Eugen Cristescu, şeful S.S.I. -

 „Omul de taină al Mareşalului

Col (r) Paul Carpen

Eroii ucişi, trădătorii preamăriţi! DE CE?

De ce pentru Pacepa, generalul-trădător de ţară, s-a găsit, reţeta „rejudecării” strâmbe, instrumentate la comandă externă? I s-au dat înapoi epoleţii, stelele şi „bruma de bani” adunată „cu sudoarea frunţii”. De ce pentru Eugen Cristescu nu se poate face, măcar acum, o judecată dreaptă? Alături de el, de ce nu sunt reabilitaţi toţi ceilalaţi şefi de direcţii centrale din S.S.I.: colonelul Ion Lissievici, colonelul Traian Borcescu, Gheorghe Cristescu şi mulţii alţii? Este la fel de valabil şi pentru ofiţerii D.S.S. de pe frontul invizibil, care au slujit Ţara cu cinste şi devotament. Astăzi sunt huliţi şi hăituiţi. Intelligence-ul românesc are nevoie de modele reale, bazate pe adevăr, nu pe minciunile care umplu ecranele televizoarelor, preamărind pe protagonistul trădării de la 23 august 1944. Principalului responsabil al suferinţelor Neamului Românesc de după Al Doilea Război Mondial i se înalţă osanale, iar eroii neamului sunt ucişi în fiecare zi. Cine beneficiază astăzi de marea nedreptate comisă de aşa-numitul „Tribunal al Poporului”? De ce nu chemăm „Trecutul la judecata Istoriei!” (Ion Măldărescu)  

Omul de taină al Mareşalului

 Având o viziune modernă asupra interpretării surselor, prof. univ. dr. Cristian Troncotă, redutabil specialist în ceea ce priveşte istoria serviciilor secrete, consideră că atunci când tratează subiecte din istoria contemporană, lucrările ştiinţifice pe teme istorice nu rezistă mult de-a lungul anilor. Descoperirea unor noi izvoare istorice, apariţia altor lucrări pe teme apropiate, impun autorilor să revină asupra a ceea ce au scris. Aşa se face că, după ce publicase o excelentă monografie dedicată lui Eugen Cristescu[[1]], a revenit, după 11 ani, cu o nouă lucrare pe aceeaşi temă.[[2]]

 Este un merit deosebit al profesorului Cristian Troncotă să reia tema activităţilor desfăşurate de S.S.I. în cei patru ani cât la conducere s-a aflat Eugen Cristescu, omul devenit legendă încă din timpul vieţii sale. Au fost ani de cumpănă pentru România. Eugen Cristescu a preluat conducerea S.S.I. imediat după ce ţara pierduse, rând pe rând, teritorii către mai toţi vecinii săi şi şi-a încheiat activitatea atunci când ţara se angaja, alături de puterile învingătoare, în războiul contra Germaniei şi Ungariei, război la sfârşitul căruia - din raţiuni politice contrare logicii elementare - a fost declarată stat învins. Sunt numeroase fraze memorabile care apar în lucrările lui Cristian Troncotă. Este posibil ca unele dintre ele să intre în memoria colectivă, uitându-se peste ani cui anume aparţin. Cu certitudine, o asemenea frază este şi următoarea: „Dacă nu am reuşit până acum să ridicăm tuturor eroilor câte un monument, [...] atunci să le mutăm soclurile din pieţele publice, încă inaccesibile pentru ei, în sufletele noastre.  Numai aşa - subliniază istoricul - vom dovedi că noi, românii, ne preţuim înaintaşii, că ştim să fim uniţi şi să învăţăm din istorie.”  Scriind monografii dedicate celor care, în ordine, au condus serviciul de informaţii al ţării - Lihail Moruzov, Eugen Cristescu, Ion Lissievici - Cristian Troncotă transpune în fapt acest crez, ridicând în sufletele noastre monumente pentru eroii cărora, în ceasuri de cumpănă, naţiunea nu a ştiut să le fie recunoscătoare. Când vom ajunge la nivelul statului evreu, care a clădit un monument impresionant în memoria celor care s-au jertfit pe frontul secret, atunci vom dovedi şi noi că înţelegem rostul fiecărui oştean pus să apere interesele ţării. Se poate face fie ca soldat care mânuieşte mitraliera, fie ca ofiţer care mânuieşte informaţia secretă. Până când nu vom învăţa toate acestea, ne rămân doar insulele de lumină din lucrările corecte despre instituţie şi oamenii ei.

 Amplul studiu „Omul de taină al Mareşalului” aduce în atenţia cititorului un şir de fapte istorice care constituie pilde pentru trăitorii contemporani. Sunt numeroase evenimentele majore ale anilor 1940-1944 în care a fost implicat S.S.I. şi considerăm semnificativ faptul că, în cadrul acestora, instituţia a acţionat pozitiv, în concordanţă cu mersul istoriei şi cu interesele majore ale naţiunii. Câteva dintre aceste situaţii sunt pe larg prezentate în carte: opoziţia faţă de mişcarea legionară, îndeosebi rolul hotărâtor al S.S.I. în reprimarea rebeliunii din ianuarie 1941, neparticiparea la evenimentele nedorite de la Iaşi şi Odesa (iunie, respectiv octombrie 1941)[[3]], sprijinirea în secret, a comunităţii evreieşti, colaborarea informativă de pe poziţii egale cu mult mai marele şi celebrul Abwehr, contractul cu serviciile secrete anglo-americane şi protejarea - până la încheierea războiului - a ofiţerilor britanici din grupul „Autonomous” (paraşutaţi în decembrie 1943 şi arestaţi imediat[[4]], protejarea unor personalităţi politice româneşti din aşa-zisa opoziţie. Din noianul de întâmplări ale vremii, ne vom referi, foarte pe scurt, la momentul 23 august 1944. Atunci, schimbarea regimului politic a atras după sine traume grave pentru instituţie şi oamenii săi, comuniştii declanşând o dată cu preluarea puterii şi represiunea. Cine analizează mecanismele puse atunci în mişcare, nu poate să nu constate cu uimire că apar similitudini cu mecanismele folosite - asemenea unei lecţii bine învăţate - în decembrie 1989. „După orice război, revoluţie sau eveniment convulsiv, soldat cu schimbări spectaculoase de regim politic, învingătorul l-a judecat pe cel învins, iar una dintre principalele lovituri a fost îndreptată împotriva Serviciilor secrete, urmărindu-se anihilarea lor” scrie autorul. În continuare, putem citi: „... chiar şi în asemenea împrejurări critice, şefii Serviciilor Secrete ale celor învinşi, în ciuda faptului că riscau să-şi piardă viaţa în faţa plutonului de execuţie, sau să rămână vreme îndelungată în spatele gratiilor, şi-au asumat de regulă întreaga responsabilitate, cu scopul vădit de a salva structurile informative din subordinea lor, necesare pentru a asigura continuitatea vieţii statale, pe care patimile politice conjuncturale o ignoră.”

Interminabila goană după arhivele secrete 

Cine erau protagoniştii acţiunii îndreptate împotriva serviciului secret al ţării? Sovieticii în mod direct? Nu! Eugen Cristescu a fost arestat şi, la 14 octombrie 1944 a fost preluat de sovietici, care l-au anchetat vreme de 16 luni, în mod civilizat şi profesionist. Unele şedinţe de anchetă se transformau în veritabile prelegeri, desfăşurându-se în săli spaţioase, în faţa a 150-200 de specialişti sovietici. După 23 august 1944, S.S.I. a colaborat - firesc - cu Serviciul de Informaţii al Armatei Roşii, având în vedere participarea comună a celor două armate - sovietică şi română - pe frontul de vest. Erau aliaţii occidentali? Nu! Aceştia colaboraseră cu instituţia, cu unii dintre ofiţerii ei înainte de 23 august, în plin război. Spionii din grupul „Autonomous”, paraşutaţi de britanici şi arestaţi în România, nu numai că nu au fost predaţi nemţilor, dar s-au bucurat de un adevărat regim de vacanţă: „Avea fiecare cameră separată, sufragerie comună, baie, masă de la restaurant, hărţi militare pentru urmărirea războiului, aparat de radio-recepţie, cărţi de citit şi de joc, şah etc., precum şi vin, la fiecare masă. Duminica erau scoşi la plimbare în oraş, însoţiţi de un ofiţer şi li s-a permis să scrie câte o carte poştală la cunoscuţi.”

În dimineaţa zilei de 24 august 1944, cei trei ofiţeri englezi i-au însoţit pe membrii viitorului guvern (condus de generalul Sănătescu), la şedinţa de constituire ce a avut loc  în subsolul Băncii Naţionale. De acolo au transmis prin radio, la Cairo, primele informaţii despre actul de la 23 august. Alfred de Chastelaine, comandantul grupului, a plecat cu avionul la Cairo, în calitate de emisar al noilor autorităţi, iar ceilalţi doi au venit la Inspectoratul General al Jandarmeriei, „de unde şi-au luat bagajele, au încheiat socotelile cu soldele şi popota lor şi şi-au luat la revedere de la ofiţeri.”[[5]] Un alt motiv pentru care aliaţii occidentali nu puteau acţiona împotriva S.S.I. era acela că aveau interesul de a menţine instituţia, unde chiar sprijiniseră crearea unei „Grupe speciale” a cărei misiune era aceea de a urmări activităţile autorităţilor sovietice desfăşurate pe teritoriul României. Rămân doar comuniştii români, rămân acei 1150 de oameni - număr confirmat lui Cristescu de către generalul anchetator Vinogradov. Dintre aceştia, a declarat fostul şef al S.S.I., „jumătate erau agenţii comisarului Sava Dumitrescu, tehnicianul nostru în probleme comuniste.”  Iată, aşadar, un motiv temeinic pentru ca ei să fie direct interesaţi să pună mâna pe arhive, ştergerea urmelor. Redăm, în relatarea ziarului „România viitoare” din 28 martie 1945, o scenă care, din păcate, avea să se repete în 1989: „În jurul orei 13, când acuzatorii publici, domnişoara Alexandra Sidorovici şi domnul Emil Angheloiu, s-au prezentat la Serviciul Secret pentru consultarea dosarelor, distrugerea documentelor era în toi.” Pentru cei care nu cunosc, femeia-comisar care răspândea teroarea asupra ţării, ca acuzator public pe lângă „TribunalulPoporului”, domnişoara care controla o instituţie cu cţteva sute de ofiţeri, era Alexandra (Saşa) Sidorovici, devenită ulterior doamna Brucan, soţia celui care a fost omul de casă al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Printre alte demnităţi de care s-a bucurat doamna Brucan se numără şi aceea de ambasador al României în S.U.A.

Ce îi mâna pe membrii P.C.R. să acţioneze astfel? În opinia noastră ar fi două motive principale: în primul rând dobândirea - prin documente de arhivă - a mijloacelor de şantaj politic pentru înlăturarea adversarilor şi crearea unui vid de persoane pentru a accede la funcţii de conducere. Al doilea motiv - cel menţionat deja - punerea la adăpost prin eliminarea documentelor în care ei apăreau cu adevărata identitate. Trebuie menţionat că unul dintre principalii lideri comunişti ai vremii, Vasile Luca, fusese informator al Siguranţei. În 1944 el avea un stagiu în activitate de 20 de ani. Nu este aşadar, de mirare că atunci când se compară unele acţiuni declanşate la începutul anului 1990 cu evenimentele similare cu cele menţionate mai sus şi consumate în 1944 să existe senzaţia de déjŕ vu.  Pentru a fi corecţi, în ceea ce priveşte hăituirea ofiţerilor S.S.I. şi vânătoarea după arhive, interesele comuniştilor coincideau cu ale multor reprezentanţi ai clasei politice a vremii, ai armatei, motivul fiind unul şi acelaşi. În memoria ofiţerilor S.S.I.  şi în arhivele secrete ale instituţiei ei apăreau aşa cum fuseseră în realitate, nu aşa cum se străduiau să-şi ferchezuiască imaginea, în raport cu noile vremuri. „Se pare că toată lumea era interesată să pună mâna pe ahiva secretă”, spune autorul, citând numeroase nume: Şeful Marelui stat Major, generalul Mihail, regele Mihai, mareşalul Palatului - Octavian Ulea. Generalul Sănătescu, ca şef al guvernului, oferise chiar un premiu de zece milioane de lei. Autorul adaugă: „De arhivă s-au interesat intens ofiţerii sovietici veniţi anume, dar n-au reuşit să găsească chiar toate dosarele. Funcţionarii S.S.I. au rătăcit o parte din arhivă prin depozite doar de ei ştiute, aducându-le la lumină numai după plecarea consilierilor sovietici din ţară.” Mai sunt şi alte aspecte cărora le găsim, peste timp, copii la indigo, unul dintre acestea fiind şi acela că începând cu 1 septembrie 1944, S.S.I. a trecut în subordinea Armatei. Ar mai fi virulenta campanie de presă dezlănţuită împotriva S.S.I. şi a oamenilor săi, campanie în susţinerea căreia Adevărul avea importanţi secundară.Instituţiei şi şefului ei li s-au adus acuzaţii dintre cele mai fanteziste cum este cazul svonului lansat, conform căruia Eugen Cristescu ar fi plecat nu numai cu documente, ci şi cu anumite sume de bani în valută forte (ceva de genul „conturi secrete”). Anii de anchete şi detenţie au dovedit că nimic nu a fost adevărat, dar până a se ajunge la această concluzie, Eugen Cristescu murise în închisoare, la 12 iunie 1950. Avea doar55 de ani.

Cartea „Omul de taină al Mareşalului” se citeşte pe nerăsuflate, iar colecţia de documente pe care o conţine (în deosebi materiale de anchetă) fac din această lucrare o lectură necesară pentru oricine doreşte să fie sigur că erorile trecutului nu trebuie să se repete. Mai devreme sau mai târziu, minciuna iese la iveală. Din păcate, însă, pentru unii prea târziu, după ce răul a fost deja produs.

Notă:  Eugen Cristescu a trăit anii de detenţie în închisorile Aiud, Dumbrăveni şi Văcăreşti, a fost anchetat pentru a fi exploatat ca baza de date. În acele condiţii a elaborat lucrarea „Organizarea şi activitatea Serviciului Special de Informaţii”, considerată ca fiind prima lucrare despre istoria serviciilor secrete româneşti. După aproximativ 15 zile de greva a foamei, uitat şi părăsit de toţi, Eugen Cristescu a decedat la 12 iunie 1950 în penitenciarul de la Văcăreşti.

Col (r) Paul Carpen

grafica: Ion Măldărescu, Agero

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com