Comemorarea anuală a regretatului fruntaş al românismului basarabean s-a făcut în primii doi ani la M-rea Diaconeşti (judeţul Bacău) – la prima, printr-o conjunctură onorantă fiind invitat şi eu. Cu acel prilej,  i-am adus modestul meu omagiu de cititor cărturarului dispărut, distinsul redactor şef al săptămănalului “Literatura şi arta” inserându-mi demersul într-un număr al publicaţiei numite.

Şi anul acesta, iniţial, comemorarea era programată în acelaşi loc de închinare şi de pioasă pomenire, iar prezenţa mea modestă la preconizatul ceremonial nu era supusă vreunei incertitudini. Însă, reconfigurările de trasee în întreprinderile noastre umane sunt garanţia adaptabilităţii perpetue la “condiţii”, la împrejurări ce sfidează adesea ambiţile nostre de imperturbabili “programatori” ai propriilor “itinerarii”.  Aşadar, omagiul meu adus vrednicului cărturar şi bunului român chişinăuian (gata-gata să-l cunosc şi fizic, ca pe un ales privilegiu făgăduit mie de distinsul său prieten dr. Vasile Şoimaru) se va consuma pe cale publicistică.

Comemorarea religiosă, prin tradiţionalul parastas creştin-ortodox a regretatului patriot basarabean, a polivalentului om de cultură care a fost Andrei Vartic are conotaţii dintre cele mai curate şi mai tainice. Semnificaţia gestului curat, moralmente, vine din adâncimea dragostei familiale şi a camaraderiei insuflate şi întreţinute de omul special, de Omul ales de Dumnezeu să poarte numele şi povara vieţuitorului care a fost Andrei Vartic. Şi aceasta mi se relevă mie din pilduitoarea reciprocitate manifestată de familie şi prieteni în asemeni (şi în alte) împrejurări legate de memoria lui Andrei Vartic.  Iar menţionata semnificaţie  tainică a acestei legături cu cel comemorat, relaţie care trece hotarul percepţiei dincolo, în universul puţin pătruns al misticului, observ, vine din existenţa complexă, totală, a celui ce a trăit mai mult mental şi sufleteşte decât strict biologic, raport inversat, din păcate, la majoritatea covârşitoare a semenilor, mai ales în nevrednicele noastre vremuri.

Spun învăţaţii, în cuvinte şi înţelesuri care nu-mi stau la îndemână decât prin modesta mea tălmăcire, că omul complet e cel care ridică ochii spre Cer; şi nu doar contemplându-i alcătuirea, ci căutând şi spre Alcătuitor. Eu fiind unul dintre modeştii cititori (târzii, ce-i drept) ai celui care şi-a ars făclia vieţii, framântate de trăire intensă, scriindu-şi gândurie cu acribie, ştiu că Andrei Vartic s-a numărat printre acei puţini laici cultivaţi ai vremurilor noastre care l-au căutat pe Dumnezeu cu pasiune. Nu ştiu precis dacă a făcut-o şi cu fervoarea dogmaticului rugător, dar am certitudinea că a făcut-o, cu ardoare, căutându-l pe Dumnezeu în fiinţa neamului său. Şi găsindu-L, şi-a înălţat Neamul cu o treaptă mai sus în inima sa, dar şi în ochii celorlalţi, prin promovarea expresă a acestei trăsături a matricei spirituale româneşti. Am simţit şi am observat (cât am putut) asta, chiar dacă profunzimea întrebărilor şi răspunsurilor gânditorului Andrei Vartic, adesea neconvenţionale, legate de această preocupare a sa de natură istorico-filozofică, doar mi-au înaripat intuiţia şi mi-au grăbit curiozitatea de-a afla înţelesuri în neînţelesuri.

Căutările pe această direcţie ale lui Andrei Vartic, făcute “in teren”, cu oboseala trupului” (la Ţipova, spre exemplu) au fost pline de semnificaţii pentru căutător. Şi aceste osteneli au fost dedicate, mai ales, creştinilor de la începuturi, acelei viţe ignorate (in contextul genezei româneşti) a neamului din care i se trage poporul român, anume anticii daci de la Nistru, cei dintâi care au aflat Cuvântul Domnului prin Apostolul Andrei. Unul dintre plinele de adâncuri eseuri ale sale se intitulează “Să fim drepţi”, şi justifică acest îndemn folosind ca pârghie pentru mesajul său mesianic existenţa celor 80 de biserici săpate în stânca din malul drept al Nistrului, consecinţă a creştinarii celei dintâi, chiar de către Apostolul lui Iisus. Şi e mândru că Apostolul a găsit aici una dintre cele mai locuite zone ale Europei. Că Sfântul Apostol Andrei “n-a venit (aici, la Nistru) să transmită Cuvântul lui Hristos în pustie; (şi că) urma drumului Lui e în  fiecare gângurit al nou-născuţilor”.  Cercetările din acest complex monastic, făcute în 2007, coroborate cu asidua lucrare în bibliotecile care arhivau bibliografii prăfuite de uitare, l-au dus pe Andrei Vartic la urmatoarea concluzie:  “…(aceste sanctuare) sunt modele exemplare de continuitate geto-dacică în spaţiul românesc timpuriu, ba chiar modele de trecere nonviolentă şi non-politică de la monoteismul dacic la cel creştin-ortodox, (ceea ce înseamnă că) continuitatea religioasă monoteistă a dacilor în monoteismul creştin-ortodox al românilor măsoară cel mai perfect vechimea primordială a poporului român în spaţiul său de geneză.”

Cercetând cu spiritul său analitic, de istoric si artist, patrimoniul monastic al Bucovinei, în frunte cu Biserica de la Voroneţ,  Andrei Vartic vede în lucrările meşterilor de biserici şi în icoanele murale ale pictorilor care le-au impodobit creaţii “coborâte parcă din ceruri”. În cuvioşii din mănăstirile şi schiturile noastre, reprezentaţi de aceste icoane murale ale bisericilor carpatine, A. Vartic vede (cu ochii săi interiori, cei de savant) că aceştia “sunt iluminaţi nu întru propria mântuire, ci întru mântuirea întregului neam omenesc”.

În acelaşi context al prezenţei lui Dumnezeu în omul neamului său, în scrierile lui Andrei Vartic am observat aplecarea sa expresă asupra şcolii isihastice din timpul domniei lui Ştefan cel Mare, în centrul căreia se află Daniil Sihastru (în legătura cu acest schivnic, furnizându-ne cam toate datele ce pot fi strânse până acum, unele dintre ele filtrate din legendele timpului). Despre Daniil Sihastru, A. Vartic crede că “avea harul înainte-vederii şi crease deja, posibil în baza unei frăţii anahoreice mult mai vechi decât cea a lui Grigore Palamas, şcoala de sihaştri din Munţii Putnei, unicală nu numai în context balcanic, ci şi european”.

Dar prospecţiunile filosofico-teologice, ale lui Andrei Vartic, strâns legate de spiritualitatea şi viaţa materială a poporului român ar putea face obiectul unei exegeze erudite sau al unei teze de doctorat pentru cei preocupaţi de faptele culturale ale regretatului intelectual basarabean. Eu am ţinut să fac, aici, doar o succintă argumentare a justei alegeri, in mod expres, a unor locuri încărcate de lucrare duhovnicească pentru cinstirea memoriei omului ales Andrei Vartic.

Şi încă ceva care ţine de omul special, de Românul vrednic de pomenire Andrei Vartic. Ceea ce m-a sensibilizat acut în raportul meu de anonim cu prolificul fruntaş al Cetăţii basarabe a Romanismului, cu Tribunul Andrei Vartic, cunoscut mie doar prin intermedierea gândurilor sale publicate postum, e forţa din manifestarea suferinţei nedreptăţitului şi acurateţea din pledoaria justitiarului - ambele exprimate în numele Neamului său cel prigonit cu tot cu bucata sa de Vatră.

Fiindcă o coincidenţă face ca această comemorare să succeadă alteia, anume tristei aduceri aminte a împlinirii celor două veacuri de la ruperea Basarabiei din Vatra Neamului, încerc să dau expresie, prin neînsemnata mea întreprindere, şi câtorva cuvinte (deja clamate şi imprimate pe hârtie ori pe suport electronic de către emitentul lor) pe care, sigur, le-ar fi rostit şi în aceste zile patriotul român Andrei Vartic. Dincolo de ceea ce ne disparte fizic de cel comemorat, el, luptătorul Andrei Vartic, e încă pe baricade. Spiritul său justitiar sfătuieşte, şi unde e absolut necesar, strigă, biciueşte (precum Hristos pe neguţătorii din Templu) prin cel mai fidel intermediar născocit de om: cuvântul scris. Acest cod grafic, ce arhivează viul, e în măsură chiar să le readucă acasă celor ce au cunoscut vocea absentului inflexiunile sonore, particularizate ale celui căruia cuvintele scrise îi aparţin.

Aşadar, iată, în legătură cu ratarea Reîntregirii vetrei românilor, spiritul analitic al lui Andrei Vartic ar reitera azi ceea ce a mai spus cu naduf, anume că: “Dacă România le permitea tuturor românilor din Basarabia, măcar după origine (…), să-şi redobândească cetăţenia românescă, alta era situaţia la cel mai atacat hotar al naţiunii române, dar şi al civilizaţiei europene”.

Traspare din această frază durerea, sângerarea rănii nevindecate. Andrei Vartic însă nu-şi pierduse nicicum speranţa în reevaluarea şanselor de re-Unire şi ripostează pesimiştilor astfel: “…ni se tot spune că re-Unirea Basarabiei cu România e un vis. Nu-i adevărat, fiindcă sacrificiul poporului român din Basarabia nu e vis! Fiindcă genocidul comunist din Basarabia nu e vis! Fiindcă Basarabia a fost, este şi va fi hotarul de est – e drept că cel mai vulnerabil – şi al românilor, şi al Europei. Fiindcă Basarabia e pământ românesc. Fiindca Nistrul, încă de pe vremea Apostolului, este împânzit cu biserici rupestre creştine”.

La acuzaţiile exponenţilor de la aşa-zisul vârf al culturii, aflaţi pe malul Dâmboviţei, anume post-postmoderniştii cei care alungă naţionalul din creaţile lor “globalizate” şi “globalizante” şi-i repudiază pe iubitorii de neam, ignorând starea de fapt a vieţuitorului basarabean, Andrei Vartic, mai întâi, constată cu intrigare: “…lupta basarabenilor pentru renaştere naţională, orientată împotriva ocupaţiei ruseşti şi comuniste a degenerat în ochii formatorilor de opinie de la Bucureşti în naţionalism”. Şi iată ce le răspunde explicit acestora, ca să înţeleagă şi ei de ce există naţionalism românesc în Basarabia: “…(există naţionalism în Basarabia) fiindcă există şi mai mult rasism rusesc, amestecat cu internaţionalism comunist, şi încă şi mai mult mesianism ortodox rusesc, (dar că) “… în timp ce naţionalismul românesc se manifestă prin cultură, cel rusesc (se manifestă) prin ură”.

Şi apropo de naţionalismul românesc din Basarabia, cel manifestat prin cultură şi artă populară naţională, iată cum argumentează Andrei Vartic esenţa acestui tip de reunificare, preliminară celei politice, în legatură cu Unirea cea deja făcută de către cel mai cunoscut şi îndrăgit român, dincolo de orice hotar politic trasat între români, anume ilustrul dirijor şi violonist Nicolae Botgros şi Lăutarii săi: “De fapt, trebuie să înţelegeţi bine lucrul acesta, meritul lui Botgros şi al orchestrei sale nu este unul de excepţie sau întâmplător. Putea să aibă Basarabia un milion de muzicieni geniali, dar dacă Lăutarii nu ar fi avut substrat românesc în genele lor, dacă nu ar fi învăţat tradiţia muzicală românerască în colbul drumului şi pe prispa casei părinteşti, în veci nu mai cântau atât de fantastic tot repertoriul de cântec popular românesc.”

Desigur, gândurile patriotului şi eruditului om de cultură Andrei Vartic nu pot fi prezentate cantitativ aici, in acest succint demers de cinstire şi aducere aminte, decât ca o expresie a unei adânc consumate vieţi de om, o viaţă împlinită relativ, calendaristic, căci, la plecarea la Domnul, Andrei Vartic abia împlinise şaizeci de ani. O viaţă, însă, împlinită impresionant în fapte ce ne sunt intermediate de vrednicii săi prieteni, care nu dovedesc să-i adune mereu textele în tomuri pe care el n-a mai avut răgazul să le desăvârşească editorial. O viaţă împlinită cu dăruire – şi în percepţia  celor care abia îl descoperim.

Din forţa şi diversitatea faptelor sale dedicate Neamului, mulţi aflăm, ca pe un handicap insurmontabil, că, prin Andrei Vartic, românii, indiferent unde le este cetatea, dar mereu legaţi sufleteşte de Cetatea-Vatră, au pierdut, cu trei ani în urmă, un semen ales, în plină disponibilitate creatoare. Unul dintre prietenii şi camarazii săi de luptă pentru redobândirea drepturilor aproape pierdute ale  Neamului, în Basarabia, anume Alecu Reniţă, ni-l prezenta, sintetic (în ziua fatidică a despărţirii), pe omul si românul vrednic Andrei Vartic astfel: „Andrei Vartic ar fi reuşit să ajungă, dacă şi-ar fi propus, un mare savant şi academician sovietic, un cap de şcoala imperială, dar el şi-a sacrificat eventuala carieră oficială, schimbându-le toate pe una: devotament total şi opera de iluminare şi deşteptare a fraţilor săi îndoctrinaţi şi înstrăinaţi de către ideologia perfidă a Kremlinului. În anul 1985, când s-a spart minciuna comunistă, Andrei Vartic a fost printre primii care a ieşit din tăcere şi a urcat pe baricade, spunându-ne fără teamă că trebuie să ne cucerim dreptul la libertate, identitate naţională, limbă, alfabet, tricolor, dreptul de a fi stăpâni în propria noastră casă.”

Iată, în concluzie, conturul unui portret de tribun al Neamului, poate un Avram Iancu târziu, sortit să se împovăreze în Basarabia, precum Iancu cel din Ardeal, cu  suferinţele similare ale celei de-a doua ramură din Trunchiul multimilenar al Neamului Românesc, aflată (încă) sub vremuri neprielnice dreptăţii. Fie ca memoria lui Andrei Vartic să capete dreapta recunoaştere peste timp şi peste timpuri, iar aspiraţiile lui cele restante, dedicate Neamului, să se împlinească prin vrednicia prietenilor săi apropiaţi, tovaraşii săi de luptă, cunoscuţi nouă ca fiind de aceeaşi stirpe cu bravul lor camarad,aflat acum la Ceruri!