ESTE POSIBILĂ FERICIREA CREŞTINĂ? 

Din volumul în pregătire „Legea de har a iubirii – Mic îndreptar de  erapie divină”

Cezarina Adamescu, teolog

            Este îngrijorător şi demn de luat în seamă, faptul că astăzi s-a ajuns la o adevărată „uzurpare” a fenomenului moral-spiritual, că viaţa nu mai cunoaşte un adevărat curs ascendent aşa cum ar trebui să cunoască o viaţă creştină adevărată, ci un curs descendent, deviindu-şi traiectoria de la vertical la orizontal, de la cele supranaturale la cele pământeşti.

            „Dumnezeu este un lux pe  care nu mi-l pot permite” – auzi adeseori în gura unor creştini prea grăbiţi să-şi trăiască viaţa din plin, aici pe pământ, nesocotind-o pe cea adevărată şi veşnică.

            Într-adevăr, realitatea înconjurătoare, escaladarea fără precedent a violenţei, agresiunea vulgarităţii pe orice cale posibilă, mirajul drogurilor de toate felurile, civilizaţia tehnocrată până la cele mai mici amănunte, sunt de natură să-l îndepărteze pe omul contemporan de starea aceea de fericire pe care numai o viaţă simplă i-o pot conferi.

            Nimic nu-i va putea umple golul din suflet, imensul pustiu care se deschide şi se adânceşte simţitor, când, înconjurat de mulţime, omul se simte singur şi părăsit. Lipsa de comunicare, de comuniune sufletească îşi spune şi ea cuvântul în această cursă a nefericirii generale.

            Decalajul de vârstă şi de concepţii dintre generaţii, lipsa de înţelegere şi intoleranţa, mândria şi orgoliul pot avea şi ele un rol însemnat. Copiii nu mai comunică nici măcar cu părinţii lor faţă de care ar trebui să fie apropiaţi. Educatorii şi profesorii nu mai ajung decât arareori la inimile copiilor. Fundaţiile pentru tineret şi copii au în vedere mai mult partea de divertisment şi mai puţin cunoaşterea de ei înşişi şi conexiunile între tineri, o educaţie morală sănătoasă,  culturalizare profundă.

            Faptul că se organizează concursuri dintre cele mai ciudate, nu întotdeauna de bun gust, având ca obiect consumarea de bere, de ardei iute, de pizza sau de frişcă, putând duce la îmbolnăvirea concurenţilor, festivaluri de bătaie cu portocale sau festivaluri de muzică ce nu au nimic comun cu adevărata muzică ci, mai curând,  dezlănţuiri infernale de zgomote agresive şi tulburătoare de mine, nu-l ajută pe tânăr să-şi afle fericirea deplină, ci mai degrabă să-i sucească minţile.

            Să ne amintim că, pe deplin fericit a fost Adam numai în Grădina Raiului, atunci când nu avea cunoştinţă de păcat, când sufletul său era neprihănit. Cu ce putea înlocui el această starea beatifică pe care, după cădere, fără doar şi poate  nu a mai atins-o niciodată?

            Munca la care a fost supus ulterior era şi ea un panaceu, dar nu suficient de îndestulător şi aducător de fericire.

            O dată cu căderea, omul cunoaşte primul sentiment de vinovăţie şi culpa aceasta îi deschide ochii, făcându-l să înţeleagă starea lui de creatură albă şi alunecătoare în păcat şi totodată cunoaşte şi primul impuls de frică. Dacă până atunci omului nu-i era frică de nici o fiară sălbatică vieţuitoare în Grădina Radiului, cărora el îi dăduse nume, dintr-o dată, omul se simte vulnerabil, o mare spaimă îl cuprinde pe el şi pe femeia lui şi amândoi se ascund „de faţa Domnului Dumnezeului printre pomii din grădină.” De ce se ascund cei doi? Pentru că, din  acel moment conştientizează păcatul lor, îşi recunosc vina, se căiesc şi li se face ruşine – iată şi prima spovedanie pe care i-o fac Creatorului şi Tatălui lor. Recunoscându-şi culpa, li se oferă încă o şansă, nu de a reveni la starea dintâi, ceea ce nu mai este posibil, întrucât orgoliul, trufia lor şi ispitirea şarpelui i-au dus la acea nebunie de a crede că ar putea fi aidoma lui Dumnezeu, cunoscând binele şi răul.

            Ei devin profund nefericiţi în păcatul lor, care le adusese oarecare desfătare de moment, pentru că au simţit că mâna Domnului s-a depărtat de ei. Şi dacă până atunci se plimbaseră nestingheriţi, „goi”, fără apărare, liberi de orice prihană, ştiind că undeva, pe aproape, stă de veghe „glasul Domnului Dumnezeu care umbla prin grădină în răcoarea zilei.” (Gen. 2,    8),  s-au simţit dintr-o dată singuri, părăsiţi, fără apărare şi li s-a făcut frică. Singurătatea, lipsa de sprijin din partea cuiva mai puternic, pot genera o stare de teamă. Teama duce la nefericire. Aşadar, omul a avut libertatea de a alege între: a se supune şi de a nu asculta de glasul Celui Înalt, a-l urma pe Dumnezeu sau numai a-i nesocoti poruncile. ŞI a ales, tocmai ceea ce era plăcut vederii, bun la gust şi foarte ispititor.

            De acum începe şirul de suferinţe îndelungi, munca în sudoarea frunţii, deznădejdea atunci când pământul, „blestemat este acum pământul din pricina ta” (Gen. 3,17)  îi va dărui după trudă îndelungată spini şi pălămidă iar el va trebui să mănânce iarba de pe câmp.

            Rare vor fi bucuriile şi împlinirile vieţii lui, pentru că a  stricat prietenia cu Dumnezeu, cel căruia îi datora totul: viaţa, perechea lui, faptul că-l pusese stăpân peste animale, condiţia fericită de locuitor al Edenului şi mai ales, faptul că Însuşi Creatorul îi acordase încrederea şi prietenia Sa.

            Pe îngerii căzuţi, nimic nu-i va mai putea face fericiţi, pentru că au pierdut prietenia lui Dumnezeu. Nu le va mai rămâne decât invidia şi ura pe ceilalţi care s-au păstrat în ascultare şi smerenie faţă de Cel mai presus de îngeri. Şi atunci vor face totul ca şi ceilalţi muritori să fie supuşi acestui supliciu de a nu vedea faţa lui Dumnezeu, din pricina nenumăratelor păcate şi erori  comise în viaţa pământească.

            Nici o nefericire nu o va egala pe aceea de a nu-şi mai putea privi Creatorul  ochi în ochi şi faţă către faţă, de a-i asculta glasul blând adiind printre flori şi copaci, în răcoarea zilei. Privarea aceasta o vor simţi ca pe o privare de libertate, când stai în celula întunecată şi gândurile nu-ţi dau pace. Prietenii te-au părăsit, familia nu te mai vizitează, colegii de detenţie stau şi ei închişi în nefericirea lor, în propriile lor amintiri şi în mistuitorul dor de acasă.

            Cine poate alina o astfel de nefericire, de vreme ce omul s-a îndepărtat de Însuşi Creatorul său prin păcat, prin vină? Şi nici un pic de linişte nu va mai avea până când nu se va împăca din nou cu Dumnezeu.

            Omul ar trebui să fie fericit îndeobşte, pentru că i s-a dat o a doua şansă. Câţi o preţuiesc însă? Câţi conştientizează faptul că prin jertfa răscumpărătoare a lui Isus ni se dăruieşte şansa de a reînnoda prietenia cu Dumnezeu?  Câţi apreciază că această prietenie redobândită a fost cu preţul unei jertfe sângeroase a Unicului Fiu al lui Dumnezeu? Şi cine dintre muritori ar fi în stare să-şi pună în primejdie viaţa sau chiar să şi-o jertfească numai pentru ca semenul lui să se împace cu Dumnezeu, să fie din nou bineplăcut în ochii Tatălui Ceresc?

            Preţul jertfei este atât de mare iar oamenii atât de puţin îl  apreciază! Nici măcar nu bănuiesc ce extraordinară şansă ni s-a oferit prin Isus Cristos, prin acceptarea supusă a Mariei, acel „Fiat!” care a schimbat total condiţia noastră de condamnaţi pe vecie, la condiţia  de fericiţi de-a pururi.

            Ar trebui să-i mulţumim de mii de ori pe zi lui Cristos pentru că a suferit pentru noi, până la a-şi da viaţa pe cruce, pentru ca noi să ajungem la starea beatifică de la începuturi, când omul nu cunoştea vina şi se bucura în tihnă de vederea deplină a lui Dumnezeu.

            Şi nici atunci n-ar fi de ajuns să răscumpărăm întrucâtva imensul sacrificiu făcut de Acela care a venit în lume din Neprihănita Fecioară şi nu a cunoscut nici umbra păcatului, care a dus o viaţă pământeană exemplară şi ne-a învăţat pe noi cum să ajungem la desăvârşirea creştinească pentru a ne  numi fericiţi în ceruri şi a moşteni Împărăţia lui Dumnezeu.

            Neîndoios este faptul că şi astăzi, după două milenii de creştinism, oamenii îl mai răstignesc încă pe Mesia. Dacă iudeii l-au răstignit o dată, creştinii l-au supus aceluiaşi supliciu de nenumărate ori, prin neîncredere, ură, violenţă, intoleranţă, rea-credinţă, vicii, o viaţă nedemnă. Cu fiecare faptă nevrednică, adăugăm un cui în mâinile şi picioarele lui Isus, în coasta lui din care a izvorât sânge şi apă pe cruce, născând din acelaşi sânge şi aceeaşi apă, Biserica vie, adică pe  noi, creştinii.

            De două mii de ani, Dumnezeul dreptăţii Vechiului Testament a devenit Dumnezeul Iubirii şi al milostivirii, al iertării şi al reconcilierii. De două mii de ani Iubirea a biruit setea de dreptate, a depăşit dorinţa de răzbunare pentru ofensele primite iar imaginea lui Dumnezeu inaccesibil, ascuns într-un  stâlp de foc, într-un nor, sub interdicţia de a nu fi văzut de cel viu, s-a transformat în chipul cel mai blând şi mai dulce pe care-l poate lua cineva.

            Cinstea de a fi asemănători chipului divinităţii este atât  mare încât întrece toate onorurile, dar din păcate, oamenii nu-şi dau seama de acest lucru sau neglijează acest aspect ajungând să întunece imaginea Dumnezeului care se află înscrisă în chipul nostru pătând cu bună ştiinţă faţa dumnezeiască.

            Martirologiul Roman dă mărturie despre atâţia sfinţi stigmatizaţi care au dat mărturie cu viaţa lor faptului  de a fi creştini adevăraţi, asemănători  Domnului, imitându-l până aproape de desăvârşire, refuzând compromisul, convenienţa şi rămânând drepţi în faţa adevărului de necontestat că Isus Cristos este Salvatorul şi  Mântuitorul nostru  şi fără jertfa Lui noi am fi reduşi la condiţia de îngeri căzuţi, destinaţi, fără doar şi poate, infernului.

            La întrebarea, dacă poate fi un creştin fericit în ziua de astăzi, răspunsul stă numai în conştiinţa fiecăruia, în modul de a înţelege el conceptul de fericire.

            Catehismul Bisericii  ne învaţă că: 

 „Fericirea făgăduită ne pune în faţa alegerilor morale hotărâtoare. Ea ne îndeamnă să ne purificăm inima de instinctele ei rele şi să căutăm iubirea lui Dumnezeu  mai presus de toate. Ne învaţă că adevărata fericire nu se află nici în bogăţie sau bunăstare, nici în slava omenească sau putere, nici în vreo lucrare omenească, oricât de folositoare ar fi, ca ştiinţa, tehnica şi arta nici în vreo făptură, ci numai în Dumnezeu, izvorul oricărui bine şi a toată iubirea.”

            Este cu totul fals a căuta fericire în obiecte şi lucruri, în aşa-zisa bogăţie, avere, pentru că ea s-ar putea nărui la un moment dat, am putea-o pierde şi ne-ar spulbera în felul acesta şi speranţa că Dumnezeu ne-ar acorda favoruri dacă am fi bogaţi. Isus este foarte clar în această privinţă: „Mai lesne va intra cămila prin urechile acul decât bogatul în Împărăţia Cerurilor.” (Mt. 19,24).

            Sau aşa cum spunea Newman într-un tratat despre sfinţenie: „Bogăţia este marea zeitate a zilei; ea este cea căreia mulţimea, întreaga masă de oameni, îi aduce omagiu instinctiv. Ei măsoară fericirea după avere, şi după avere măsoară şi onorabilitatea. (…) Toate acestea vin din convingerea că bogăţia poate totul. Aşadar, unul din idolii zilei este bogăţia, iar altul este faima, (…) Faima, faptul de a fi cunoscut şi  de a face zgomot în lume (ceea ce s-ar putea numi o reputaţie de presă), a început să fie considerată ca un bine în sine, un bine suprem, şi ea, un obiect de adevărată veneraţie.” (Newman. Mix. 5, despre sfinţenie).

            Cine doreşte faimă în faţa oamenilor acela va fi respins  de Dumnezeu. Faima te face trufaş, prea încrezător în forţele proprii, nestăpânit, dorind a te pune în valoare, superficial şi chiar detestat de unii oameni din această pricină.

Faima este ca un drog care nu părăseşte trupul până nu-l distruge. Cine a gustat o dată din faima deşartă a lumii, va dori să ocupe întotdeauna locul cel dintâi, scaunul din faţă, dacă se poate, tronul sau scaunul prezidenţial, fotoliul ministerial şi se va agăţa la nesfârşit de acestea, neconcepând că această faimă nu e veşnică, ci doar trecătoare, ea durează foarte puţin, îndeobşte până când se termină bogăţia.

            O dată despuiat de bogăţie, dispare ca prin farmec şi faima care te înconjoară până atunci, şi realizezi că totul n-a fost decât o amăgire, o stare de suprafaţă foarte lesne alunecătoare şi nu mai rămâne nimic în urma sa.

            Cu orgoliul şi cu dorinţa de faimă trebuie să lupte orice creştin adevărat.

            O nepreţuită virtute este aceea d a-ţi înfrâna orgoliul şi faima aparentă, în culmea gloriei, de a conştientiza cât de efemere sunt şi de a căuta să le domini, să nu laşi ca şerpii vanităţii să-ţi încolăcească grumazul pentru că mai curând sau mai târziu vor sfârşi prin a te sugruma fără milă. Un exerciţiu de virtuozitate ar fi acela ca un om celebru, la un moment dat, prin opera sa, în plină glorie, să se lepede de ispita măririi şi să se retragă într-un anonimat demn şi cinstit, unde şi-ar putea continua nestingherit opera. Un adevărat titlu de glorie ar fi acela de a-ţi domina instinctele care te îndeamnă să ieşi în faţă, în primul rând, înaintea tuturor, dacă se poate. Marile spirite şi-au migălit opera retraşi, trăind în penumbră şi tihnă, pentru ca într-un târziu, să iasă la suprafaţă cu adevărate capodopere pe care nici veacurile, nici oamenii nu le-au putut înfrânge. Modestia şi bunul simţ în creaţie sunt calităţi foarte rare şi destul de puţin apreciate, dar ce frumoase roade dau atunci când ies la iveală în opere sublime care răsar din pământul proaspăt al inimii.

            Să ne amintim că fariseii şi cărturarii aveau o mentalitate greşită faţă de galileeni, considerându-i inferiori, regiunea însăşi fiind populată de oameni veniţi din toate locurile, consideraţi simpli şi modeşti. De aceea mirarea, perplexitatea şi neîncrederea loc când au auzit de Învăţătorul din Galileea: „Poate ieşi ceva bun din Galileea?” – vor întreba ei, neadmiţând faptul că cineva  ar putea fi mai bun decât ei.

            Să ţinem cont că Nazaretul a fost singurul oraş unde Isus a fost respins de concitadini, care l-au privit cu neîncredere, ba chiar cu suspiciune: „Nu-i mai bun decât noi”,  spuneau ei. „E doar un simplu tâmplar” Mc. 6,3) -  ziceau ei, mirându-se că, deşi îl cunoşteau de-o viaţă, nimic nu le dădea de bănuit că El ar fi  Acela. De aceea s-a scandalizat când El şi-a însuşit cuvintele lui Isaia în sinagogă şi au vrut să-l omoare.

            Isus n-a făcut nici o minune în oraşul acela din pricina neîncrederii oamenilor. Aceasta ne-ar putea da de gândit. Peste tot era recunoscut ca Învăţător şi vindecător, i se dusese vestea până în Iudeea, la Ierusalim şi chiar în Samaria, oraş considerat idolatru şi tocmai aici, în oraşul său natal, el nu-şi manifestă puterea divină.

            De ce? – ne-am putea întreba. Erau oare nazarinenii oameni mai prejos decât ceilalţi? Printre ei se aflau, desigur, evrei evlavioşi care mergeau regulat la templu, aşa cum era Iosif, aşa cum era tânăra  Maria împreună cu părinţii ei Ioachim şi Ana.

            Din Galileea, Isus îşi alesese apostolii. Şi totuşi, de unde acea umbră de neîncredere în nişte fapte dovedite cu martori, care ajunseseră deja la urechile celor din părţile acelea?

            Aşa se întâmplă şi în zilele noastre când modestia, smerenia, umilinţa chiar, conştiinţa condiţiei tale, apar în ochii oamenilor ca neînsemnate, fără nici o valoare, neputincioase când suntem obişnuiţi cu tot ce epatează, sare în ochi, plesneşte peste faţă, te trage de mânecă şi te dă la o parte cu obrăznicie. Cuminţenia nu sare niciodată în ochii noştri iar noi nu suntem obişnuiţi să privim mai departe e înfăţişarea celui din faţa noastră, nu ştim să-l citim pe dinăuntru, să ne aplecăm cu atenţie asupra lui, pentru că orice om ascunde în  sine o lume de cercetat, de câştigat şi are ceva valoros în sine.

            Dacă nu vedem cu ochii liberi acel ceva, totul îşi pierde însemnătatea, valoarea, preţul. Poate că suntem mult prea deprinşi să punem preţ deîndată pe cel din faţa noastră, cu superficialitate şi neglijenţă, cu nepăsare sau de-a dreptul cu ostilitate.

            Adevăratele valori şi comori nu se văd cu ochiul liber, trebuie cercetat îndelung pentru ca să iasă la suprafaţă. Pentru că, dacă ar ieşi la suprafaţă, toţi s-ar îngrămădi să le lapideze şi n-ar mai rămâne nici urmă. Ele trebuie păzite şi îngrijite cu mare atenţie şi consideraţie, cu atât mai mult cu cât nu se văd.

            După ce Isus ne-a trasat jaloanele fericirilor şi calea de urmat pentru a dobândi Împărăţia Cerurilor, punându-ne în chip paradoxal pe gânduri cu acele criterii de apreciere care nici pe departe nu sunt cele ale oamenilor (dar Dumnezeu are altfel de ochi să te vadă), El aşteaptă de la noi răspunsul. De răspunsul nostru depinde dacă vom fi moştenitorii acelei Împărăţii veşnice şi ne vom bucura de vederea lui Dumnezeu faţă către faţă şi inimă către inimă.

            Orice sentiment de fericire, iubire, prietenie, trebuie cultivat şi clădit temeinic pe fundamente solide, presupunând sinceritate absolută şi o dăruire necondiţionată. Jumătăţile de măsură în sentimente nu au ce căuta. Cei călduţi „vor fi scuipaţi afară din gura Domnului Dumnezeu.”

            Orice relaţie presupune cel puţin doi oameni. În această relaţie, Dumnezeu este Cel care oferă primul. El ne-a oferit nenumărate dovezi de iubire de-a lungul timpului, dovezi nesocotite de oameni dar, în îndurarea Lui nesfârşită El ne-a iertat şi, mai mult, ne-a oferit o a doua scândură de salvare, întotdeauna, atunci când din slăbiciune, am naufragiat.

            El este Cel care ne primeşte până în ultima clipă înapoi, aşa cum Tatăl din parabola Fiului risipitor îşi primeşte acasă fiul cel mic. Ce-i mai rămâne de făcut omului – acest partener de relaţie afectivă al lui Dumnezeu? Să răspundă – nu cu aceeaşi iubire – pentru c-ar fi imposibil, dar măcar să se străduiască în limita stării fiecăruia, să fie vrednic de această nesfârşită iubire.

            Noi suntem aceia care trebuie să ne clădim propria fericire pe eşafodajul acestui nou cod de legi care este Marea Chartă a creştinismului. Dacă o vom clădi cu materiale de construcţie uzate, putrezite sau de împrumut, şi edificiul se va dovedi foarte puţin trainic şi se va nărui la prima pală de vânt.

            Cu migală şi fără ostentaţie, în deplină smerenie şi evlavie, cu recunoştinţă faţă de imensul dar care ni s-a făcut, prin Isus  Cristos, trebuie să ne ridicăm, chiar dacă vom obosi pe parcurs, chiar dacă vom îngenunchea sub povara greutăţilor, a pietrelor de construcţie, în fiecare zi, cărămidă cu cărămidă, vom  ridica zidurile de apărare împotriva răului din noi şi din afară. Să ne clădim templul care să ne apere de furtuni şi de vânturi potrivnice în care să fim la adăpost  şi în care să primim oaspeţi de seamă: pe Duhul Sfânt, pe Tatăl Ceresc şi pe Însuşi Mântuitorul.

            Intemperiile, de orice natură ar fi,  nu trebuie să ne înspăimânte, dacă avem în vedere faptul că în fiece clipă suntem vegheaţi, apăraţi de Însuşi  Creatorul şi Ziditorul lumii. A abandona construcţia la mijloc sau când e aproape gata, este mult mai rău decât a o neglija din capul locului, risipind materialele de construcţii pe alte nevoi imediate, cu iluzia că vom putea şi mâine relua lucrul, că vom găsi alte materiale, noi şi trainice. Lucrul trebuie  început acum! deîndată, în această clipă, neîntârziat, pentru că mâine nu se ştie ce va mai fi, pentru ce avem de făcut astăzi. Şi amânarea se scaldă în aceeaşi călduţă stare de moleşeală şi lâncezeală proprie firilor nehotărâte duplicitare, care nu se decid încotro s-o apuce pentru a depune cât mai puţin efort dar a culege roade cât mai îndestulate.

            Să ne amintim că Isus n-a ales calea cea mai lesnicioasă ci, pe aceea care era mai aspră. Şi dacă i-a cerut Tatălui său în Grădina Ghetsemani, să îndepărteze de la el paharul durerii şi al patimii, nu a fost dintr-o nesupunere la voinţa Tatălui, cât din faptul că a întrezărit că efortul, sacrificiul său va fi pentru unii zadarnic, că nu-i va putea salva de la osânda veşnică. De aceea a plâns cu lacrimi de sânge în Grădina Măslinilor, copleşit de durerea omenească a ceea ce avea să urmeze, dar, a învins natura Sa divină şi conştiinţa imensei responsabilităţi pentru care fusese trimis în lume, de a înfăptui planul lui Dumnezeu de mântuire a oamenilor.

            Stau mărturie în acest sens cuvintele Lui, de pe când se ruga pe piatra, înroşită de sudoarea Sa de sânge: „dar nu voia mea, ci voia Ta să se împlinească.” (Lc. 22,42).

            În acelaşi timp, trebuie ştiut că nimeni nu ne va sili, fără libera noastră consimţire, să acceptăm un sacrificiu, o mortificaţie, o jertfă, în vederea mântuirii noastre.

            Numai de noi depinde această alegere.

Cezarina Adamescu, Agero

www.agero-stuttgart.de

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com