IMAGINEA CONDUCATORULUI ÎN ICONOGRAFIA COMUNISTĂ ROMÂNEASCĂ

Studiu de caz: Nicolae Ceauşescu

Dr. Nicolae Răzvan Mitu

Arta omagială comunistă românească începe să transpună, curând după 1971, anul Tezelor din iulie de la Mangalia care au reprezentat semnalul declanşării unui proces de redogmatizare a culturii române, al doilea după cel care survenise revoluţiei maghiare, o nouă filozofie politică a imaginii, care, prin natura non-ameliorabilă a sistemului comunist, devine peste măsură de constrângătoare, ea finalizându-se cu mişcările din anii 1989-1990. Pentru intelectuali, brusca turnură a politicii culturale a partidului (identificat deja cu Nicolae Ceauşescu) în chiar momentul încercarii României de a ieşi din orbita sovietică, a însemnat un şoc, dar şi o revelaţie. Unii dintre ei au înţeles, alţii s-au prefăcut că înţeleg, iar cei mai mulţi au întârziat necondiţionat să înţeleagă că este vorba, totuşi, de un regim comunist şi că dreptul la identitatea natională nu se confundă cu libertatea. Presiunea reînnoită, exercitată la ordin de personaje din aparatul superior al P.C.R, a creat o stare de spirit specifică, un amalgam de dezamăgire, teamă şi refuz. Rezistenţa în lumea creaţiei autentice a declanşat reflexul de autoaparare al organismului cultural şi i-a regrupat pe creatorii adevăraţi. Însă, între 1975-1989, ca şi literatura, artele plastice intraseră în derizoriu, iar starea iniţială de încordare a căpătat o îngânare ironică de umbre ale unui sfârşit dominat de sentimentul universal al penibilului grotesc.

Conducătorul beneficiază de imaginea carismatică, dobândită treptat, a Salvatorului, care îl face ubicuu în politică, precum şi în istorie. Imaginarul politic a fost circumscris, fără echivoc, „marilor oameni”, imaginar pe care l-au confiscat şi l-au pervertit prin intermediul posibilităţilor manipulatorii ale mass-media. Graţie ei, el pătrunde şi se instalează în fiecare cămin. Urmărim, aşadar, o perindare de „mari barbaţi” (şi femei), personaje, cum spuneam, carismatice, prezente perpetuu ca invariant arhetipal, care foarte des capătă figura unui star sau a unui sportiv de performanţă.  Acest proiect se vrea un răspuns la o seamă de aşteptări post-totalitare. Comunismul nu a însemnat doar o construcţie socio-politică. A reprezentat un proiect „ideal”, voluntar „ştiinţific”, de prefaceri interne, cu o opţiune proprie pentru ceea ce înseamna „a fi” şi pentru istorie. Adică strânge toate ingredientele proprii unei mitologii brutale faţă de societatea reală căreia îi impune tendinţe cu totul noi. Aceasta analiza îşi propune creionarea raporturilor dintre Conducătorul Nicolae Ceauşescu şi transfigurările sale, cu predilecţie în arta plastică, aşa cum apar ele în lucrările care i-au fost „închinate”. Ceea ce acest demers îşi propune să observe este măsura în care reprezentarea imaginii „călăuzitoare” reuşeşte să-şi atingă ţinta: unicitatea Conducătorului şi izolarea lui într-un tărâm politic ce ar fi trebui să fie, ideologic vorbind, unul al colectivităţii şi al egalizării. Portretul politic a cărui lungă istorie continuă să colecteze imagini şi azi de prin unele zone ale globului, va suferi analize cât mai pertinente posibil. Conducătorul trebuie să devină un gir vizual al regimului în desfăşurare, un reper ocular-spiritual, uşor recognoscibil de către toţi cetăţenii. Şi aici nu e vorba doar de societăţile dominate de partide comuniste, biografiile simbolice ale lui Hitler, Stalin sau Mussollini stând mărturie. Pentru acest lucru, în retorica imaginii, recursul la indispensabilitatea cultului prin mijloace pseudo-artistice este indubitabil legat de o tentaţie a autorităţii primitive.

Analizele dedicate comunismului românesc au avut prea puţine reverberaţii ale iconografiei omagiale, în ciuda faptului ca ea reprezinta un fascinant obiect de cercetare, cu atat mai mult cu cât varianta românească a comunismului a fost perseverent inovatoare din acest punct de vedere, precum şi existenţa unei tradiţii a chipului stilizat după amprenta epocii (vezi iconografia lui Carol al II-lea şi pe cea a Căpitanului Corneliu Zelea Codreanu).

Dialectica puterii, prin spectrul artelor vizuale, îl înfătişa pe Nicolae Ceauşescu singur, sau cu soţia, pe fundalul măreţelor împliniri ale socialismului şi înconjurat, fie de muncitori cu faţa luminoasă, care îl ovaţionează, fie de copii în costume naţionale, care îi oferă flori, sau chiar înconjurat de imagini-simbol ale departamentelor industriei socialiste. Interesantă de observat este vestimentaţia tranzitorie a preşedintelui, de la costumul naţional la haine elegante, diplomatice, trecând prin casca de protecţie a muncitorului pe şantierele patriei. Pe scurt, ipostazele artistice sub care este prezentat personajul ar fi cam acestea: preşedinte,  revoluţionar, figură maximă a panteonului istoric naţional, om al păcii, tovarăş, fiu de ţăran, lider suprem al P.C.R.. Este evident ca aceste reprezentări nu sunt independente una faţă de cealaltă. Sunt tablouri în care apar mai  multe ipostaze ale Conducătorului, imagini compuse dupa schema: tovarăş-preşedinte, revoluţionar-om al păcii, părinte-familist. Însă, Preşedintele României, Conducătorul în esenţă, este cel reprezentat pe pânze, în fotografii, sau în mulaje de gips, pentru ca noţiunea de preşedinte se pliază perfect pe percepţia populară a conducătorului, valabilă întregii comunităţi pe care o reprezintă.

Rezumând cele spuse, voi construi un ghid ideologic propagandistic, suportul „oficial” al raţiunii pentru care artele plastice omagiale şi-au aflat menirea:

1) Falsificarea biografiei.

Extras din mediul rural precar, Ceauşescu se prezintă încă din adolescenţă în poziţia de comunist ideal în lupta de clasă, declanşata încă din perioada interbelică;

2) Conducătorul ca expresie a partidului, poporului şi a patriei.

Artiştii, pe lângă propaganda imagistică, lozinci şi mass-media, au potentat aceasta semnificaţie a reprezentării tipice liderilor din societăţile totalitare. Ceauşescu menţine polinomul partid-popor-conducător, care capătă, în noua înfăţişare a liderului, accente de lege;

3) Investirea cu misiunea de „salvator” al naţiunii.

Ceauşescu este propus/impus ca genial urmaş al personajelor istorice care populează spaţiul mitologic al „oamenilor primordiali”: Burebista şi Decebal. În el se întruchipează idealurile de independenţă şi de unitate natională. Pe de altă parte, ca strateg al prosperităţii populare, el blochează decizia în absolut toate domeniile care nu concordă cu declaraţiile sale. Ceauşescu dădea „indicaţii preţioase” tuturor specialiştilor din diferite domenii. Prin evidenţa necunoaşterii problematicii industriale sau intelectuale s-a ajuns la ridiculizarea şi banalizarea „indicaţiilor” şi a efectelor acestora. Astfel, observăm că proiectele sociale utopice sunt apanajul liderilor regimurilor totalitare;

4) Clarvăzător şi călăuza neobosită a destinului patriei.

Vizitele de lucru sunt de departe cel mai bun exemplu. Acest ritual al „epocii de aur” a dezvoltat un „comunism de familie”, unic în felul lui, ale cărui origini se găsesc după 1970, când invitaţiile în străinătate adresate cuplului prezidenţial se reduc. Astfel, vizitele de lucru în tară capătă o constanţă aproape cotidiană. Primit „strămoşeşte” cu pâine şi sare, Ceauşescu vizita în mare viteza „obiectivele” propuse. Local, se făceau pregătiri riguroase, obositoare;

5) Om politic de rang mondial.

Binomul global socialism-capitalism era metereaza pe care se sprijinea conducătorul în discursul lui de arbitru al politicii internationale, discurs bazat pe invenţia proprie anilor ’80 a „coexistenţei pasnice”.

Prin urmare, intenţia acestui proiect este o invitaţie la relaxare ideologică, o invitaţie care să conteste rezistentele, încă, spaţii mentale în care sunt modelate imaginile şi ideile oamenilor despre ei inşişi.

Dr. Nicolae Răzvan Mitu

BIBLIOGRAFIE:

Anderson, Benedict, Imagined Communities: Reflections on the Origin and Spread of Nationalism, London &New York (c1983): Verso, 1991

Arendt, Hannah, Originile totalitarismului, Humanitas, Bucuresti, 1994

Barthes, Roland, Mythologies, The Noonday Press, New York, 1989

Berdiaev, Nikolai, Originile si sensul comunismului rus, Dacia, Cluj-Napoca, 1999

Besançon, Alain, Imaginea interzisa, Humanitas, Bucuresti, 1996

Boia, Lucian, Doua secole de mitologie nationala, Humanitas, Bucuresti, 1999

Boia, Lucian, Istorie si mit in constiinta romaneasca, Humanitas, Bucuresti, 2002

Boia, Lucian, Miturile comunismului romanesc, (coord.), Nemira, Bucuresti, 1998

Carneci, Magda, Artele plastice in Romania (1945-1990), Meridiane, Bucuresti, 2000

Conquest, Robert, Marea teroare, o reevaluare, Humanitas, Bucuresti, 1998

Furet, François, Trecutul unei iluzii. Eseu despre ideea comunista in secolul XX. Humanitas, Bucuresti, 1996

Girardet, Raoul, Mituri si mitologii politice, Institutul European, Iasi, 1998

Grossman, Vassili, Panta Rhei, Humanitas, Bucuresti, 1990

Hall, Stuart, Representation. Cultural Representation and Signifying Practices, Sage Publications, London, 1998

Ionescu, Ghita, Comunismul in Romania, Litera, Bucuresti, 1994

Nicoara, Teodor, Introducere in istoria mentalitatilor colective (antologie), Presa Universitara Clujeana, 1998

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com