Gândirea pozitivă“ – o pseudopsihoterapie ? (1)

Prof. Gabriela Pachia

„Tristeţea este profundă, veselia este superficială.Bucuria voastră este tristeţea voastră fără mască.“ Osho

Spaţiul gândirii umane, dar şi spaţiul media, a fost invadat de termeni şi sintagme precum: gândirea pozitivă, optimism versus pesimism, organizare, sinceritate, inteligenţa emoţională inter/intrapersonală, dezvoltare personală, managementul emoţiilor, igiena minţii, vizualizare, fericire, meditaţia ‘interioară’, contagiune emoţională, empatie, ‘scurtături mentale’, peisaj interior, ‘harta’ gândurilor, programe mentale, creier-computer, ‘autotelic’ (Mihály Csíkszentmihályi, 1996), ‘neuromitologii’, ‘meta-progamabil’ (Richard Bandler, 1975), „harta nu este totuna cu teritoriul “ / “the map is not the territory” (Alfred Korzybski, 1931), confort emoţional, ca paleative pentru nereuşite, in/succes, absenţa oportunităţilor de dezvoltare etc. Reprezentanţii „gândirii pozitive“ precum Dale Carnegie – How to Win Friends and Influence People, 1937; How to Stop Worrying and Start Living! – 1948, Joseph Murphy − The Miracles of Your Mind, 1953, Norman Vincent Peale − The Power of Positive Thinking, 1952, Napoleon Hill − Think and Grow Rich, 1937, Erhard F. Freitag − The Subconscious Mind: A Source of Unlimited Power, 2003 − şi alte zeci de ‘terapeuţi’ / ‘pastori’ / ‘guru’ au obţinut averi fabuloase din comercializarea acestei promisiuni / „terapii“ cu efect placebo.

Preocupări reale pentru sănătatea mentală (relaţii umane, afilieri, interese, relaxare, managementul stresului, încrederea în sine, stima de sine, starea de bine, teama, autoîmplinire, eficienţă, supradotări personale / talentul şi geniul etc.) s-au manifestat în rândurile specialiştilor în psihologie (Abraham Maslow, Motivation and Personality – 1954, Carl Rogers, Erich Fromm, Ed Diener, Mihály Csíkszentmihályi, Christopher Peterson, Carol Dweck, Barbara Fredrickson, Sonja Lyubomirsky, Kennon Sheldon, Jonathan Haidt, Shelley Taylor, C. R. Snyder, Robert Biswas-Diener, Albert Bandura, Charles S. Carver, Robert Emmons, Michael McCullough, Phil Zimbardo, Martin Seligman şi psihologia pozitivă – 1998, dar teorii ale fericirii şi împlinirii sinelui / societăţii – ‘the pursuit of happiness ’ – au fost formulate în toate momentele gândirii filosofice, pendulând între găsirea sensului vieţii, autocunoaştere, activitatea raţională, practicarea virtuţilor, gustarea plăcerilor simple, privirea vieţii cu detaşare şi obiectivitate, identificarea cu Divinitatea, viaţa de apoi, exersarea abilităţilor creatoare individuale, moralitatea utilitaristă, libertatea, căutarea iubirii / ‘jumătăţii de aur’ şi exprimarea emoţiilor personale, fericirea / nemulţumirea şi axa timpului, dezvoltarea repertoriului comportamental, conlucrarea sferelor în realizarea personală (fiziologic, social, conceptual), securizarea socială, financiară şi emoţională, planificarea vieţii şi visare, minimalizarea durerii / suferinţei, atingerea stării de „elevaţie“ (Jonathan Haidt), conştientizarea motivaţiei etc. Atitudinile sunt constructe ipotetice care exprimă gradul în care un individ simpatizează sau urăşte o persoană, un lucru, un loc, un eveniment, un concept etc., manifestându-se în forme pozitive sau negative, dar şi conflictuale / ambivalente atunci când acestea coexistă. Atitudinile implică judecăţi bazate pe afecte, comportare şi cunoaştere (Van den Berg et al., 2006; Eagly & Chaiken, 1998): reacţia afectivă este un răspuns emoţional conform preferinţelor pentru o anume entitate, intenţia comportamentală este o indicaţie verbal-comportamentală tipică, iar reacţia cognitivă este o evaluare cognitivă cu punct de plecare în credinţele individului în legătură cu entitatea respectivă. Majoritatea atitudinilor se formează în experienţa nemijlocită, în învăţarea prin observarea mediului, deci – spre deosebire de personalitate – acestea se schimbă în funcţie de interacţiunea cu mediul înconjurător.

Teoriei consecvenţei / “consistency theory” (suntem consecvenţi în ceea ce credem şi valorizăm) i se alătură teoria reducerii disonanţei / “dissonance-reduction theory” (Leon Festinger), dar şi teoria echilibrului / “balance theory”, în încercarea de a modifica atitudinile prin persuadare. În acest ultim proces, se au în vedere caracterisitcile „publicului-ţintă “ / “targeting” (oamenii inteligenţi / informaţi, cu un nivel înalt al stimei de sine, sunt mai puţin influenţaţi de mesajele persuasive – Rhodes & Woods, 1992), credibilitatea şi atractivitatea sursei (mesajele provenite de la specialişti sunt mai repede percepute / acceptate, deşi s-a constatat apariţia efectului de instalare a indiferenţei în timp / “sleeper effect” – Hovland & Weiss, 1951), trăsăturile mesajului (prezentarea punctelor de vedere contrarii, implicare individului în evaluarea cognitivă prin exprimarea opiniei / motivare afectivă sau intelectuală, primordialitatea sursei de informare şi nu a conţinutului: părerea doctorilor, experţilor, oamenilor de ştiinţă, a VIP-urilor).

Apelul la emoţii constituie o componentă de bază a modalităţilor de influenţare a atitudinilor / preferinţelor prin mass-media, reclame, campanii, încercându-se reprimarea reţelei de asocieri mentale – cognitive şi conative. În acest fel, emoţiile prefabricate sunt „servite“ publicului, care nu trebuie să ia nicio decizie, nemaiapelând la raţiune, la capacitatea de analiză şi predicţie a evenimentelor viitoare. În mod similar, se evită intenţionat stările de teamă, tensiune, care constituie un centru de interes major în psihologia socială. De la iubire, bucurie, dăruire, nonşalanţă până la gelozie, tristeţe, contrarietate, indignare, mânie, obsesie, teamă, emoţiile constituie tot atâtea resurse manipulatorii, cu şansă considerabilă de a deveni componente stabile pe termen lung, mai ales prin repetarea constantă a mesajului persuasiv. „Refrenele“ gândirii pozitive cuceresc mass-media, comunicarea cotidiană şablonizată, reclamele (de exemplu, produsele culinare sunt invariabil asociate cu satisfacţia sexuală). Pentru a preveni reactanţa / respingerea apelului emoţional, motivaţia joacă un rol important: umorul  vizează categoriile sociale cu pregătire scăzută şi creează inconsecvenţe ale gândirii, accesibilitatea prin banalizare, trivializare, desituează evenimentul, comunicarea non-verbală are un impact sporit (Dillard, 1994), repetabilitatea şi salienţa mesajelor reactivează atitudini şi reacţii memorate anterior, implicarea sporeşte motivaţia etc. C. G. Jung definea atitudinile drept „disponibilitatea psihicului de a acţiona sau de a reacţiona într-un anume mod“ / “readiness of the psyche to act or react in a certain way” (par. 687), stabilind şi modul de funcţionare a acestora: atitudinile există sub forma unor perechi cu elemente constitutive antitetice – conştient şi inconştient (necorespondenţa lor ducând la nevroză), extravertit şi intravertit, raţional şi iraţional (raţiunea fiind definită drept gândire şi simţire, iraţionalul fiind alcătuit din senzaţii şi intuiţie, fiecare dintre componente având propria atitudine – par. 691, 785), concret şi abstract  (par. 696).

Gândirea pozitivă nu doreşte să fie confundată cu optimismul gratuit, superficialitatea în abordarea problemelor sau indiferenţa. Gândirea pozitivă se autodefineşte drept un mod de a întâmpina viaţa, de raportare la realitate după principii corective. Ea îndeamnă la conturarea conştiinţei de sine, tenacitate în atingerea ţelurilor, răbdare, controlul emoţiilor, prevenirea epuizării fizice şi psihice, compensarea stresului prin veselie, contabilitatea interioară a succeselor şi insucceselor, învăţarea şi practicarea optimismului ca mod de viaţă, unificarea noţiunilor de ‘plăcut – bun / moral – cu sens’ (Howard Gardner), cunoaşterea punctelor ‘forte’ şi a celor ‘slabe’, stimularea performanţelor individuale şi de grup, dezvoltarea flexibilităţii şi adaptabilităţii în faţa problemelor vieţii, sporirea eficienţei personale / “self-efficacy” în raport cu un eveniment exterior, detectarea / cultivarea / împlinirea abilităţilor, aprecierea stresului pozitiv / “eustress”, implicarea cu plăcere în fluxul evenimentelor, satisfacţia muncii, exacerbarea orgoliului etc. Numeroasele distorsionări cognitive duc însă la perceperea realităţii drept ostilă: existenţa arbitrariului, dar şi a „liberului arbitru“, abstractizarea selectivă ignorându-se ansamblul, hipergeneralizarea pe baza unui număr limitat de fenomene, maximizarea şi minimalizarea, supra/subevaluarea, aşteptările nerealiste, stima de sine redusă, autoblamarea / “scapegoating”, polarizarea / dihotomia gândirii / viziunea în alb-negru, ignorarea legilor socioeconomice, a ciclicităţii fenomenelor, a cauzelor externe, rătăcirile minţii în episoadele de visare, vizualizarea obstacolele, a bogăţiei şi fericirii viitoare etc.

La polul ‘optimist’ se situează: prejudecata pozitivă sau „principiul Pollyanna“ / “positive bias” conform căruia − la nivelul subconştientului − oamenii tind să fie de acord cu afirmaţiile „flatante“ despre ei, în vreme ce − la nivelul conştientului − ei se  concentrează asupra aspectelor negative; prejudecata optimismului / “optimism bias” / “unrealistic personal optimism” (Armor & Taylor), care presupune starea sistematică de optimism exagerat în legătură cu acţiunile pe care la planificăm, supraestimând posibilitatea ca evenimentele pozitive să aibă loc, dar subestimând posibilitatea ca evenimentele negative să ni se întâmple şi, totodată, subestimând riscurile (disfuncţia amigdalei din creier, care semnalează – în mod eronat – potenţialul pericol din evenimentele viitoare, faţă de rememorarea acţiunilor negative din trecut; cortexul prefrontal drept şi intuirea riscului). Optimismul excesiv – prezent la persoane cu activitate prefrontală stângă – conduce la nereuşita proiectelor, depăşirea costurilor / termenelor şi reducerea beneficiilor, falimente, amânări, înfrângeri în luptă, evoluţii financiare fluctuante, instabilitate. Fenomenul este prezent când subiecţii supraestimează: numărul ofertelor pe piaţa muncii, salariul debutanţilor, performanţele la concursuri şi examene, câştigurile / profiturile / costurile companiilor, speranţa de viaţă, şansa de a trăi evenimente rare, fie ele şi negative, precum şi când subestimează: incidenţa divorţurilor, concedierilor, riscurilor de îmbolnăvire / deces.

Prof. Gabriela Pachia, Master în Jurnalistică 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com