ESEURI

Gheorghe DOBRE

director editura si revista Helis

·         Gândul (să-i zicem aşa) îşi găseşte forma cea mai plastică, directă, în sensul că ea intră, nemijlocit, cu mesaj cu tot, prin poarta estetic-umană, în legătură cu zonele cele mai profunde de gândire şi simţire(cred că undeva, la baza omenescului, raţiunea şi afectele n-au definiţii separate, nu se contrazic, fiind una şi aceeaşi zonă, fără relief, fără culoare, care absoarbe şi emite continuu într-o stare încă fără nume) în cărţile sfinte. Sau poate că tocmai versetul asigură succesul, e haina cea mai potrivită. Politica a devenit filosofie şi filosofia a devenit literatură. Surprinzător de literatură, surprinzător de filosofie şi surprinzător de pragmatică. Omul individual şi omul social sunt conciliaţi şi puşi sub semnul aceleiaşi teleologii. Alegerea literaturii drept mijloc de propagare a ideilor religioase e o mare recunoaştere a puterii ei de seducţie, dar e şi singura dată memorabilă când literatura „decade”, nemaifiindu-şi sieşi scop, e „folosită”. Tot de aici ar deriva ideea că literatura este o sinteză. Şi politica, religia, filosofia nu pot acţiona şi modifica societatea în sensul dorit de ele, în profunzime, decât folosind hainele literaturii. Doar atunci au eficacitate maximă.

·         Literatura se povesteşte pe sine, dar în această afirmaţie a ei se ascunde păcăleala, ea nu există fără cititor care, ca să o activeze, trebuie să o citească şi să o gândească. Apoi, insinuarea treptată în raţiunea şi sentimentele cititorului crează cordoane ombilicale între ea şi tine, prin care circulă substanţe nevăzute, în ambele sensuri şi care ne fac, nu-i aşa, să ne trezim a doua zi mai bogaţi, mai înţelepţi. Bovarismul e o prostie, pasivizarea la fel, pentru că o minte sănătoasă, adică adevărată, trage toate foloasele din literatură fără să încurce planurile, să le amestece, fără să uite nici o clipă că ea aparţine lumii reale, din acest moment, pe care trebuie s-o cunoască temeinic şi să acţioneze dându-i ceea ce i se cuvine, adică partea sa de existenţă.

·         Ficţiunea pusă în slujba adevărului. Paradox. În orice limbă s-ar rosti, adevărul rămâne acelaşi. Limbile evoluate dau senzaţia că pot ajunge mai repede la el (înţelegând complexitatea în sens brâncuşian). Limba română a atins o complexitate remarcabilă, dar de acum înainte vine greul. În afară de faptul că nu prea are cine s-o ducă înainte, se renunţă prea uşor la un vocabular fabulos în favoarea unei simplificări cerute – zice-se – de actualele cerinţe ale comunicării umane. Înmormântând cuvinte, odată cu ele ne înmormântăm şi noi.

·         Trup şi literă. Semn şi semn. Dar semnul-trup senzorial conţine semnul-literă intelecţie. Îl emană. Oricâtă filozofie s-a făcut pe separare, idei nu emite decât un om viu. Mai mult: nu le poate recepta decât doar un om viu. Ideile sunt vii, deci circulă, modifică, se nasc sau mor cu ajutorul oamenilor care trăiesc la ora aceasta. Şi, vrând-nevrând, au un trup fără de care nu se poate, viu în cel mai superb înţeles al cuvântului. O paranteză. La ce se referea Baumgarten? La poem ca perfecţia unui corp din litere? La poem ca perfecţia unei intelecţii, unitare ca un organism bine articulat şi misterios, ce foloseşte cuvintele ca intermediare între „forţa interioară” şi receptor? Închidem paranteza. UNUL conţine restul. Dar toate aceste speculaţii, oricât de sofisticate ar ajunge şi oricât le-am lungi, pierd din vedere tocmai obiectul de studiat, adică literatura. Şi-atunci, la ce bun atâta risipă? Litera nu e spirit, cel mult ea poate conţine spirit. E suportul material al spiritului, e trup, cu alte cuvinte. Important e să aduci spiritul în literă, în trup adică, nu s-o ridici pe ea la rang de spirit. Toate se sfârşesc în cuvânt. Şi victoriile de cunoaştere, şi înfrângerile. Cultura, existenţa paralelă şi-ntr-un fel atemporală a omenirii, nu reţine decât victoriile. Ne putem întoarce la căruţă şi la ce-i în ea, adică la semnificant şi semnificat. Şi ce-i cu asta?

·         Mulţi filozofi antici au fost acuzaţi de asebie. Zenon din Kitton s-a sinucis, ca şi Cleantes şi alţii, Xenofan a negat existenţa zeilor. Se poate spune, exagerând, că şi Socrate a fost puţin ateu. Şi exemplele pot continua. Atunci, în ce credeau ei când făceau ce făceau? Omul precar chiar e o invenţie a civilizaţiei actuale? Cu toate cele de mai sus, se pare că da. Să nu uităm nici cele aproape două mii de ani de creştinism, care pare că nu mai satisface. Spre deosebire de Cleantes, noi, murind, n-am demonstra nimic.

·         Pentru stoici există doar două categorii de oameni: înţelepţi şi nebuni. Ori eşti înţelept, ori eşti nebun, altceva nimic. Şi ştim că înţelepţi sunt destul de puţini. Seneca propaga astfel de idei la curtea lui Nero! Avea exemplele aproape. De aceea nu-i înţeleg pe cei care-l acuză că a rămas toată viaţa sclavul acelui Nebun. El mai credea, ca şi Zenon din Kitton, că înţeleptul este singurul om liber. Oriunde s-ar afla. Ce vreţi demonstraţie mai clară?

·         Metafora dereglează sensurile unui discurs, altfel comun, organizându-i şi schimbându-i la alt nivel direcţia înaintării, ca vârtejurile dintr-un râu de câmpie care anunţă piedici ascunse sau apropierea cotului. Pentru Aristotel, comparaţia este o metaforă dezvoltată. Cei ce-au venit după el au zis că metafora este o comparaţie prescurtată. Metaforizăm mai de timpuriu decât comparăm? Eu cred că da.

·         Scriitorul trebuie să posede o cultură solidă, experienţă de viaţă şi acel „brici al lui Occam”, esenţial pentru un gânditor. Toate acestea, conjugate după firea fiecăruia, pot îndreptăţi aşteptarea capodoperei. Complexitatea condiţiilor care trebuie să se adune şi să rezoneze la unison şi care dau naştere unei capodopere întrece uneori complexitatea capodoperei. Aici ar fi o pâine de mâncat, pentru eseişti, pentru cei care nu-i suportă pe istoricii literari.

·         Oare din egoism fiecare se afirmă pe sine, afişând doar propria-i părere? Circulaţia ideilor se reduce alarmant şi paradoxal. Fiecare se crede doar pe sine. Şi atunci, unde-i comunicarea? Poate că lipsesc ideile mari şi personalităţile puternice cu adevărat, care să anuleze sau să unească şi să dea un sens puzderiei de păreri existente. Socrate nu suporta „părerea”(doxa), acest termen producător de haos, el iubea „ştiinţa”, după ea umblând cât a trăit. Dar, ca să ajungi să posezi „ştiinţa” despre un lucru trebuie să faci un efort prea mare. Şi e cald.

·         Să fie mai aproape de adevăr constatarea că poezia e un concentrat emoţional făcut din cuvinte? Imposibilitatea de a te folosi mereu de ele a născut celelalte arte? Când nu mai ai cuvinte începi să desenezi, să cânţi, să dansezi, să sculptezi.

·         Marele Prokofiev a scris muzică de film! Dar pentru filme semnate Eisenstein.

·         Abia după „perioada de antrenament” a aceluiaşi Eisenstein se poate vorbi despre abordarea şi „comentarea” realităţii. Nu în domeniul credibilului, ci în cel al concurenţei fără milă a acesteia, în crearea unei „realităţi” mai reale decât realitatea. Pentru că opera de artă este, în final, un concentrat de orgoliu. Ea se substituie cursului real al evenimentelor, devenind chiar acest lucru, transferând iluzia(datorită forţei interioare) pe tărâmul istoriei brute, dându-i prin contaminare, impresia de ordonare pe un anumit scop.

·         Eugenio D’Ors spune că „Analiza, dacă e prelungită prea mult, ucide” şi tind să-l cred. „Şi pe urmă nu mai poţi învia nimic.” Aşa e, sinteza e concentrare, nu reducere la, sinteza e semiintuiţie aplicată peste ceva, un fulger care conţine în întregime acel ceva. Să ne închipuim un fulger alcătuit din cuvinte. Acesta poate fi poezia cu adevărat, cea în care nu veţi găsi nici o analiză dusă până la capăt.

·         În literatură, timpul, ce credem noi despre el, are cea mai relativă definiţie. E singurul loc în care scriitorul, un om, poate face ce vrea cu el.

·         A te îndoi continuu de scrisul tău şi de ideile lui, iată cea mai bună critică de uz personal. Dar la care se ajunge cel mai greu. Asta nu trebuie să te împiedice să mai scrii. Ai deveni înţeleptul înţelepţilor, ai atinge absolutul, n-ai mai avea ce comunica. Ai atinge, în sfârşit, râvnita poezie fără nici un cuvânt. Până acolo, însă, mai ai de scris o groază de cuvinte. De care trebuie să te îndoieşti tot timpul. Chiar asta am vrut să spun!

·         Tehnica e unealtă, mijloc, prin definiţie. Ce faci cu ea, întregul care-ţi iese în final, contează. Câte tehnici stăpânea Brâncuşi?

·         Cred că se poate vorbi de un câmp energetic al textului, inconfundabil, unic, rezultat din tensiunea interioară a fiecărui cuvânt şi din suma tensiunilor obţinute prin alăturarea lor într-un anume fel. De aceea nici o operă nu seamănă cu alta, nu poate semăna cu alta, decât dacă ai ajunge la situaţia absurdă de a avea pretenţia că creezi ceva nou copiind cuvânt cu cuvânt, să zicem, un roman existent deja.

·         Imaginaţia, fantezia, forţa de ordonare într-un spaţiu care-şi crează propria-i realitate, lucrând cu obiecte, fiinţe sau situaţii care seamănă cu ce vedem zilnic dar, studiate atent, ele rămân vii doar în anormalitatea în care au apărut, în acel tot născut în capul scriitorului. Căci, scoase de acolo, studiate „normal”, ele sucombă. Iată marea victorie asupra naturii, marea deviere, anomalie, pentru că-n rest ne ţinem după ea. Cred că-n felul acesta ar trebui înţeleasă acea mimesis phiseos a lui Aristotel, care mi se pare de mare actualitate, mult mai clară şi mai gingaşă decât a părut până acum. Era prea inteligent Aristotel ca imitarea naturii, pe care o cerea el, să fi fost chiar aşa de simplă, la-ndemână.

Gheorghe Dobre

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com