Astfel, cu greu pot fi Mărturisirile lui Augustin reduse la un anumit gen sau apartenenţă stilistică. Deși propune din titlu o abordare intimă a genului narativ-confesional, acesta nu este stilul preponderent al operei. „Mărturisiri” este compusă din 13 cărţi, dar care nu sunt supuse unei liniarităţi obișnuite unei opere contemporană acesteia. Primele zece cărţi delimitează partea narativ – autobiografică, în timp ce timp ce cărţile 10 – 13 conturează partea doctrinară a Mărturisirilor.

Din păcate, ar fi prea simplu și, chiar, incorect să categorisim astfel aceste două mari părți reducându-le şi etichetându-le pe baza unor standarde vagi. În cele ce urmează am să încerc să explic de ce această magnifică lucrare a reprezentat un punct pivotal al dezvoltării culturale şi religioase ulterioare şi stârnește chiar şi în zilele noastre controverse şi discuții pe aceleași teme.

În principiu, primele nouă cărţi prezintă pe larg viața Fericitului Augustin până la moartea mamei sale, Sfânta Monica. Tumultumul, fervoarea şi în același timp sinceritatea, smerenia şi degajarea în descrierea propriului trecut este omniprezentă. Interlocutorul căruia i se adresează este la prima vedere Dumnezeu, Augustin adresându-i-se în permanenţă prin întrebări, prin laude şi dedicându-I întreaga sa opera.

Augustin se spovedește lui Dumnezeu (şi în același timp cititorului!) relatând viața sa cu bunele şi cu relele pe care le-a făcut începând cu relatări şi speculații privind stadiul sau că făt, unde se regăsește credința conform căreia sufletul este prezent înainte de naștere şi, asemenea unui ciclu, se încheie cu moartea mamei sale, căreia îi datorează materializarea existenţei sale fizice şi sufletești.

Premergător începerii naraţiunii propriu-zise, avem în Cartea I, drept introducere, cinci capitole ce se consacră invocaţiei şi laudei adusă lui Dumnezeu. Aş putea spune, cu riscul de a fi „anatemizat” de exegeții Fericitului Augustin, ca această introducere urmează tiparul clasic al operelor la fel de clasice din literatura elină şi latină, când poeți sau rapsozi că Homer sau Vergilius invocau muza drept inspirație şi călăuză în redactarea viitoarei operei. Citatul extras din capitolul al patrulea din prima carte este reprezentativ şi universal printre omagiile Augustiniene aduse gratiei divine: „Summe, optime, potentissime, omnipotentissime, misericor dis sime et iustissime, secretissime et praesentissime, pulcherine et fortissime, stabilis et incomprehensibilis, imutabilis, mutans omnia, numquam novus, numquam vetus, innovans omnia” (în traducere: O, tu eşti preaînalt, preabun, preaputernic şi atotputernic, preaîndurator şi preadrept, preaputernic şi pururea de faţă, preafrumos şi preatrainic, neclintit şi de nepătruns, neschimbător şi toate schimbându-le, pururea nou şi pururea vechi şi toate înnoindu-le (...).În decursul evocărilor asupra vieţii sale se regăsesc în permanenţă întrebări de sorginte existenţialistă. Ca o completare în retrospectivă a fragmentului amintit mai devreme avem enumararea de interogări premergătoare acestuia: „Quid es ergo, Deus meus? Quid, rogo, nisi Dominus Deus, Quid enim Dominus praeter Dominum? Aut quis Deus praeter Deum nostrum” (în traducere: Ce eşti tu, Dumnezeul meu? Te întreb, ce eşti tu altceva decât Domnul meu? Cine este Domnul, dacă nu Domnul? Şi cine este Dumnezeu, dacă nu Dumnezeul nostru?)

Deşi Fericitul Augustin se adresează prin asemenea întrebări lui Dumnezeu la persoana a doua, acestea îşi regăsesc în ultimă instanţă răspunsul în sine, în cercetările sale religioase şi în experienţele anterioare. Prin harul său divin el îşi scrie aceste „Mărturisiri” ca o dovadă în plus a devoţiunii sale faţă de Dumnezeu dar şi că manual de învăţătură pentru cei în căutarea Adevărului sau a celora care vor să-şi desăvârşească credinţa: „Primeşte cărţile pe care mi le-ai cerut, Mărturisirile mele; priveşte-mă bine în ele, ca să nu mă lauzi mai mult decât sunt, şi, prin lectura lor, crede-mi mie despre mine şi nu altora, ia aminte şi vezi ceea ce am fost în mine prin mine însumi. Şi dacă ţi-a plăcut ceva la mine, laudă în ele, împreună cu mine, pe Cel pe Care eu am voit să-L laud”.

Augustin îşi povesteşte în primele nouă cărţi viaţa fără perdea folosindu-şi propriile sale experiențe drept pildă pentru cei aflaţi în situaţii similare sau pentru cei ce nu vor să cadă în capcanele vieţii expusă păcatelor trupeşti şi sufleteşti. Viaţa acestuia până la botezul primit la vârsta de 33 de ani nu a fost tocmai una potrivită cu viaţa unui Sfânt, (statut ce nu l-a primit în cadrul creştinismului răsăritean). Trăind o tinereţe zbuciumată ce a fost mai degrabă marcată sub semnul satirului, decât cel al îngerului - în cea de a doua parte a vieţii sale, Augustin a trecut printr-o serie de experienţe ce l-au dus treptat spre calea credinţei adevărate în Sfânta Treime.       

În cartea a doua, a treia şi a patra îşi relatează adolescenţa ca fiind un tânăr eminent, studiind în marile centre de învăţământ ce se aflau pe coasta nordică a Africii la Thagaste – localitatea natală, Madaura şi Cartagina. Deşi a excelat în materii ca dialectică, gramatică sau retorică, influența stilului de viaţă întâlnit preponderent în marea cetate – la acea vreme, Cartagina l-a corupt pe tânărul neofit.

Experienţa petrecută aici o va consemna în Cartea a treia, primul capitol: „Am sosit în Cartagina. Peste tot, în jurul meu, clocotea cazanul iubirilor dezmăţate. Încă nu iubeam pe cineva anume, dar doream să iubesc şi eu; însetat în taină de iubire, mă uram că nu sunt încă şi mai însetat decât eram”. Observăm stilul său autocritic şi în acelaşi timp – candid în exprimare. Acesta îşi justifica în continuare demersul real al descoperirii fericirii prin falsa cufundare în păcatele trupeşti: „În adâncul sufletului meu aveam nevoie, ca de o hrană lăuntrică, de Tine însuţi, Dumnezeul meu, dar nu de asemenea foame eram eu flămând şi nu simţeam nici o poftă pentru această hrană nealterabilă; şi aceasta nu pentru că aş fi fost sătul de ea, ci, cu cât eram mai lipsit de ea, cu atât eram mai dezgustat.” Ca urmare a acestui stil de viaţă dionisiac i se naşte fiul nelegitim Adeodatus, unicul său copil, care va muri în jurul vârstei de 19 ani.

Augustin reuşeşte, printre altele să se ocupe şi de studiu, stârnind interesul pentru filosofie la lecturarea tratatului Hortensius al lui Cicero, lucru care nu se poate spune şi despre lecturarea Sfintelor Scripturi căruia i s-a părut o scriere simplistă lipsită de „prestigiul şi strălucirea” scrierilor stoice. În perindările sale abordează mai multe culte, printre care cel mai îndelung practicat este maniheismul.

Mama acestuia, Monica, o practicantă ferventă a creştinismului, se va ruga intens pentru îndreptarea fiului său din rătăcirile în care se afla. Demersul ei o va călăuzi spre un episcop căreia îi va spune: „Hai, du-te! Trăieşte ca şi până acum şi nu se poate că fiul unor lacrimi ca ale tale să piară”.

Cartea a cincea debutează cu perioada când Augustin va părăsi acest cult în momentul când episcopul manihean Faustus nu se va ridica la nivelul aşteptărilor tânărului căutător al Adevărului. Ulterior va combate această doctrină în nenumăratele sale dialoguri: De Libero Arbitrio, Contra Faustum Manichaeum, De Genesi contra Manichaeos, Contra Adimantum Manichaei discipulum, De Duabus Animabus contra Manichaeos, De Utilitate credendi ad Honoratum, De Moribus Ecclesiae Catholicae et de Moribus Manichaeorum, Acta seu disputatio contra Fortunatum Manichaeum, De Vera Religione, Contra Epistolam Manichaei quam vocant Fundamenti, Contra Secundinum Manichaeum, De Natura Boni contra Manichaeos, Contra Felicem Manichaeum. Multitudinea acestor dialoguri se datorează evident şi din cauza îndelungatei apartenente de nouă ani la cult – fapt ce i-a atras un stigmat în impunerea sa, ulterioară convertirii la creştinism, ca episcop de Hipona.

Ulterior va pleca la Roma unde îşi va înfiinţa propria scoala de retorică – lucru ce nu are succesul scontat de acesta. În scurt timp va porni spre Milano cu mama şi fiul său, unde îl va întâlni în nenumărate rânduri pe Ambrozie, episcop la acea vreme (sanctificat ulterior) – moment ce coincide cu începutul cărţii a şasea.

Fericitul Augustin va fi lămurit treptat de către episcop în privinţa unor probleme de doctrină, ulterior clarificându-i-se esenţa credinţei creştine – reprezentând astfel unul din primii paşi în viitoarea sa convertire. Mama sa, va încerca să se implice în viaţa personală a acestuia, sfătuindu-l să-şi legitimeze relaţia cu mama fiului său, dar din cauza vârstei ei mult prea fragede, ar mai fi trebuit să aştepte doi ani până la această oficializare. Deşi ea îi va jura castitate lui Augustin, el nu va putea urma acelaşi exemplu, fiind încă prins în mrejele plăcerilor carnale – îşi va lua o concubină.

Cartea a şaptea debutează cu frământările pe care Augustin le resimte în urma conştientizării stilului de viaţă pe care îl duce. Resimte teamă faţă de moarte şi este în continuare implicat în studierea definirii răului faţă de bine, demers pornit din perioada activării în maniheism. Îşi va însuşi doctrina despre divinitatea Cuvântului prin studierea unor versiuni latineşti ale scrierilor neoplatoniste. Treptat resimte iluminarea pe care o căuta din adolescenţă şi va începe studiul Epistolelor Sfântului Apostol Pavel, întâmplare ce îl va aduce şi mai aproape în conturarea credinţei sale ulterioare.

În cartea a opta se definitivează îndelungul proces de maturizare şi conştientizare creştină petrecut Fericitului Augustin. După ce i se povesteşte despre convertirea unui retor şi despre viaţa Sfântului Antonie, acesta resimte decisivul proces de fermentare şi maturare a propriei sale credinţe creştine, moment ce va culmina cu întâmplarea petrecută în grădina casei unui prieten din Milano, când într-o stare de adâncă introspecţie sau mai îndrăzneţ spus – de autohipnoza el va auzi de la un copil din vecini repetând, celebra acum, expresie: „Tolle, lege!” – în traducere: Ia, citeşte! Nemaiauzind asemenea versuri în repertoriul cântecelor de copii, Augustin remarcă caracterul revelator al acestor două cuvinte şi, providenţial, va deschide Epistola Sfântului Apostol Pavel către romani unde privirea i se va opri pe la fel de celebra fraza: „Să umblăm în plină zi cu bunăcuviinţă, nu în ospeţe şi beţii, nu în desfrânări şi în destrăbălări, nu în certuri şi rivalităţi; ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos şi nu vă îngrijiţi de îndestularea poftelor trupului”. Această întâmplare a reprezentat punctul crucial al existenţei marelui teolog.

Cartea a noua conturează noul început survenit în viaţa Fericitului Augustin. El începe timid prin renunţarea la catedra de retorică din Milano şi mutarea alături de familie şi de prieteni la casa lui Verecundus din Cassiciacum. Acolo va începe lecturarea psalmilor Vechiului Testament. Se va desăvârşi în mod oficial, când se va întoarce la Asemenea Morţii şi Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos petrecută cu câteva sute de ani în urmă, Augustin de Hipona moare în mod simbolic pentru a renaşte ca unul dintre primii marii Sfinţi Părinţi ai occidentului.

Deşi această „moarte” este totuşi o metaforă un pic exagerată, având în vedere, că noul său stătut de creştin are loc ca urmare a unui fundament zidit cu greu din anii tinereţii. În continuare decide să se retragă în Thagastele natal împreună cu mama, fiul şi fratele său Navigius. Mama să îşi presimte sfârşitul şi va adormi intru Domnul în drum spre casă, în localitatea Ostia. Sfârşitul acestei cărţi, ce marchează şi finalul relatărilor narative, este dedicat în întregime mamei sale. Profundul respect şi dragostea faţă de mama sa este ilustrată în aceste ultime capitole unde se găseşte unul dintre cele mai frumoase elogii aduse mamei. Prezentată ca o femeie profund religioasă, o creştină desăvârşită şi virtuoasă. În final acesta închină o rugăciune mamei sale ce şi-a păstrat până în ultimele clipele modestia: „Îngropaţi-mi corpul oriunde ar fi şi să nu vă faceţi nici o grijă; atâta doar vă rog, să vă aduceţi aminte de mine în faţa altarului Domnului, oriunde aţi fi.”

Începând cu Cartea a zecea, cea mai mare dintre Cărţi, se face trecerea către partea următoare a „Mărturisirilor” – cea doctrinara. Aici avem de a face cu o punte a acestei lucrări, fiind scrisă ca o introducere în învăţămintele ulterioare. Aici este prezentat scopul primar al „Mărturisirilor”, pe care l-am prezentat mai devreme ca având dublu rol, sau mai degrabă zis – dublă adresare: către Dumnezeu şi oamenilor. Sunt prezente de asemenea clarificări în privinţa relaţiei omului cu Dumnezeu cât şi precizări asupra memoriei şi locul lui Dumnezeu în aceasta: „Iată, cât am cutreierat prin memoria mea în căutarea ta, Doamne, şi nu te-am găsit în afara ei! Şi, din clipa în care te-am cunoscut, nu am găsit nimic din tine care să nu fie o reamintire (...) Unde am găsit adevărul, acolo L-am găsit pe Dumnezeul meu, care este Adevărul însuşi; iar din clipa în care am cunoscut Adevărul nu l-am mai uitat.” În continuare descrie modul de proiecţie a imaginii lui Dumnezeu în sine: „Căci tu nu eşti nici imagine corporală, nici trăire a unei fiinţe vii, cum ar fi veselia, tristeţea, dorinţa, teamă, amintirea, uitarea şi altele asemănătoare; nu eşti nici chiar spiritul însuşi, fiindcă eşti Domnul Dumnezeului spiritului.” Deşi aici este definit Dumnezeu prin ceea ce nu este, în apologeza Augustiniana este întâlnită de asemenea că existenţa lui Dumnezeu este bazată pe credinţă în existenţa Sa: „Credo ut intelligam”. Spre sfârşitul cărţii este ilustrată o pravilă despre trăirea creştină ce se doreşte a fi una cumpătată şi neclintită în faţă ispitelor. Experienţă nefericită a autorului a fost capitală în ilustrarea viciilor vieţii de care trebuie să ne ferim oferindu-se pe sine însuşi drept exemplu.

Ultimele trei cărţi se consacra în întregime glorificării divine, a creaţiei Sale în cele şase zile, despre rolul Sfintei Treimi în crearea Universului – făcând o paralelă cu zicala „esse, nosse, velle” – a fi, a cunoaşte, a voi, acţiunea Acesteia ca o singură forţă primordială, Creatoare a lumii ce reprezintă darul suprem al lui Dumnezeu pentru om.

Este amintită de asemenea valoarea timpului în Creaţia divină şi despre forţa Logosului creator şi statornic al lui Dumnezeu ce este etern şi infinit situat în afara sferei spaţio-temporale: „Dacă, pentru a fi timp, prezentul trebuie să se scurgă în trecut, atunci cum mai putem afirma despre prezent că este, atâta timp cât el nu are drept temei decât faptul că nu va mai fi? Prin urmare, nu putem afirma că timpul este decât în măsura în care tinde să nu existe”. Ulterior va concluziona eliminând conceptele de trecut, prezent şi viitor, noţiuni ce în filosofia Augustiniană nu definesc realitatea în mod abstract: „Aceste trei moduri ale timpului exista în spirit şi nu văd unde altundeva; prezentul lucrurilor trecute este memoria, prezentul lucrurilor prezente este contemplarea directă, iar prezentul lucrurilor viitoare este starea de aşteptare”. La această extinsă meditaţie asupra timpului ce încă subzista, ca teorie, în unanimitate în doctrinele creştine actuale, Bertrand Russel, agnostic – ateu, remarcă cu admiraţie aceasta relativă teorie a timpului ce în viziunea lui pare mai acceptabilă şi mai clară în comparaţie cu subiectivismul lui Immanuel Kant. Augustin a reprezentat o mare influenţă de asemenea pentru filosofi ca Rene Descartes, Edmund Husserl sau Ludwig Wittgenstein care va declara la un moment dat ca „Mărturisiri este probabil cea mai serioasă carte scrisă vreodată”.

Ca o concluzie, în abordarea acestei mari capodopere literare am încercat să fiu cât mai obiectiv cu putinţă să apreciez şi să tratez la rece această lucrare controversată şi în acelaşi timp una recunoscută, apreciată şi din care încă se desprind învăţăminte noi. „Mărturisirile” au rezistat testului timpului şi rămân neegalate până în ziua de azi. Cu toate că într-o abordare mai elaborată a unei asemenea lucrări nu poate să nu intervină şi doza subiectivităţii personale, acest lucru fără echivoc a adus în mod inevitabil, la apariţia de-a lungul secolelor, a multor exegeţi augustinieni ce au abordat şi au interepretat opera din la fel de multe puncte de vedere.

Acest lucru a adus iarăşi inevitabil la conflicte, evident în cadrul bisericii catolice, cel mai cunoscut fiind apariţia bisericii protestante luterane, Martin Luther fiind el însuşi în tinereţe un călugăr aparţinând ordinului augustinian care după scrierile sale, se pare, că şi-a fundamentat mare parte din dogmele reformei sale având ca sursa de bază opera Fericitului Augustin. Chiar şi în zilele noastre încă mai au loc discuţii teologice ce se revendică acestuia. Cu toate acestea contribuţia la viitoarea ruptura din sânul bisericii este de netăgăduit, Augustin sugerează, într-o manieră nu tocmai elaborată şi confuză, ca Sfântul Duh ar purcede nu numai de la Dumnezeu Tatăl – dar şi de la Dumnezeu Fiul, argument ceea ce a dus mai târziu la apariţia celebrei erezii filioque, una din „straşnicele” argumente ce a marcat apariţia catolicismului. Aşadar, Fericitul Augustin este considerat neoficial primul Sfânt Părinte ce promovează această idee, fapt ce nu ne poate induce o lipsă de credibilitate faţă de un asemenea teolog şi asta tocmai datorită perioadei timpurii în care a trăit acesta, cu o relativ recentă proclamare a creştinismului ca religie de stat şi multă confuzie şi neclaritate cu privire la dogmele creştineşti ce se vor rafina în următoarele sute de ani cu precădere în partea răsăriteană a Imperiului Roman.