Lucian Cașu

Prima mare lucrare scrisă de Georg Wilhelm Friedrich Hegel în 1807 cu titlul original Phänomenologie des Geistes este totodată cea mai celebră dintre cărțile autorului și fundamentul sistemului său filosofic. Tradusă fie ca Fenomenologia spiritului sau ca Fenomenologia minții, în principal datorită dublei semnificații a termenului german „geist”, ea a fost în nenumărate rânduri lăudată, respectiv condamnată pentru că pe baza ei s-au dezvoltat curente filosofice ca existențialismul, dar și ideologia socialismului științific a lui Karl Marx, în același timp strâns legată de ideologii ca „moartea lui Dumnezeu”  sau istoricismul nihilist.

            Cuvântul fenomenologie este provenit din grecescul phainomenon și semnifică discurs sau știință a fenomenelor. Acest termen apare mai întâi la Jean Henri Lambert în 1734 denotând o „doctrină a aparenței”, dar este reluat și dezvoltat în opera lui Immanuel Kant, ca mai apoi să fie tratat pe larg de către celălalt mare reprezentant și consolidator al idealismului – Hegel.

            Pe scurt, tema principală dezbătută de-a lungul cărții de față privește istoria dezvoltării progresive a conștiinței, de la simpla senzație la rațiunea universală sau „cunoașterea absolută”. Hegel lămurește încă din prefață intenția sa asupra studiului filosofic pe care îl întreprinde și, deși se pare că a fost scrisă după terminarea cărții propriu-zise, acest manuscris este considerat, luat de unul singur, o lucrare importantă în istoria filosofiei. Aici el își expune nucleul metodei sale filosofice și se remarcă prin departajarea de ceilalți idealiști germani: Kant, Fichte sau Schelling. Deși își arată nemulțumirea față de necesitatea scrierii acesteia „-pare dacă este vorba de o scriere filosofică, nu numai de prisos, dar prin natura însăși a lucrului chiar nepotrivită și contrară scopului urmărit”, tocmai datorită faptului că „nu poate fi socotit drept felul și modul în care trebuie expus adevărul filosofic”, Hegel reușește să elaboreze o prefață ce reușește să nu omită nici un aspect esențial din cartea sa.

            Deși suntem întâmpinați încă din prefață de un stil rigid, caracteristic operei hegeliene, marele filosof român, Constantin Noica, va scrie după mai mult de două veacuri și jumătate de la apariția Fenomenologiei, cartea Povestiri despre om unde interpretează lucrarea lui Hegel dintr-o perspectivă totalmente degajată de scriitura greu de asimilat a autorului german. Astfel, Noica remarcă faptul că „o asemenea carte nu poate fi ignorată nepedepsit”, fiind vorba în ea tocmai de „peripețiile” conștiinței, cu care toți suntem înzestrați: „Poți ignora părerile gânditorilor, poți ignora chiar adevărurile lor, dacă sunt străine de orizonturile vieții tale, dar nu poți lăsa neștiute căile omului, dacă a reușit cineva să le arate”. Lui Noica îi place să adapteze textul savant cititorilor neavizați și reușește o decodare a spiritului hegelian pe care îl trece prin prisma comparației lui Mihail Eminescu de pe marginea Criticii rațiunii pure în care compară filosofarea cu abstragarea fuiorului de la tors; în cazul de față Fenomenologia propune trei fuioruri care se torc în același timp și care integrează triada în opera lui Hegel, așa cum am putea spune că în sens teologic creștin, Sfânta Treime coordonează toată creația Sa.

            Triada hegeliană, deși nedezbătută ca un concept de sine-stătător de către autorul lor, este, cu toate acestea, „motorul” Fenomenologiei, tradusă ca teză, antiteză și sinteză - Hegel exemplifică această idee tot în prefață: „Mugurul dispare în apariția florii și s-ar putea spune că el este infirmat de către aceasta. La fel, prin fruct, floarea este arătată ca fiind o falsă existență a plantei și fructul trece în locul florii ca adevăr al ei. Aceste forme nu numai că se deosebesc, dar ele se elimină una pe alta ca fiind de neîmpăcat. Natura lor curgătoare face însă totodată din ele momente ale unității organice, în care ele nu numai că nu intră în conflict, dar în care un moment este tot atât de necesar ca și celălalt, și această egală necesitate constituie mai întâi viața întregului.”

            Noica compară aceste înrăuriri de ipostaze individuale și obiective cu un dans al ideilor, un dans dialectic în care teza, antiteza și sinteza se transfigurează în senzație, percepție și, respectiv, intelect.

            Pe lângă triada desprinsă de pe marginea scrierii sale, o altă mare pistă urmărită de Hegel a fost aceea de a face din filosofie o știință: „Chipul adevărat în care există adevărul nu poate fi decât sistemul științific al acestuia. A contribui la aceea că filosofia să se apropie de forma științei – pentru ca, putându-ți părăsi denumirea de iubire de cunoaștere, ea să fie cunoaștere reală.” Am putea spune că vehiculata triadă, în acest context, ia forma următoare: filosofie, știință și adevăr.

            Cu toate acestea, Hegel afirmă în continuare că adevărul nu-si are elementul existenței lui decât în concept aceasta putînd fi când intuiția, când cunoașterea nemijlocită a absolutului: „Absolutul nu trebuie conceput, ci simțit și intuit, nu conceptul său, ci sentimentul său și intuiția sa trebuie să aibă cuvântul și să fie exprimate”. Fragmentul anterior rezumă propria concepție creștină a autorului în care se observă puternica influență protestantă germană, fapt ce nu miră întrucât Hegel provine din sânul acestui mediu. C. Noica ajunge să asemuiască „îngroparea” Bibliei de către Martin Luther în limba germană cu filosofia care, nu numai că vorbește aceeași limbă, ci chiar se istorisește prin scrierea lui Hegel.

            Primul capitol al Fenomenologiei este dedicat Conștiinței și are ca primă secțiune Certitudinea sensibilă, adică Aceasta și Părerea. La cel mai general nivel, Hegel intenționează să concepem certitudinea sensibilă ca o formă a conștiinței care consideră ca cea mai bună cale pentru a obține cunoștințe asupra lumii este de a o experimenta direct sau intuitiv fără a-i aplica concepte; ceea ce Hegel denumește cunoaștere nemijlocită spre deosebire de cea mijlocită, care presupune sesizare spre deosebire de înțelegere. Este evident că Hegel crede că aceasta este cea mai elementară și fundamentală cale pe care o avem de a gândi în privința modului în care mintea relaționează cu lumea - tocmai acest fiind și motivul încadrării acestui capitol la începutul cărții. În același timp, Hegel dorește să arate clar cum certitudinea sensibilă își obține atractivitatea exploatând un angajament care pare plauzibil, dar care se dovedește a fi foarte problematic și o dată ce acesta este recunoscut – atașamentul nostru la certitudinea sensibilă ca o paradigmă a cunoașterii va fi pierdut.

            Care este plauzibilul angajament înșelător care se află dedesubtul certitudinii sensibile? Datorită faptului că certitudinea sensibilă nu folosește concepte, se află în poziția de a lua un lucru drept individual, fără o altă abstractizare asupra specificității sale unice și astfel certitudinea sensibilă ne oferă cel mai important tip de cunoaștere: pentru acest motiv certitudinea sensibilă face prioritară o relație „privată” cu experiența directă asupra generalității și abstractității gândului și astfel tratează sesizarea ca fiind mai fundamentală decât înțelegerea. Hegel încearcă să arate faptul că acea concepție secătuită a conștiinței asupra celor două categorii duce în mod consecvent în dificultăți, prin urmare, relevând limitările dialectice din gândirea sa.

            Hegel evidențiază că în cazul certitudinii sensibile - individualitatea obiectului este considerată a fi fundamentală ontologic. Astfel, așa cum autorul reliefează, certitudinea sensibilă întâmpină imediat o dificultate, tocmai din cauza greutății în a vedea cum certitudinea sensibilă poate pretinde să nu fii conștient de nimic altceva în afara obiectului de înaintea sa ca individual singular, în același timp, fiind conștient de sine ca subiect având această experiență a obiectului: „Printre nenumăratele diferențe ce se ivesc la suprafață aici găsim în fiecare caz că cel crucial este că, în certitudinea sensibilă, ființa pură se împarte simultan în ceea ce noi am denumit cei doi Acești, un Acest ca celălalt Acest ca obiect”. La acest nivel, totuși, certitudinea sensibilă pretinde că deși conștiința este conștientă de sine ca subiect, obiectul este independent de ea, așa că obiectul este încă de sine-stătător și individual singular ce poate fi cunoscut nemijlocit: „Dar obiectul este: este ce este adevărat, sau este esența. Este, indiferent dacă este cunoscut sau nu; și rămâne, chiar dacă nu este cunoscut, întrucât nu este cunoaștere dacă obiectul nu este acolo”. Stabilind perspectiva de bază a certitudinii sensibile, Hegel începe acum să-i verifice coerența întrebând „dacă în certitudinea sensibilă însăși, obiectul este de fapt tipul de esență pe care certitudinea sensibilă îl proclamă a fi.”

            Strategia centrală a lui Hegel împotriva certitudinii sensibile este de a argumenta că ce înțelege certitudinea sensibilă în experiență nu este unic obiectului individual, astfel sesizarea nu are nici un avantaj asupra concepției în această privință; de aceea certitudinea sensibilă nu poate pretinde că este justificată în tratarea individualului ca un acest peste proprietățile lui comune astfel că, prioritatea epistemică și metafizică a individualului este subminată. Hegel continuă să argumenteze că „existând aici-și-acum” este departe de a fi unică obiectului, oricât de diferite ar fi timpurile și locurile ce pot reprezenta „aici și acum”. Certitudinea sensibilă, prin urmare, a eșuat în a obține cunoaștere asupra obiectului în individualitatea sa singulară, obținând doar o proprietate ce poate aparține mai mulor individualități.

            Hegel pune o dilemă pentru certitudinea sensibilă. Prima opțiune este aceea că certitudinea sensibilă poate insista asupra faptului că, cunoașterea obiectului presupune că înțelegem esența sa unică, dar, mai apoi trebuie să permită că o asemenea cunoaștere este inaccesibilă pentru că se pare că nimic din ce putem ști despre obiect îi este unic – dacă rămânem doar cu certitudinea sensibilă. A doua opțiune este că certitudinea sensibilă poate nega faptul că obiectul are vreo esență unică, caz în care nu există nici un motiv de a nu folosi concepte în descoperirea cunoașterii și astfel nu există nici un motiv de a da prioritate certitudinii sensibile ca o poziție epistemică.

            Cu toate acestea, Hegel permite certitudinii sensibile să încerce să răspundă dificultății sale inițiale de a descoperi că acum și aici nu pot constitui unica natură individuală.pe care o caută din moment dat ce multe lucruri pot fi aici și acum. Prima reacție a certitudinii sensibile este de a încerca si a de face din aici și acum o caracteristică unică a acestei individualități deoarece este singurul lucru care este în acest moment pentru experiența mea ca subiect. Reacția lui Hegel, cu toate acestea este de a evidenția că alte lucruri sunt pentru experiența altor subiecte, așadar nu există nimic în această relație pentru un subiect care individualizează obiectul astfel: „Eu, acesta, văd pomul și afirm că pomul este ce e aici; un alt Eu vede însă casa și afirmă că aici nu este un pom, ci mai degrabă o casă. Amândouă adevărurile au aceeași autenticitate, anume nemijlocirea vederii și siguranța și asigurarea ambelor în ce privește cunoașterea lor; o certitudine dispare însă în cealaltă […] Eu este numai universal, ca și Acum, Aici sau Acesta în genere”.

            Pentru a evita această dificultate, certitudinea sensibilă afirmă apoi individualitatea unică a obiectului pe care o experimentează aici și acum încercând să ignore existența unor alte asemenea subiecte, timpuri și locuri: „Eu, acesta, afirm deci că Aici este pom și nu mă întorc, așa încât Aici să devină pentru mine un non-pom, sau că eu însumi, altă dată, iau pe Aici ca nefiind pom, pe Acum ca nefiind zi; ci eu sunt pură intuiție”. Cu toate acestea, dificultatea pentru certitudinea sensibilă în acest moment este că dacă nu recunoaște existența unor alte locuri, timpuri, subiecte și obiecte, nu poate da decât desemnări ostentative a ceea ce se înțelege prin acum, aici, eu și acesta, arătând și spunând acum s.a.m.d., dar această acțiune de a arăta ar putea, în cel mai bun caz, să indice o prezență exactă ce nu mai este prezentă imediat ce e arătată.

            Astfel, certitudinea sensibilă sfârșește prin a fi incapabilă să valideze tipul de angajament ontologic ce stă la baza concepției sale asupra cunoașterii. Argumentul lui Hegel, așa cum am văzut, este că până și percepția nu transcede universalul, tocmai pentru că în cazul percepției suntem conșienți de obiect ca un acesta, ceea ce nu constituie particularitatea distinctivă a obiectului, ci chiar caracterul său cel mai abstract și universal. Asumându-ne capacitatea de a înțelege individualurile (în loc de a o nega), Hegel concluzionează că, cunoașterea individualilor nu ne poate cere să mergem dincolo de universalitate în felul pe care îl presupune certitudinea sensibilă. Adoptând metoda criticii imanente, Hegel clarifică cum asemenea concepții metafizice greșite pot avea consecințe filosofice ce sunt puternic distorsionate; diagnosticând aceste concepții eronate, Hegel speră ca noi să nu mai fim tentați să adoptăm epistemologia monofațetată a certitudinii sensibile. În secțiunea următoare ce se intitulează „Percepția adică lucrul și iluzia” se arată că în timp ce conștiința însăși s-ar fi putut învăța să respingă certitudinea sensibilă – poziția pe care o ia însă acum se va dovedi deopotrivă problematică, pe măsură ce conștiința reacționează dificultăților, ce le întâmpină din partea certitudinii sensibile, încercând să meargă dincolo de ea într-o modalitate neadecvată, cu o concepție încă limitată asupra individualității și universalității.

            Hegel descrie tranziția de la „certitudinea sensibilă” la „percepție” în acești termeni: „Certitudinea nemijlocită nu-și însușește adevărul, căci adevărul ei este universalul, ea vrea însă să sesizeze pe Acesta. Percepția ia, din contră, ceea ce pentru ea este existentul, ca fiind universal […] Deoarece principiul lui, universalul, este în simplitatea lui un principiu mijlocit, obiectul trebuie să-l exprime în el ca fiind natura lui, obiectul se arată astfel ca fiind un lucru cu multe proprietăți”. Cu toate acestea, datorită faptului că percepția este încă la nivelul experienței senzitive, universalurile din care se iau individualuri pentru a fi constituite sunt de cel mai simplu fel – adică sunt proprietăți sensibile. Pe măsură ce Hegel clarifică la finalul secțiunii – această introducere a unei concepții limitate asupra universalității se va dovedi a fi inadecvată: „Singularitatea sensibilă dispare deci, anume în mișcarea dialectică a certitudinii nemijlocite și devine universalitate, însă numai universalitate sensibilă”. Scopul acestei secțiuni este, deci, de a reliefa faptul că conștiința ajunge în dificultăți doar dacă concepe universalurile în acești termeni limitați, dificultăți care duc la pierderea încrederii tocmai în ontologia lucrurilor și proprietăților pe care această concepție este bazată; și pentru a ne întoarce la ontologia mai radicală a forțelor discutate în secțiunea următoare din care va reieși o concepție diferită asupra universalității.

            La început, poziția pe care o adoptă pare satisfăcătoare și directă, chiar de bun-simț: aici conștiința concepe obiectele ca combinații a proprietăților sensibile și, astfel, tratează fiecare individual ca o mulțime de universaluri, ca un „Și”: „În această relație, care a reieșit, nu este observat și dezvoltat decât caracterul universalității pozitive; se prezintă însă şi o altă latură, care trebuie şi ea luată în considerare aici. Anume, dacă multele proprietăţi determinate ar fi strict indiferente şi s-ar raporta întru totul numai la ele însele, ele nu ar fi determinate; căci ele sunt determinate numai întrucât ele se deosebesc şi se raportează la altele ca opuse. Potrivit acestei opoziţii, ele nu pot fi însă împreună în unitatea simplă a mediului lor, care le este tot atât de esenţială ca şi negaţia; diferenţierea lor, în măsura în care ea nu e o diferenţiere indiferentă, ci una care exclude, care neagă pe altul, cade deci în afara acestui mediu simplu; şi acest mediu nu este deci numai un Şi, o unitate indiferentă, ci şi un Un, o unitate care exclude. — Un-ul este momentul negaţiei, în felul în care el însuşi se raportează în mod simplu la sine şi exclude pe Altul, şi prin care natura lucrului (Dingheit) este determinată ca lucru (Ding).”

            Hegel încearcă să arate cum conștiința nu poate reține concepția reducționistă a individualului cu care a început și astfel ajungem la o concepție de tip substrat/atribut. Autorul argumentează că conștiința oscilează dintr-o concepție în alta, uneori tratând obiectul ca o mulțime de proprietăți care mai apoi își subminează propriul sens cum că obiectul este de fapt o unitate individuală distinctă de alți individuali și, uneori, tratând obiectul ca o unitate pe deasupra pluralității sale de proprietăți, care duce mai apoi la ideea unui substrat lipsit de caracter și înapoi la Acesta al certitudinii sensibile. Percepția nu poate decide ce concepție este caracterizarea corectă a cum sunt lucrurile și care concepție rezultă doar din influența înșelătoare din noi asupra a cum par lucrurile să fie: „Obiectul pe care îl sesizez se oferă ca un pur Un; eu sunt conştient şi de proprietatea din el, care este universala şi prin care însă depăşeşte singularitatea. Prima fiinţă a esenţei obiective, ca fiind un Un, nu era deci fiinţa sa adevărată; dat fiind că obiectul este ce e adevărat, neadevărul îmi revine mie, şi sesizarea nu era corectă. În virtutea universalităţii proprietăţii, trebuie să iau mai degrabă esenţa obiectivă ca fiind o comunitate în genere. Eu percep apoi proprietatea ca proprietate determinata, opusa unui altuia şi excluzând pe acest altul. Eu nu luam deci de fapt în mod just esenţa obiectivă atunci când o determinam ca pe o comunitate cu alţii, adică o determinam ca fiind continuitatea, ci trebuie mai degrabă, în virtutea determinaţiei proprietăţii, să despart continuitatea şi să pun obiectul ca pe un Un exclusiv.”

            Fiind pus în faţa acestei căi ambivalente de a vedea obiectul, ca unul şi ca mai multe, percepţia este sfâşiată – o dată făcând obiectul independent de pluralitatea proprietăților sale și tratându-le ca secundare si astfel de a susține: „Acest lucru este alb doar în raport cu ochiul nostru, este şi picant pentru limba noastră, este şi cubic pentru simţirea noastră ş.a.m.d.”, - iar a doua oară, atribuind aceste proprietăți obiectului în sine, pentru a-i da o cale de a se distinge de alte lucruri și pentru a evita să facă nedeterminată natura obiectului, astfel că în această perspectivă „lucrul însuși este deci în adevăr ceea ce e alb, și cubic, și picant, ș.a.m.d.”. Corespunzând acestei perspective ambivalente asupra obiectului – există și o perspectivă ambivalentă asupra rolului subiectului, pe de o parte, despărțind unitatea obiectului într-o pluralitate de proprietăți sau menținând acea pluralitate într-o unitate: „Dacă privim înapoi la ceea ce conştiinţa îşi lua înainte şi la ceea ce ea îşi ia acum asupra sa, la ceea ce ea atribuia înainte lucrului şi la ceea ce îi atribuie acum, reiese că în mod alternativ ea face atât din ea însăşi, cât şi din lucru ambele: un Un pur, lipsit de multiplicitate, cât şi un Şi dizolvat în materii independente.”

            La această etapă, eșuarea în a găsi vreo cale de a decide ce tip de perspectivă a lucrului este corectă și care este înșelătoare, conștiința atribuie acum unitate cât și diversitate obiectului în sine și încearcă să redea perspectiva compatibilă tratând proprietățile multiple ca neesențiale; dar din cauza faptului că doar aceste proprietăți o disting de orice altceva, conștiința este forțată să admită că ei sunt, cu toate acestea, necesari obiectului, astfel că distincția dintre esențial si neesențial cade aici: „Aceasta este însă o distincție care nu stă încă decât în cuvinte; neesențialul, care trebuie totuși să fie în același timp necesar, se suprimă pe el însuși, adică este ceea ce a fost tocmai numit negația lui însuși”.

            Așadar, Hegel, oferă diagnoza sa în privința a ceea ce a mers greșit aici, ceea ce, așa cum am evidențiat, se concentrează pe concepția neadecvată asupra categoriilor universalității și individualității ce sunt folosite de percepție: în timp ce percepția are ceva înțelegere asupra categoriei universalului, este o concepție extrem de limitată ce tratează universalurile ca simple proprietăți sensibile ca „alb” sau „cubic”; aceasta a dus la reducerea obiectului la o pluralitate de atribute fără legătură cu toate dificultățile rezultate pe care Hegel le-a analizat: „Obiectul este prin aceasta deopotrivă suprimat în determinaţiile sale pure, adică în determinaţiile ce trebuiau să constituie esenţialitatea sa, tot aşa după cum a fost suprimat în fiinţa lui sensibilă. Din fiinţă sensibilă, el devine un universal; dar acest universal, deoarece el provine din sensibil, este prin esenţă condiţionat de către acesta şi, în consecinţă, în genere nu e o universalitate într-adevăr identică-cu- sine, ci o universalitate afectată de o opoziţie, care de aceea se separă în extremii singularităţii şi universalităţii, a Un-ului proprietăţilor şi a Și-ului materiilor libere. […]Sofistica percepţiei caută să salveze aceste momente din contradicţia lor şi să le menţină prin diferenţierea punctelor de vedere, prin „Şi" şi „întrucât", şi să obţină adevărul, prin distingerea neesenţialului şi a unei esenţe opuse acestuia. Numai că aceste expediente, în loc să înlăture iluzia din procesul sesizării, se dovedesc ele însele mai degrabă ca fiind neant, şi adevărul care trebuia atins prin această logică a percepţiei se dovedeşte, în una şi aceeaşi privinţă, ca fiind contrariul şi a avea astfel ca esenţă a sa universalitatea fără diferenţiere şi fără determinare.”

            Puși în fața unei oscilații nerezolvabile între două expuneri în egală măsură nesatisfăcătoare asupra lucrului ca Un și ca Și - ce a rezultat din concepția universalului – conștiința abandonează această ontologie și preia, în schimb, ontologia Forței.

            Revenind la Noica, pe care l-am abandonat în favorea unei analize mai specializate – el nu pare la prima vedere un adept al acestui tip de „diagnoză” și chiar își va menține această poziție de-a lungul cărții sale – care deși scrisă în timpul regimului de tristă amintire, nu se știrbește în a nu elucida „peripețiile” cugetului, cu o teleologie a  elevării de la nivelul sufletului la cel al spirit, în același timp, nu putem spune că este mai puțin relevantă în studiul operei hegeliene.

            Așadar, în analiza primei secțiuni, Noica afirmă că deși cartea pare a fi un omagiu adus omului – la cel mai personal și particular nivel al său – ea începe prin a descrie „îmbrățișarea” acestuia cu universalul, dar (în stilul pitoresc al lui Noica): „Ce-i în mână nu-i minciună. Ei bine, ce-i în mână este minciună, spune Hegel – și parcă așa ai simțit”. Noica este suscitat de faptul că deși Hegel ar fi putut spune lucrurilor pe nume: „totul e trecător, lumea simțurilor e părelnicie, nimic nu e adevărat printre cele de aici” așa cum se prezintă a fi spiritualitatea indiană, el remarcă faptul că „Hegel știe să plece de la un gând nespus mai subtil”. Interesant este că, o dată ce Hegel avansează în „disecarea” senzației și Noica îl urmează îndeaproape – reformulând omagiul inițialul omagiu ca fiind, de fapt, o ofensă la adresa certitudinilor umane: „Certitudinea mea nu e asigurată nici de obiectul din afara mea, nici de ce e în mine. Pe toți ne preia pustia generalității”. O pustie pe care el o argumentează a fi intolerabilă omului „cu atât mai mult cu cât nu reprezintă un neadevăr.” Intrigarea lui Noica merge exact pe textul original al Fenomenologiei acolo unde remarcă ideea că certitudinea sensibilă ajunge să se răstoarne oferind în schimb o abstracțiune – „Dar Hegel și conștiința omului continuă: dacă obiectul nu are consistență, dacă subiectul nu are nici el, în schimb întâlnirea lor trebuie să aiba” certitudinea sensibilă fiind tocmai întâlnirea lor.

            Indiferent care ar fi fost scopul inițial al  acestei cărți, fie el acela pentru o accedere grabnică la o catedră a universității din Heidelberg, fie că ar fi fost fremătarea filosofică a autorului ce nu mai poate rezista în sinele său; indiferent că mulți au găsit de cuviință sa o critice, Arthur Schopenhauer ajungând la un moment dat să o categorisească a fi drept o „verbozitate goală” Fenomenologia spiritului rămâne pentru totdeauna în Pantheonul cărților de referință care au schimbat lumea, sau cel puțin modul de a o vedea.

Mai putem spune, la sfârșit, că deși Hegel provine dintr-o formație germană tipic protestantă, el regretă pe deplin timpurile trecute, iar aici exemplul cel mai la îndemână este referitor la perioada renașterii - trecută de mai bine de două secole pare că o evocă cu un profund sentiment de melancolie: „Altădată oamenii posedau un cer înzestrat cu bogății întinse de gânduri și imagini. Semnificația a tot ce este stătea în firul de lumină prin care acesta era legat de cer; pe acest fir, în loc să zăbovească în prezența de aici, privirea aluneca dincolo de ea, în sus, către Esența divină, către – dacă putem spune așa – o prezenă transcendentă.” Nemulțumirea autorului nu se oprește aici și se poate cu ușurință intui că el protestează la adresa impactului protestantismului religios asupra mentalului colectiv: „A trebuit ca ochiul spiritului să fie îndreptat cu forța către ce e pământesc și să fie ținut ferm în acesta; […] – Astăzi pare a fi prezentă nevoia contrară: sensul este atât de înrădăcinat în ce e pământesc, încât e nevoie de o violență egală spre a-l ridica deasupra acestuia”.