1. CONCLUZIILE (DESTUL DE TRISTE) ALE ACESTEI ETAPE VESELE (PENTRU CINICI)

Bilanţul începe să ne apropie de „ţările cu o democraţie mai veche”. În sensul bun, ar spera triumfaliştii raportărilor de „europenizare”, „în sensul rău şi din ce în ce mai rău” ar spune disperatul din mine care îmbătrâneşte asistând la degradarea morală a electoratului românesc prin eforturile asidue ale politicienilor săi. Şi mă menţine doar speranţa că aceasta din urmă nu e chiar iremediabilă precum îmbătrânirea mea.

Fiindcă recentul bilanţ ne apropie de acele ţări care nu au oameni politici sau măcar cu voinţa politică de a le conduce spre marile aspiraţii democratice ale omenirii, ci doar nişte interesaţi de profitul personal rezultat din actul politic. Practicându-l pe acesta ca nişte semiprofesionişti sau, mai pe româneşte, cârpaci – ei şi-au lăsat ţările la un fel de clasă a doua sau a treia a trenului care merge spre civilizaţii superioare. Faţă de noi, însă,  o fac pe „occidentalii” împăunându-se ca şi cum ar fi la clasa-ntâia de vreme ce nu au avut soarta adusă de bolşevici şi au reuşit să prindă trenul lumii libere. Dar în fond, chiar dacă ni se oferă drept exemplu de finanţă capitalistă, nici ţările lor nu reuşesc să scape de ciubucari, mafioţi, parveniţi şi demagogi, de cavalerii de industrie care le spoliază şi de comprandorii care le vând bunul comun. Trăiesc oarecum civilizat în materie de tot ce e mai duşmănos prin globalizare, de genul „Mac Donald” si „Coca-Cola”; pun şi ei ambalaje elegante, dar la produse contrafăcute sau aduse gata expirate de la cei din clasa-ntâi; etalează o costumaţie copiată pe materiale mai proaste sau cumpărată la second hand de la cei din clasa-ntâi; se adresează unul altuia într-o terminologie protocolară prinsă după ureche de la cei din clasa-ntâi; dar se ciolănesc, se escrochează, se fură şi chiar se-mpuşcă; în pretinsa competiţie se lovesc doar sub centură şi-şi râgîie unul altuia orduri vulgare dându-şi pe faţă arama de neam prost şi de parveniţi pe spinarea oamenilor simpli dintre care provin, dar faţă de care şi-au pierdut bunul simţ în evoluţia declasării lor. O evoluţie paralelă cu a celor de la clasa-ntâi, dar inversă  aprofundării de către aceia a gândirii politice şi a rafinamentului de comportare întru respect reciproc şi viaţă cu adevărat civilizată.

Asemenea politicieni marchează o clasă a doua a mahalagismului din care nu mai poţi ieşi fiindcă trenul merge continuu şi nu ai posibilitatea unei opriri cât de cât onorabile într-o staţie de tranzit din care să-ţi poţi cumpăra omeneşte mult râvnitul bilet de clasa-ntâi. Rămâi condamnat pe vecie la a doua, cu diriguitori clasificaţi în mizeria morală de clasa a doua şi administratori „incoruptibili” tot numai cât permite clasa a doua, dacă nu şi mai jos; capabili chiar să te mute de aici la bou-vagon ca să-ţi trântească o dictatură pe faţă sau, cel puţin, o reţea mafiotă care să manipuleze atât de bine sforăria politică încât tu să-ţi poţi exprima pretenţiile democratice ca şi cei din clasa-ntâia, dar ei să-ţi mistifice rezultatele exercitându-şi dictatura în numele unor alegeri libere.

Fiindcă aşa e regula în acest tren: Înaintând pe o singură pereche de şine care, cine ştie, după voia Domnului duc chiar şi-n cosmos, viteza lui îţi permite din ce în ce mai greu să pătrunzi în vagoanele celor din faţă, fiindcă ei te-au depăşit de mult şi nu le mai poţi ţine pasul. În schimb, îţi facilitează foarte uşor, tocmai prin direcţia lui ascendentă, decăderea tot mai în spate, adică spre acel „bou-vagon” pe care unii îl denumesc mai metaforic, tocmai pentru a nu exprima prea clar realitatea, fie „lume bananieră”, dacă poziţia geografică permite aşa ceva, fie „lume a treia”, ca să evite din sintagmă termene precum „foame”, „declasare”, „primitivism” sau chiar „animalism”,ca şi pentru a evita etichetele unor conducători din această lume - precum „liber-arbitru”, „demagogie autocrată”, „totalitarism” sau deadreptul „crimă”. Etichete care, prin naivitatea noastră contemporană de a crede în sloganul „suveranităţii naţionale” folosit tot mai des de dictatorii care nu te lasă să te uiţi în interiorul graniţelor lor, ne dovedeşte incapacitatea de a recunoaşte că suntem condamnaţi la a accepta convieţuirea cu ticăloşi absolutişti, maniaci totalitarişti, uzurpatori ai drepturilor omului şi acaparatori ai averilor altora. Că orice iniţiativă de a-i respinge eşuează, cum s-a-ntâmplat recent cu flacăra olimpică şi că, „din raţiuni pragmatice”, încoronaţii regimurilor ticăloşite iau loc la masă alături de marii democraţi ai acestei lumi, pentru a imortaliza imaginea de suprafaţă a unei omeniri în deplină concordanţă. Suprafaţă ce se descrie într-o veselie tot mai democratică, dar sub care sunt ascunse frumos canalele pe unde vreo mare putere să-şi poată întinde iarăşi antenele ei. Dirijând somaţii care transmit şocuri mai puţin vizibile, dar destul de puternice pentru ca cei mai mici, care-şi doresc puterea locală, să potă ţine de aceasta cu câţiva dinţi, în vreme ce printre cariile altora se scurge tainul către ocrotitor.

Aşadar, tocmai când am avut şansa acelei rarisime staţii de tranzit a aderării noastre, când am putut să luăm trenul în condiţii de mare onorabilitate, apare acest aspect al „apropierii noastre de ţările cu o democraţie mai veche”, în sensul de „învechită” şi nicidecum altfel. În sensul de „pericol de neînnoire” şi nicicum de vreun  avantaj sau merit. În sensul de „depăşită şi compromisă” şi nu de democraţie stabilă în evoluţia ei. Recentele alegeri ne-au confirmat acest lucru în raport direct cu nivelul de cultură democratică şi de probitate umană al actorilor implicaţi. Sau, mă rog: al veleitarilor jucând rol de oameni politici.

Bilanţul începe să ne apropie de „ţările cu o democraţie mai veche” – spun eu, nicidecum răsuflând uşurat în faţa avatarurilor noastre postcomuniste, ci cu teama  că decădem în categoria celor care, în vreme ce nouă ne era băgat pe gât colectivismul şi ura de clasă, nu profitau de libertatea ce le stătea la dispoziţie, ci se complăceau a rămâne tot în faza în care fuseserăm noi pe vremea lui Caragiale. Şi, din nefericire, se mai complac şi astăzi încurajându-ne în ideea că n-am pierdut nimic în hiatusul de şaizeci de ani de dictaturi combinat cu cel de patruzeci de ani de dezumanizare socialistă, că democraţia e doar o metaforă pentru discursurile electorale, iar câinoşenia vieţii nu se schimbă decât în ţările alese. Restul lumii rămânând la hazardul corupţiei, care-ţi dă drept de alegere doar pentru două forme: „corupţia dictatorială” în care, supus complet, cetăţeanul a încurcat-o cu totul fiind batjocorit pe faţă; şi „corupţia liberalistă” în care, cu aparenţe de libertate prin care nici nu ţi se mai asigură unele nevoi elementare, eşti lăsat să te descurci singur, adică eşti lăsat în egală măsură să furi, să mori de foame, să-ţi alegi conducătorii sau să calci pe cadavre ajungând a fi tu ales.Aceasta este apropierea cu care ne ameninţă recentul bilanţ: o apropiere de acea groapă a democraţiei lipsite de morală şi de respect reciproc, din care cu foarte mare greu se mai salvează naţia care a căzut. 

Să-i enumerăm câteva dintre elementele caracteristice:

-  incapacitatea de a aduce la vot mai mult de 31% dintre bucureşteni şi 40% din restul ţării;

-   pavoazarea acestei incapacităţi cu cele mai triumfaliste discursuri: toate partidele se proclamă câştigătoare continuînd miciuna de manipulare şi în faza postelectorală;

-  toate partidele descriu, ca şi-n sondaje, dragostea crescândă a electoratului pentru ele; nimeni nu mai pierde, nimeni nu recunoaşte palmele care i s-au dat, chiar dacă 70% dintre bucureşteni au refuzat să mai vină la vot, iar cei care au venit, au făcut-o în majoritate numai ca să voteze un independent, adică să-şi confirme dispreţul faţă de aceste partide ale căror conducători nu mai prididesc să-şi clameze triumful;

-  recunoaşterea primirii de şpagă de la candidaţi, care nu mai necesită lărgirea anchetei deoarece demonstraţia analizei de sânge contaminat se face şi printr-o singură probă;

-  megacheltuieli de propagandă irosite-n vântul care spulberă ecourile formaţiilor cotate cu sute de mii de euro şi arată ineficienţa milionului de euro cheltuit de un partid ce se vrea mare, numai pentru doi dintre candidaţii care au pierdut;

-   partizanatul declarat cu neruşinare, al instituţiilor care ar fi trebuit să fie garantul obiectiv al democraţiei, etc.etc.etc...

Totul demonstrează o stare precară, o moralitate mai mult decât dubioasă, o incultură politică ce conduce la corupţie conştientă şi corupere inconştientă, iar marile sume cheltuite fără rezultat pe inutile tipărituri costisitoare  care s-au aruncat la gunoi, bannere pentru care acum trebuie plătit ca să fie distruse, cantităţi de pixuri inscripţionate care ne vor enerva multă vreme după repausarea celor ale căror nume le-au personalizat, şuşanele artistice care au costat de zece ori mai mult decât s-ar fi încasat pe bilete sunt departe de a arăta puterea partidelor care le-ar fi putut direcţiona spre cauze mai nobile.

Cel puţin la două formaţiuni finanţările demonstrează mai degrabă sperietura cu care au fost date în exces, numai să nu le pice finanţatorilor decidenţii pe baza semnăturilor cărora ei vor face rost în continuare de finanţe. Sau să se asigure la două capete, poate chiar la trei, că doară nu din generozitate dă omul bani ca să se lipească peste tot poza unui urât în care nici el nu crede! Iar cifrele, tulburătoare în comparaţie cu starea de pauperitate a populaţiei, arată că interesul afacerii pe care generoşii anonimi o acontau era destul de mare. Miza se pare a fi fost deosebit de importantă, aşa că rezultatele penibile ale acestor alegeri ar fi trebuit să producă lacrimi grele. La unii pentru bănuţii irosiţi, la alţii pentru finalul ruşinos al carierei politice, dacă ar fi fost într-adevăr lideri de onoare pentru care eşecul înseamnă demisia.

            Si, cu toate astea, incredibil, ei râd, se veselesc şi se laudă cu triumful. Si nu e cazul ca la Gigi Becali pe care doar paranoia incultă îl face să se creadă iubit (a declarat şi recent că e omul cel mai iubit în ţara asta), sau ca la trişatul lui Guşe care, cunoscându-şi inutilitatea în arenă se bucură că i-a păcălit chiar ciupind undeva un ciubuc de consilier. Nu; e vorba de, eheee... fruntea!... Priviţi zâmbetul fericit al lui Boc: rozaliu ca o reclamă de fortifiante pentru copiii cu limbrici; şi juraţi că nu-i sincer când spune că ai lui (sau, mă rog, ai...) au triumfat. Priviţi figura lui Geoană, gravă ca un nod de cravată, când ne convinge, cu tenacitatea banală a unui agent de asigurări pe decese, că partidul său e cel victorios. Sunt amândoi veseli şi convinşi că dirijează partide prospere. Doar Tăriceanu dă o lecţie şi, cerându-le celorlalţi să demisioneze, ca să nu scape ocazia, îşi pune de pe acum pălăria pe locul de preşedinte aşa, ca să nu-ndrăznească cineva să i-o calce sub fund, cu toate că mai e vreun an şi mai bine până la alegerile liberale.

 Molipsit de acest triumfalism de partid şi de stat, până şi independentul Oprescu, care, în sensul cel mai curat al cuvântului, n-are deocamdată nimic de-a face nici cu un partid nici cu un stat, sare emoţionat calul şi numeşte alegerea sa la primăria lui Bucur Ciobanul nici mai mult nici mai puţin decât „un moment istoric”. Adică ceva la fel de important ca Posada, Podul Inalt sau Înălţarea României la rangul de regat. Şi repetă subliniind mult importanţa istorică a evenimentului, fără să spună dacă e vorba de importanţă pentru domnia sa, ori importanţă pentru bucureşteni. Că aşa, chiar şi pentru Liş sau escrocul dinaintea lui, căruia i-am uitat şi numele, ziua alegerii rămâne un moment istoric pentru viaţa lor personală. Dar, vorba adversarilor săi (că, independent fiind, i-a avut pe toţi): Dacă la doctorul proaspăt ales putea fi vorba de o „stare emoţională”, el fiind într-adevăr triumfător care are dreptul să se laude şi nu triumfalist care ştie că minte şi tot se laudă, de unde la toţi ceilalţi, Dumnezeule, atâta veselie şi atâta convingere că dispreţul faţă de chemările lor şi scârba pentru vot a electoratului constituie un elogiu?!... Cum număra Pristanda steagurile, numărau ei judeţele şi primăriile, sondajele şi rezultatele, primăriile şi sondajele, sondajele şi judeţele, judeţele şi... ca s-o terminăm odată: prefecturile. Pentru că aşa începe şi conu Iancu: „Două la prefectură, două la primărie”... Numărau şi se veseleau şi nici nu putea fi vorba de vreo demisie de onoare, încât au trezit grave tulburări de logică la un naiv ca mine, care se aştepta la o lacrimă, măcar o lacrimă după electoratul pierdut, fie ea chiar mai mică decât cea prezidenţială (sau, mai bine zis: „ lacrimă făcătoare de preşedinte” care a devenit şi pluguşor: „Lăcrima mai an/Badica Traian/Peste Stolojan...” dar şi  cântec de lume prefigurând parcă aceste alegeri: „Lăcrimioara ta, Traiane/A fost blat dă milioane!/ Gaşca dă la primărie/ Ţi-a făcut preşedinţie/ Şi-acuma vii tu să sari/ Ca să-i faci pă ei primari!/ Că oricui îi merge blatu/ Până vine celălantu;/ Dar de ăla nu-i de-al tău/ Controlează şi-i dă rău:/ Te bagă la termopaaan/ Cum l-ai băgat tu pă Adrian.”).

Da: mi-am zis că au înnebunit din disperarea că şi-au pierdut majoritar electoratul şi că râd în prostie. Mi-am zis că le-a luat Dumnezeu minţile văzându-şi eşecul şi că doar sperietura îi conduce spre condiţia nedemnă de a striga cu neruşinare că au câştigat.  Cum să câştigi, omule, când numai la Bucureşti, în numai doi dintre caii pierzători, ai băgat exact un milion de euro?!... Ai pierdut şi banii şi voturile; ăsta e motiv limpede de sinucidere. Sau măcar de retragere la mănăstire, în schimnică pocăinţă!... Iar ei se veselesc şi-şi proclamă triumful. Unul cu obrăjeii roşii, ca-n reclama copiilor scăpaţi de dizinterie,  altul ca un agent încliftat care bate mortul pe umăr spunându-i „vezi ce deştept ai fost că ţi-am făcut asigurare pe viaţă!”, altul făcând-o pe tânărul revoluţionar după ce a îmbătrânit ducând ţucalul la toţi bătrânii revoluţionari, altul, dispus să dea el şpăgi în dreapta şi-n stânga, până la Dumnezeu prin ierarhii locali, ca să-l canonizeze pe Bucur sau pe oricare alt cioban, măcar pentru postul de protector al sectorului unu  şi cartierului Pipera... În fine, aici nu mai contează gestul individual, ci doar grija tuturor de a mai salva băgând în buzunarul pentru parlamentare resturile din şpaga pe care au primit-o ca avans pentru funcţiile locale pe care nu le-au câştigat.

Nu le-au câştigat?... Aici trag aer în piept şi-mi dau seama că eu sunt nebunul iar naivitatea mea e nebunia. Cum nu le-au câştigat? Se vede clar pe harta judeţelor ţării zugrăvite şprinţar în culorile lor politice: Le-au cîştigat!... Nu există judeţ care să nu aibă preşedinte şi preşedinte care să nu aibă culoare politică! Iar fiecare preşedinte este ordonatorul principal de credite, poate chiar unic, pentru judeţul său. Deci creditele s-au adjudecat iar finanţatorii din umbră ai campaniilor electorale îşi au asigurat venitul pentru care şi-au dat avansul drept obol de sprijin electoral. Cum să nu fii triumfalist, cum să nu-ţi proclami victoria, când patronii tăi din anonimatul marilor afaceri sunt mulţumiţi?!... Ce contează că ai pierdut electoratul, dacă ţi-ai mulţumit mafia care te susţine şi ai asigurat bugete de ros pentru clientela ta politică?!... Ce, pe noi ne interesează să avem alegători?... Aleşi să avem!... Adică, o lege cât mai relaxată prin care să-i putem proclama chiar dacă ar fi vorba să ne ducem numai noi la vot. Da, suntem modeşti: Nu vrem milioane de alegători!... Noi nici n-avem nevoie de milioanele de alegători care cer. Noi avem nevoie de patruzecişiunu de ordonatori de credite, în patruzecişiunu de judeţe care dau!...

Aşa că, amărâtul de mine primesc lecţia cuvenită, las capul în jos şi-mi cer iertare de la cei pe care, pe nedrept, i-am făcut de triumfalişti, când ei chiar erau triumfători în calitatea de slujbaşi sârguincioşi  ai marii finanţe, supuşi unicului scop al împărţirii beneficiului fără culoare politică între finanţatorii tuturor culorilor politice. Exact cum se procedează în toate acele „ţări cu o democraţie mai veche”, care se află de multă vreme la clasa a doua a trenului istoriei, ba, unele, ca să facă economie de bilete împărţind între mai puţini ciubucul rămas, rezervă doar pentru unii locuri acolo, restul populaţiei putând foarte bine sta la bou-vagon.

Corneliu LEU

Pentru a citi întreaga rubrică, vă rugăm să accesaţi

apăsând apoi în stânga sus pe PORT@LEU