus, poemul comentat, Arričre-garde  -  Gigachakre în mişcare  - Noua Provincia Corvina, serie nouă, nr. 1 (53), septembrie 2010, p. 46.  ,,Craniul meu rostogolit pe / Celălalt ţărm al Eonului /îşi cântă furtunile /arunc harpoane şi lasere /rebel cum m-ai zidit /preaiubitor cum te-ai ascuns /şi toate pe tine te-aşteaptă /pe tine te rabdă. /Pe tine te vânează. /Precum în moluşte /Aşa şi în giga-chakre /migraţia… Arte ce singure îşi culeg /retrezirea /Ca viaţa până şi moartea /Se repetă.’’ - Eugen Evu, Arričre-garde – Gigachakre în mişcare. Să se răstignească!  /  Lăsaţi copiii să vină la mine!

         În final, să credeţi că Mileniul al III-lea ne-ar putea aduce bucuria pe care o aşteptăm, dacă vom şti să coborâm în sufletele noastre şi să ne împăcăm cu Sinele nostru, cu cei de lângă noi, cu Dumnezeu. ,,Oh, ce grea mi-e tristeţea /Chinuită de durere şi mâhnire! /Mâine vrăbiuţele vor plânge /Crinii vor muri /Nimfele se vor opri din cântare / Aş vrea să-mi iau adio de la crini /Lăsând amprenta unui sărut /Pe buzele unui poem şi-apoi să plec...

         Şi pe când termină de recitat, privi în jur şi văzu o pajişte acoperită de crini morţi. Se aşeză din nou, gemu şi murmură ca pentru sine: ,,O, Doamne, poate că acesta este semnul morţii mele!’’ Şi un suspin îi ieşi din străfundul sufletului, în timp ce simţea umbra morţii apropiindu-se. Căzu în visare şi văzu o mulţime de diavoli printre care era o femeie ce se jelea. Plângea cu o durere amară, tânguindu-se după fiica ei, dar în zadar, nimic nu se mai putea schimba. Erau aşezaţi ca la tribunal, doar el era după gratii şi toţi îi strigau:

 - Omorâţi-l, el este criminalul! Femeia care se jelea se apropie de el şi-l apucă de braţ strigându-i:

 - Ucigaşule, de ce mi-ai omorât fata? Să dea Dumnezeu în iad să te duci!

Căzând în genunchi, plângând şi încercând să-şi ascundă faţa, el spuse:

 - Da, recunosc că eu am ucis-o, dar am şi iubit-o. Eu am omorât-o doar o dată, pe când ea m-a omorât în toţi aceşti ani puţin câte puţin.

Şi diavolii tot urlau:

 - Omorâţi-l, el este criminalul!

Şi dintr-o dată cineva strigă:

 - Linişte, vă rog!

Îşi ridică ochii şi privi. Mulţimea dispăruse ca prin farmec şi în locul ei, văzu două fiinţe stranii şi ciudate. Una era înaltă cu două aripi mari şi negre şi capete de balaur, şarpele cu şapte capete. Cealaltă era frumoasă, cu aripi albe ca de zăpadă şi trăsături serafice ca de înger. Amândouă i-au poruncit să se apropie şi i-au spus:

- Tu eşti lucrarea noastră!

         Şi pe când încerca să le atingă, ele îşi luară zborul şi începură să se bată. Iar el rămase ca paralizat, uluit şi înfricoşat, privind la lupta lor. Şi s-au bǎtut şi s-au bǎtut pânǎ ce au obosit, dar nici una nu a ieşit învingătoare. Atunci, ca din depărtări, s-a auzit un strigăt, care le-a poruncit să înceteze. Şi astfel Dumnezeu a apărut ca un duh luminos, iar vocea lui ieşind din lumină spuse:

- Pe tine o să te alung, iar pe tine o să te trimit pe pământ! - Munir Mezyed, Iubire şi Ură, Editura Junimea, Iaşi, 2006, pp.12-14.

         Să uităm de marasmul să se răstignească! şi să facem loc pentru Lăsaţi copiii să vină la mine!

 Muguraş Maria Petrescu

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com