FIREA GERMANĂ  ÎN  ȘASE PROVERBE

Iulian Chivu

„Cine-l ia pe Nietzsche la modul propriu, textual, literal, cine îl crede mot á mot e pierdut”, prevenea în eseistica  lui (1) Th. Mann (1875-1955), după ce citise judecățile acestuia, mai ales în Beyond Good and Evil (1886), unde Nietzsche, pe lângă judecăți de genul „germanul, el însuși, nu este, el devine, evoluează”(2), ajunge și la concluzi aspre: „germanul se pricepe să găsească drumurile ascunse ce duc spre haos”(3). Și, în aceeași lucrare din 1886, într-un fel sau altul, Nietzsche însuși pare să dea temei judecății lui Mann: „Nu te atașa de propriile virtuți (...) Nu te atașa de propria-ți detașare, de nici o depărtare voluptoasă”(4), aserțiuni care ne determină să coborâm mai adânc în temeiul lor, dându-ne numeroase prilejuri de a-l lua în serios. Numai că și Thomas Mann pătrunde adânc în misterul german pornind de la realitatea că Germania nu reușește să lege în istoria ei noțiunea de libertate cu cea de națiune tocmai pe motivul că nu și-a prilejuit niciodată cu adevărat o revoluție, în schimb a avut liniștea din care romantismul german s-a structurat în jurul noțiunii de Innerlickeit, greu traductibilă ca interioritate, calitate a ceea ce este profund interiorizat.

Acestei calități, în cele din urmă specific germane, i se îndatorează și metafizica germană, dar nu numai atât, ci și muzica germană cu inegalabilul ei lied. O cauzalitate, așadar, care și de această dată își exercită cele două funcții; aceea de a determina elemente de legătură mutuală din evenimente și aceea de a direcționa datele simțurilor până la predicția evenimentelor. Nemții însă au avut avantajul predilecției spre introspecție, ceea ce nu le-a lăsat decât alternativa meditației cu deschidere spre nevrozele compulsive sau spre filosofie, după aprecierile psihologului Otto Rank(5). Din punctul meu de vedere, mi se pare onest sa-i judecăm pe nemți chiar prin filosofii lor, mai ales ca reflexivitate, în numele a ceea ce ei numesc Wahrheit,  prin care nu au fost deloc concesivi și au făcut distincții și legături concludente între esentia și existentia, între ființă și ființare reușind să aducă ființa la concept înaintea altora.

Astfel, ei au reușit un concept original – Weltanschaung (viziune asupra lumii) – odată cu Critica facultății de judecare a lui Kant, dar și prin heideggerianul Dasein (faptul de a fi în lume). Dat fiind că lumea exterioară se extinde ortoidic în timp și euclidian într-un spațiu tridimensional, reflectarea factualului își manifestă pretutindeni evidența pe aceste coordonate, iar principiile acestei reflectări constituie o  tehnică (Kunstlehre) așa cum ar putea fi definită logica. Similar, paremiologia, o pseudoștiință construită pe evidență, dar lipsită de întemeiere științifică, stabilește totuși reguli fără să le formuleze simultan și legile. Prezent în diferite formulări, exclusiv sentențioase, în cultura mai tuturor popoarelor care au cunoscut primitivismul, proverbul contează pe corespondența plurivocă dintre semn și obiect, aici semnul fiind capabil să se refere la o specie pornind de la un exemplar, sau la o cazuistică pornind de la o speță.

Semnul din premisă are o deschidere spre categorialul care-i permite o concluzie, o distincție distributivă întregii specii sau întregii cazuistici. Specifică este acestor propoziții logice constatarea post factum în temeiul căreia, pe criteriul relației exemplar/specie sau speță/cazuistică, se constituie un adevăr etic atributiv sau distributiv. Propozițiile logice în formulările gnomice pot fi: 1- de incluziune (Au mâncat auguridă părinții și copiilor li se sterpezesc dinții); 2 – de mărime (Patru ochi văd mai bine decât doi); 3 – de identificare (Nu e mai surd decât cel ce nu vrea să audă); 4 – de cauzalitate (Cine se amestecă în tărâțe îl manăncă porcii).* În principiu, în paremiologie întâlnim două feluri de adevăruri; de raționament (ele au un opus imposibil) și de fapt (contingente și cu opusul posibil). Proverbele sunt preponderent adevăruri de fapt, fiindcă de regulă au premisa într-o întâmplare și mai rar într-o inferență (Decât doi ți-oi da, mai bine un singur na; Cine nu e dator e destul de bogat etc.).

Nici paremiologia germană nu oferă mai puține surprize într-o analiză de acest gen, însă ne vom opri în cele ce urmează doar asupra a șase proverbe care, într-o selecție sui generis, par să reflecte cât se poate de cuprinzător firea germană. Verschlossene Tür ist die beste müssen nicht gesperrt werden (Ușa cel mai bine încuiată este cea care nu are nevoie să fie încuiată) se spune adesea. Evidența gnomică este sesizata prin aserțiunea însăși, care presupune o garanție etică generalizată, fiindcă teama de efracție se ascunde dincolo de încuietoare, ori aceasta se întâmplă numai acolo unde efracția este o potențialitate. Pentru încuietori, închizători (Schlösser, Türschließer) există termeni în limba germană, ca și pentru lacăt (Schloß) sau zăvor (Riegel), lucruri care au răspuns unei nevoi, nu și unui principiu; principiul, idealul sunt exprimate în cugetarea amintită, pe care nu o întâlnim și la popoarele unde efracția intră în cotidian, în banalitate (în limba română se zice că lacătul nu e pentru hoți, ci pentru oamenii cinstiți).

Proverbul, fiind ceva mai mult decât o zicătoare, adică un adevăr rezultat dintr-o premisă sau dintr-o inferență, a atins și la germani conotația etică, pe când zicătoarea este pretutindeni doar indicativă. Cel de al doilea proverb care profilează firea germanului conchide că Grund ist die Seele des Gesetzes und der rechten Grube (Rațiunea este sâmburele dreptului și sufletul legii), un adevăr pe care nici spiritualitatea populară românească și, asemenea ei, nici altele nu l-au consfințit în proverbe. Dacă ținem seama de valoarea de adevăr a unei aserțiuni, remarcăm că ea se exprimă conceptual ca exactitate, iar la nivel rațional prin validitate. Proverbul se rostește doar ca probă de validitate (el confirmă, nu demonstrează) în raport cu situația concretă la care se referă (ca specie) și îi dă generalitate (ca gen). Proverbul trebuie să satisfacă condiția suficientă în sensul de a declanșa consecința sau de a o sugera, iar în alte cazuri satisface condiția necesară și suficientă prin numirea explicită a acesteia, după raportul cauză/efect. Husserl ne previne că „există agtât legi naturale (Naturgesetze) ale gândirii, cât și legi normative (Normalgesetze), sau prescripții după care gândirea trebuie să se orienteze pentru a ajunge la rezultate adevărate”(6). Numai că aceste rezultate pot fi diferite în funcție de tipul de personalitate: credulul nu verifică ceea ce recepționează și difuzează cu inocență toate acestea, tipul contradictoriu are înclinație spre controversă și face din aceasta nu numai un scop, ci și o finalizare, dogmaticul, din contra, refuză contradicțiile, este sentențios, se consideră infailibil, iar scepticul este un defensiv în fața dificultăților și se lasă copleșit de limite  frecvent ipotetice. Din proverbul de mai sus, putem afirma că neamțul se arată a fi dogmatic nu fiindcă se exprimă sentențios, însă ne propune, printr-o viziune originală și consistentă, un alt tip de personalitate; tipul rațional, analitic. Legile lui pun rațiunea la temeiul nevoii de securitate, nu adevărul axiomatic, vulnerabil în pragmatismul său. De aceea în coerențele gândirii și ale judecăților lui ajunge implicit la concluzia că Wer nichts sagt, denkt nicht weniger, adică cine nu spune nimic, nu gândește mai puțin, sugerează el. Firea lui îl conduce spre introspecția care îl obligă să se raporteze în permanență la normă. Și cu toate  că este convins de adevărul acestui proverb, nu exclude nici ipoteza că Eine schlechte Sache erfordert viele Worte zu überzeugen (O cauză rea are nevoie de multe cuvinte pentru a convinge).

Deducție: neamțul, comparând ultimele două proverbe din paremiologia lui, este contradictoriu. Inexact! Ne-am grăbit cu judecata! O cauză rea nu înseamnă că răul este irațional. A avea curajul să abordezi o astfel de cauză înseamnă să poți întemeia (7) pe ea o soluție. Și categoric că neamțul face distincție între întemeierea unei cauze rele și întemeierea unei cauze bune, de unde și opțiunea lui pentru cauza bună, din moment ce nu este prea vorbăreț din fire, lucru care îl face de pildă să pară pentru un român un temperament închis, rece, prea puțin comunicativ, spre deosebire de italian pe care îl socotește bun de gură, iar la treaba si mai bun de gură. Un al cincilea proverb pe care l-am reținut ca tipic pentru gândirea profundă a neamțului spune că „este mult mai ușor de recunoscut eroarea decât de găsit adevărul, aceea stă la suprafață, acesta-i în adâncime” (Es ist viel einfacher Irrtum als Wahrheit, die auf der Oberfläche liegt finden erkennen, es ist tief).

Elementele constitutive ale premisei și ale concluziei ne trimit spre o personalitate percepută din perspectivă constructivistă, conform căreia personalitatea nu este o proprietate a individului, ci un sens natural al discursului social, de unde și orientarea noțiunii germane de libertate mai mult spre exterior. Această libertate, printre altele, avea să conducă la „dreptul de a fi german, numai german și nimic altceva”(8). Profunzimea cu care se face distincție între eroare și adevăr nu ne surprinde formal mai mult decât modalitatea care susține judecata; disjuncție prin comparație. Eroarea este la suprafață, înșelătoare și este, prin natura ei, fie una de premisă, fie de  argument, mai rar una de raționament, pe când adevărul are ca scop tocmai excluderea ei, ceea ce nu este un lucru de suprafață, ci unul neapărat de adâncime. Tranșant cum este, neamțul este un spirit de adâncime, după cum am mai spus. Românul, de pildă, se mulțumește să constate timid că „adevărul umblă mereu cu capul spart”, de unde și tendința lui spre compromis, dacă nu și spre ocolirea ipocrită a acestuia. „O asemenea împăcare cu viața împinge adesea spre duplicitate, ceea ce i se pare germanului o fățărnicie”(9). Cunoscut ca un popor atât de atașat cunoașterii de sine, germanii și-au surprins acest atașament și în proverbe, observând în aceasta o calitate etnică. O astfel de observație a exprimat-o, în stilul lui, Nietzsche deosebindu-i pe nemți de englezii despre care spunea uimindu-se: „Ce rasă lipsită de calități filosofice!”(10), ca  să remarce în paralel că spiritul german s-a ridica cu un dezgust profund tocmai împotriva ideilor engleze (francezii fiind doar niște „imitatori și comedianți” ai acestor idei). Iată de ce și în plan paremiologic, unde orice lege pentru fapte își are inductiv rădăcina în experiență, neamțul își permite să observe că „o țară poate fi judecată după calitatea proverbelor ei”, adică Ein Land kann durch die Qualität der Sprichwörter beurteilt werden, fiindcă toate afirmațiile cu semnificații existențiale, după cum spunea și Husserl, sunt inseparabile de experiență, de unde și calitatea diferită a înclinațiilor popoarelor spre reflecție.

Iulian Chivu

Note:

1). Mann,Thomas; Germania și germanii, Buc., Ed. Humanitas,1998, p. 162

2). Nietzsche, Friedrich; Dincolo de Bine și de Rău, Buc., Ed. Humanitas, 2007, p. 182

3). ibidem

4). Idem., op. cit., p.56

5). Ramk, Otto; Psihologia și sufletul, Buc., 2010, Ed. Herald, p.20

* . Judecata este o inferență simplă cu plecarea din premisă spre concluzia factică și cu conotație etică. A se vedea culegerea monumentală realizată de Iuliu A. Zanne, Proverbele românilor, vol.I-X, 1895-1903

6).Husserl, Edmund, Cercetări logice I, Buc., Ed. Humanitas, 2007,p.69.

7).În sensul pe care i-l dă Husserl întemeierii: proces special al gândirii în care judecățile se prezintă ca termen final și apar cu caracter de consecință (op. cit., p. 108)

8). Mann, Th.; op. cit., p.184

9). Idem, p. 189

10). Op. cit., p. 192

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com