Influența postmodernismului în etica mass-media contemporană

Tudor Petcu

I. Aparitia, evolutia si semnificatia postmodernismului

O data cu aparitia teoriei puterii ca rezultat al analizei discursului si al unei deconstructii totale, foarte multi teoreticieni au inceput sa sesizeze conturarea pregananta a unei noi miscari intelectuale, estetice si politice, si anume postmodernismul, mai ales in spatiul francez. Iar cand vorbim despre mediul cultural francez ne referim in primul rand la momentul de cotitura filosofica cu care s-a confruntat in anii '80. Chiar si in planul biografic si anecdotic schimbarea se face resimtita. Schimbarea a devenit observabila la modul concret prin faptul ca noile inceputuri teoretice si-au epuizat incetul cu incetul fertilitatea.

Dupa mijlocul anilor '70 nu mai apare nici o scriere decisiva a lui Lacan, si chiar daca Foucault a publicat in 1984 doua volume din Istoria sexualitatii, totusi pretentiile filosofice privind o teorie a puterii nu au fost nici pe departe satisfacute. Se dorea practic o renuntare la traditia marxisto-freudiana pentru a da nastere ulterior unei noi perspective culturale inteleasa mai ales in sensul de irationalitate sau de relativism.

In orice caz, proiectul deconstructiei era principala tinta pentru pretentiile mentinute mai sus iar Jacques Derrida a fost cel mai productiv. Pe de alta parte insa, tezele despre raportul dintre discurs si text trec, in opera sa tarzie, tot mai mult pe planul secund. De la opera aproape literara La carte postale pana la Psyche. Inventions de l’autre si De l’esprit, principala preocupare a lui Derrida este mai degraba o chestionare a propriilor presupozitii. Relatia cu Heidegger este articulata tot mai direct iar in De l’esprit opera si activitatea lui Heidegger sunt cercetate pornind de la categoria spiritului. Conceptul, chiar cuvantul „spirit” nu putea fi gasit in textele lui Heidegger, pana apare brusc in cuvantarea de rectorat din anul 1933. Este vorba, potrivit lui Derrida, nu doar despre un episod, si el doreste sa demonstreze acest lucru prin repetarea clara a temei in interpretarea lui Heidegger a poetilor. Concluzia acestei interpretari a interpretarii heideggeriene a poetilor este aceea ca Heidegger poate fi inteles totusi ca o prelungire a traditiei filosofiei, de fapt nu ca una directa, dar ca una metaforica, o prelungire care citeaza (Enciclopedie de filosofie si stiinte umane, editura All, Bucuresti, 2004).

Derrida si contemporanii sai devin, dupa o rezistenta initiala din partea mediului universitar consacrat, un fel de prototipuri de profesori universitari de filosofie pentru anumiti teoreticieni. O parte dintre acesti filosofi era cunoscuta numai publicului francez, acest lucru fiind valabil si pentru Gilles Deleuze si Jean-François Lyotard. Mai ales ultimul devine brusc cunoscut pe plan international in cursul noului curent care primeste numele de postmodernism, urmat apoi de sociologul Jean Baudrillard.

Faptul ca Lyotard devine dintr-o data cunoscut se datoreaza lucrarii La condition postmoderne. Trebuie tinut seama ca in titlul acestei carti nu este vorba de sufixul „-ism”, deci Lyotard nu trebuie considerat neaparat un exponent al postmodernismului, mai ales daca plecam de la o astfel de analiza a limbajului (Dictionar de filosofie OXFORD, editura Univers enciclopedic, Bucuresti, 2004). Chiar daca discursul despre un atare postmodernism devine in Franta familiar, acest lucru este cu atat mai remarcabil cu cat precursorul acestuia, modernismul, este in Franta o notiune necunoscuta.

Postmodernismul se raspandeste, venind din America, in Franta, mai intai in arhitectura si arta, apoi si in filosofie. O definitie mai exacta poate porni de la contradictia dintre postmodernism si modernism, deoarece deosebirile de opinii pot fi intelese ca diferentieri dintre doua ere: cea moderna si cea postmoderna.

Despre ce este vorba cu acest modernism caruia i se opune postmodernismul? Modernismul drept curent cultural se poate caracteriza evident in multe feluri, atat in literatura si in arta, cat si in arhitectura. In ultimul domeniu, modernismul este caracterizat de formalism, analitic, functionalitate. Tocmai de aceea modernismul devine si o credinta in organizarea rationala, previzibila si transparenta a lucrurilor, iar acest lucru este cu atat mai valabil daca ne referim la tablourile lui Picasso. Desigur, nu putem sa nu ne punem urmatoarea intrebare: ce inseamna aceasta presupozitie a modernismului?

Daca dorim sa caracterizam modernismul in calitate de curent, atunci termenul „utopic” este cel mai potrivit. Pornind de la ideea organizarii rationale si transparente, epoca moderna a ales ca ideal organizarea rationala si transparenta a lumii. Postmodernismul difera de modernism tocmai prin aceea ca renunta la aceasta idee si la acest ideal. Epoca postmoderna incepe cu decaderea utopiei.

Ideea rationalitatii ordinii universale provenita din neoplatonismul crestin, in ciuda faptului ca prezinta un grad foarte mare de utopie, poate fi considerata cea mai puternica tendinta de cunoastere si de cautare a celor mai subtile adevaruri, nerenuntand totusi la convingerea ferma ca undeva exista o limita. De altfel, insasi cele bra intrebare formulata la inceputul modernitatii filosofice cogitative afirmative, „care sunt structurile aparatului nostru cognitiv care fac cu putinta nasterea experientei?” ne demonstreaza acest lucru. Pe de alta parte insa, faptul ca postmodernismul se afla atat temporal, cat si teoretic, dincolo de credinta in progres a inceput sa ia locul modernismului incet dar sigur, mai ales in spatiul francez. Deconstructia contribuise ca miscare la diminuarea asteptarilor privin filosofia ca solutionare de probleme. Aidoma „gandirii slabe” italiene, probabil un caz marginal intre deconstructie si postmodernism, filosofia franceza a renuntat, dupa generatia lui Derrida, la pretentiile filosofiei referitoare la contributii sistematice. Influenta lui Heidegger nu inseamna progres in filosofie, ci un pas inapoi in privinta posibilitatilor filosofiei, explicatie care a satisfacut din plin mediile culturale extra-franceze, referindu-ne in acest caz cu precadere la Richard Rorty care in Irony, Solidarity and Contigency considera ca filosofia si-a pierdut de mult vitalitatea care a inceput sa se regaseasca mai mult in arta abstracta sau in literatura lui Nabukov sau in cea a lui George Orwell.

Reintorcandu-ne insa la subiectul discutiei de fata, moartea ideologiilor si decaderea utopiei era o tema complexa la Jean-François Lyotard deja inainte de aparitia postmodernismului in Franta. Prin lucrarile Discours, figure si Economie libidinale el ofera o critica a ideologiilor emancipatoare moderne. Ele sunt numite aici „mari povestiri” si din caracteristicile lor face parte mai ales faptul ca sunt conceptii generale. Punctele de plecare a unor astfel de totalitati sunt nu doar eliberarea, ci si stiinta, iluminismul, religia. Opusul lor sunt diversele „povestiri mici”. Tocmai prin diversitatea si neconcordanta intre ele a acestor povestiri mici, anonime, epoca noastra poate fi definita ca postmodernism. „Prin metapovestire sau povestire mare inteleg tocmai povestirile cu functie legitimativa. Decaderea ei nu implica miliarde de povestiri mici si mai putin mici sa teasa in continuare postavul vietii cotidiene” ( Jean-François Lyotard, La condition postmoderne, Paris, 1979, citat preluat din Enciclopedie de filosofie si stiinte umane).

Se pare ca, in aceasta situatie, postmodernismul poate insemna in filosofie doua lucruri. In primul rand, postmodernismul poate insemna, ca la Lyotard, reflectia despre conditia postmoderna mentionata mai sus. Aceasta reflectie nu vizeaza doar inevitabilul caracter fragmentar al existentei umane si a formatiunilor sociale. Reflectia vizeaza si toate incercarile de a unifica fenomenele in unitati aparente. Intr-o perspectiva mai larga, ea vizeaza asadar posibilitatea filosofie in genere. Lyotard circumscrie in Le differend sarcina filosofiei prin faptul ca aceasta ar trebui sa constate incomensurabilitatea naratiunii ca imposibilitate de unificare a „jocurilor de limbaj”.

In al doilea rand, postmodernismul poate insemna si in filosofie, la fel ca si in arta, o forma de compozitie, prin care unitati sparte pot fi recompuse. O arta a copierii in care iti iei adio de la credinta in originalitate si intemeiere a sensului. In orice caz, tipurile de stil ale postmodernismului se caracterizeaza prin faptul ca amesteca bunurile teoretice din haznaua istoriei. Prin intrebarea privind amestecul stilurilor, filosofia se afla in fata subiectului regasit.

Aceasta subiectivitate vesela ar putea fi sloganul postmodernismului. In acest caz, postmodernismul ar insemna deschiderea usilor si portilor arbitrarietatii subiectului.

Totusi, ca urmare a prezntarii in linii mari a postmodernismului, persista in continuare problema modalitatii de comprehensiune a acestuia. Intr-adevar, ceea ce putem afirma, fara a ne asuma riscul unei superficialitati interpretative, este ca in ceea ce priveste postmodernismul, ne referim la o miscare estetica, intelectuala si politica socotica succesoarea modernitatii fie completand-o, fie punand-o intr-o lumina inferioara. Deseori se considera ca a incerca sa definesti si sa teoretizezi postmodernismul inseamna ca intoarcere indirecta la modernitate. Din acest punct de vedere Jean Francois Lyotard se raporteaza prin definirea postmodernismului la modernitate ca epoca a sistemelor si naratiunilor ample pornind de la Sfantul Augustin si oprindu-ne la dialectica speculativa Hegeliana (acest citat din Jean Francois Lyotard, Conditia Posmoderna a fost preluat din Dictionar de Gandire Politica Larrous, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 2003, Pag 235). Pe de alta parte a devenit axiomatica viziunea conform careia postmodernismul nu este urmasul modernismului, deoarece conceptul de istorie unificata apartine in totalitate modernismului. Tocmai prin aceasta idee de istorie unificata modernismul da un sens vietii, evenimentelor, diversitatii, intr-un cuvant da un sens pentru tot ceea ce exista. In schimb, postmodernismul nu accepta in primul rand ideea de rationalitate si de coerenta pentru ca principalele sale caracteristici sunt irationalismul si scepticismul. In postmodernism este acceptat absolut totul, inclusiv spectaculozitatea izvorata din tiparele de estetica si de cultura eterogena si ironica. Tocmai de aceea vorbim de tendinta postmodernismului de a propaga irationalitatea sau altfel spus faptul de a actiona ape baza propriilor simturi, adica pe baza unei cunoasteri empirice. Pana si principiul de baza a logicei “este” nu-l implica pe “trebuie” a ajuns sa fie degradat si trecut intr-un plan mai mult decat secundar. Cu alte cuvinte nu mai trebuie sa credem in nici un principiu, in nici un precept, in nici o regula, pentru ca totul trebuie lasat sa se desfasoare fara a impune o anumita bariera mau constrangere morala. In acest sens putem vorbi si despre raportul dintre ratiune si credinta care nu mai prezinta nici un fel de importanta in epoca contemporana ca urmare a tipologiilor socio-culturale pe care miscarea postmoderna le propune ca alternative. Pe de o parte curentele postmoderne nu mai pot accepta ideea de “ratiune pura” ca urmare a convingerilor sale irationaliste iar cretinta pe de alta parte nu mai constituie un pilon de baza pentru ca este o alta ratiune si anume ratiunea sentimentului. Daca ar fi sa vorbim de astfel de ratiune, adica de cea a sentimentului, ne-am putea da seama ca obligatia morala nu face prezentabil neprezentabilul, adica pe Dumnezeu. In postmodernism insa se insista asupra tendintei de a prezenta neprezentabilul prin toate stilurile si modalitatile ajungand chiar pana la a se batjocori si a ironiza existenta prezentabilului. In ceea ce priveste acesta distinctie dintre modernism si postmodernism nu putem sa omitem si un exemplu elocvent pe care literatura n-il ofera. Astfel sa incercam sa ne concentram atentia asupra unor autori cu doua modalitati de abordare diferita in romanele lor, si anume James Joyce si Marcel Proust. James Joyce  in romanul sau de referinta “Ulysse” se dovedeste a fi postmodern pentru foarte multi critici in sensul ca el foloseste o multitudini de genuri si stiluri prin care demonsteaza neputinta de a face prezentabil neprezentabilul. Deci in postmodernism, dupa cum s-a mai specificat poti sa faci prezentabil inclusiv neprezentabilul, insa numai pe baza unei atitudi irationale si deconstructiviste, atitude care contrazice intru totul maniera de abordare a modernismului pentru care neprezentabilul poate fi prezentat numai pe o cale rationala, dar aceasta cale rationala se opreste de foarte multe ori la ideea de sentiment adica de credinta, care propaga convingerea ferma, conform careia prezentabilul i se poate dezvalui doar datorita deschiderii noastre interioare, deci a unei cunoasteri tacite ce nu pemite elaborarea unui discurs argumentativ care sa ne faca sa intelegem acest neprezentabil. Cu alte cuvinte modernismul desi reuseste sa faca prezentabil neprezentabilul, cum este cazul lui Marcel Proust care in romanul “In cautarea timpului pierdut” isi prezinta personajul principal in asa maniera incat devine o constiinta a vremii prin faptul ca pasteaza limba in acelasi registru.

    In orice caz nu putem sa nu ne punem fireasca intrebare: cum trebuie inteles postmodernismul, ca o tentativea de teoretizare a modernismului sau ca o severa reexaminare asa cum propune Lyotard? Daca modernitatea mai exact, vechile idei pure ale modernitatii au sucombat in fata postmodernismului atunci tentativa lui Habermas de a salva modernitatea este superflua. Pe de alta parte, nu putem face abstractie la cele mai cuprinzatoare viziuni asupra noii moralitati si asupra noului comportament, si anume Zygmunt Bauman, Gilles Lipovetski si Vladimir Jankelevitch, la care am fi tentati sa ne raportam ca la principalele coordonate etice ale personalismului contemporan, daca ne este permis sa ne exprimam in acesti termeni. Astfel, in acest sens, pentru o mai buna sintetizare, s-ar impune urmatoarea schema:

1.)    Zygmund Bauman: lipsa unui cod etic autentic si rational in epoca postmoderna de unde decurge insusirea unui comportament relativ in functie de circumstantele in care indivizii se regesec. Asa se explica exista amoralismului sau a relativismului etic postmodern;

2.)    Gilles Lipovetski: o etica nedureroasa a noilor timpuri democratice care implica lipsa capacitatii de constientizare a stranietatii personale ca fapt de recunoastere si a stranietatii celuilalt. Tocmai, aceasta lipsa de capacitate duce la inexorabilitatea si futilitatea destinului umanitatii;

3.)    Vladimir Jankelevitch: toleranta ca ipocrizie a epocii contemporane care ne da de inteles ca o atare virtute nu trebuie sa imbrace forma unei obligativitati, ci aceea a unei responsabilitati morale de a reaminti in permanenta cele mai mari catastrofe ale istoriei, cum a fost Holocaustul, tocmai ca in viitor ele sa fie evitate.

Dupa tot ceea ce s-a mentionat si s-a detaliat pana acum in legatura cu postmodernismul, vom incerca in cele ce urmeaza sa evidentiem si sa developam esenta ideii de etica mass-media, mai cu seama a ideii de etica in publicitatea, prin referire precisa la diferitele grade de aplicabilitate la care ajung marea majoritate a principiilor etice care fac obiectul specfic prescriptivitatii teoretice a presei.

II. Despre etica mass-media ca dilema a constiintei contemporane

Avand in vedere complexitatea conceptuala a ideii de etica mass-media, suntem intru totul indreptatiti sa o percepem drept o dilema a constiintei contemporane in masura in care dreptul publicului de a fi informat este pus serios la incercare. Sa ne gandim de exemplu, mai ales la beneficiarii mass-media intr-o societate, fara a da uitarii nici beneficiile mass-media, in functie de care avem tendinta de a identifica presa fie cu o putere care militeaza pentru un echilibru social democratic, fie cu un soi de atitudine machiavelica fasonata pe principiul scopul scuza mijloacele, ceea ce ne intareste si mai mult dilema subliniata mai sus, iar o atare pozitie sau convingere va fi argumentata in cele ce urmeaza.

 Dintotdeauna, in regimurile democratice, mass-media a fost perceputa ca acea forta datatoare de ton, adica menita sa difuzeze si sa raspandeasca informatii despre diferitele probleme sociale, politice, economice, etc., sa informeze din timp cetatenii, care, la randul lor, vor influenta procesul decizional la nivelul societatii. In acest sens vorbim despre modalitatea in care mass-media aduce anumite beneficii intr-o societate, si implicit, despre beneficiarii mass-media. Daca ar trebui sa ne referim la standardele normative de factura democratica, atunci vom intelege ceea ce inseamna modul de functionare a mass-media intr-o societate. Altfel spus, sa ne gandim, de exemplu, la supravegherea evenimentelor cotidiene care pot avea un impact decisiv asupra existentei cetatenilor, iar daca acest impact este unul pozitiv, deja ne raportam la un beneficiu pe care il aduce mass-media, si desigur, la un beneficiar mass-media (in cazul de fata, societatea civila).

De asemenea, crearea unei platforme de dezbatere, pentru realizarea unei piete libere a ideilor, pentru exprimarea purtatorilor de cuvant, a liderilor de opinie, a formatorilor opiniilor publice (in acest caz ar trebui sa luam in considerare dificultatea pe care o intampina minoritatile sau grupurile marginalizate in ceea ce priveste accesul la mijloacele de comunicare), este un alt argument pentru faptul ca mass-media este benefica pentru o multitudine de factori, inclusiv pentru libertatea individuala, mai ales cea de expresie.

Un alt aspect legat de beneficiile si beneficiarii mass-media la care trebuie sa ne raportam ar fi insistenta presei pentru a mobiliza cetatenii, adica stimularea activismului cetatenesc ce ar putea avea semnificatia unui soi de imperativ categoric al eticii mass-media in sensul in care este necesara depasirea apatiei in comportament sau evitarea intelegerii superficiale a proceselor politice pe baza unor prejudecati ce functioneaza pe niste criterii emotionale sau simpliste. Asadar, in cazul de fata, nu putem raporta etica mass-media la o viziune non-cognitivista asupra responsabilitatii morale pentru ca atata vreme cat omul este tratat de catre mass-media ca scop, iar nu ca mijloc, suntem tentati sa facem referire la un fel de aplicare a formului legii universale din cadrul imperativului categoric kantian sau la un fel de respectare a indatoririlor prima faciae. Chiar daca traim intr-o epoca in care omul a ajuns sa se cufunde in cele mai tenebroase unghiuri ale diferitelor ideologii postmoderne, in special deconstructiviste, in ciuda faptului ca in zilele noastre nu mai exista o viziune clara asupra binelui si raului (sa ne amintim in acest sens de afirmatia lui Leo Strauss potrivit caruia „anticii, spre deosebire de moderni aveau o viziune mult mai clara asupra binelui si asupra raului”. De aceea, el considera ca societatea moderna trebuie sa se gandeasca la un nou apel catre Socrate), implicit asupra moralitatii, totusi nu putem fi indiferenti fata de anumite stari de fapt, cum este aspectul mentionat mai sus, si anume, stimularea activismului cetatenesc pentru o buna intelegere a fenomenelor sociale si politice.

Revenind insa la subiectul principal al discutiei, nu trebuie sa facem abstractie de modelul „schimbului” (Robert Dahl, Democratia si criticii ei, p. 256) in relatia presa-guvern care este cel mai pertinent exemplu de beneficiu din partea mass-media. Cel mai pertinent pentru ca modelul „schimbului” in relatia presa-guvern se intemeiaza pe interactiunea constanta dintre cele doua institutii si, mai ales, pe implicarea institutionala reciproca (ziaristi angajati de politicieni si politicieni solicitati a fi ziaristi). Aceasta coabitare face ca politicienii sa primeasca mai multa atentie in mijloacele de informare, iar jurnalistii sa beneficieze de favoruri institutionale sau de conditii preferentiale in obtinerea datelor cu privire la organismele publice. De aici izvoraste de altfel si notiunea de „jurnalism de haita” (Ute Frevert, H-G Haupt, Omul secolului XX, traducere de Maria-Magdalena Anghelescu, editura POLIROM, Iasi, 2002, p. 120), care presupune conditionarea grupurilor de oameni de presa prin liderii informatiilor, cei care detin informatiile cele mai bune direct de la sursa si care dau tonul in interpretarea evenimentelor. O data cu aparitia televiziunii, „concubinajul” (cf. Robert Dahl, op. cit., p. 257) presa/politica a mai dobandit o dimensiune, colaborarea dintre partidele politice si redactiile posturilor de televiziune devenind mult mai extinsa si mai stransa, imaginea politica ajungand mai importanta decat mesajul ideologic. Deci, se poate afirma intru totul ca cel mai mare beneficiar mass-media este factorul politic.

In orice caz, atunci cand discutam despre beneficiile si beneficiarii mass-media, se iveste o adevarata problema de fond, si anume aceea a modalitatii in care mass-media isi asuma prin intermediul publicitatii o anumita responsabilitate morala fata de societate pentru ca in zilele noastre publicitatea se dovedeste o forta persuasiva si importanta care poate avea o influenata decisiva asupra mentalitatii si comportamentului. Altfel spus, publicitatea are un impact indirect, dar puternic, asupra societatii prin influenta pe care o exercita asupra mass-media. Supravietuirea multor publicatii si activitati de radio-televiziune depinde de veniturile din publicitate. Acest lucru este deseori valabil atat pentru media confesionale, cat si pentru cele comerciale. Cei care se ocupa de publicitate, la randul lor, incearca, desigur, sa ajunga la public; iar media, straduindu-se sa le ofere publicul celor care se ocupa de publicitate, incearca sa-si elaboreze continutul astfel incat sa atraga un public de tipul, dimensiunea si compozitia demografica dorite. Aceasta dependenta economica a media si puterea pe care aceasta dependenta o confera operatorilor din publicitate confera responsabilitati mari ambelor parti si de aceea nu putem sa nu ne raportam la modalitatea in care mass-media isi ia un anumit angajament moral fata de societate prin publicitate. Iar daca tot am adus in discutie ideea de publicitate ca aspect etic pe care mass-media ar trebui sa si-l asume, suntem nevoiti sa recunoastem ca publicitatea este un mijloc de manipulare in masa in adevaratul sens al cuvantului. Iar cand vorbim despre publicitate ca mijloc de manipulare facem in mod automat referire la comunicarea prin imagini, aceasta din urma constituind un aspect fundamental al publicitatii. De ce? Pentru ca „imaginea comunica mai mult decat am reusi s-o facem numai discursiv” (Ion Zara si Cecilia Rus, Imaginea si creatorii sai, editura Victor, Bucuresti, 2000, p. 47). Imaginea este un fel de realitate paralela, iar acest statut, daca ne putem exprima asa, ii permite posibilitatea de a manipula, de a da senzatia ca lucrurile se schimba in momentul in care si imaginile lor se schimba. Altfel spus, publicitatea prin imagine devine un vehicul al lucrurilor reale, si de multe ori imaginea ajunge sa fie prevalenta, realitatea trecand intr-un plan secund, lucru pe care il putem intelege foarte bine mai ales daca ne raportam la valorile relativiste ale societatii consumiste. Totul a devenit publicitate, publicitatea inseamna imagine, iar imaginea este singura care conteaza, si de aceea s-a amplificat atat de mult riscul „sa fim scosi din decor, sa ni se blocheze accesul la realitatea pe care pune stapanire imaginea” (cf. Ion Zara si Cecilia Rus, op. cit., p. 49). Pe de alta parte, nu este mai putin adevarat ca numai datorita publicitatii prin imagine diferite institutii sau organizatii pot inregistra niste transformari pozitive radicale fara ca identitatea lor sa fie afectata in vreun fel.

In orice caz, atunci cand ne referim la obligatia presei de a-si asuma responsabilitatea morala fata de societate prin publicitate, luam in considerare exigenta de a respecta persoana umana. Altfel spus, ceea ce conteaza mai mult in acest sens sunt dreptul si obligatia pe care le are fata de o alegere responsabila. Tocmai de aceea, nu putem vorbi despre o etica in publicitate atata vreme cat sunt exploatate tendintele inferioare ale omului sau daca este compromisa capacitatea de reflectie si decizie si nu in ultimul rand putem intelege mai bine de ce exista tendinta de a identifica etica mass-media in general cu o dilema a constiintei sociale contemporane.

III. Exista o influenta a postmodernismului in etica mass-media contemporana?

Desi datoria fata de societate este o dimensiune din ce in ce mai importanta a eticii aplicate si a fost evidentiata in cazul mass-media sub denumirea de responsabilitate sociala, totusi de multe ori presa ca atare nu trateaza persoana umana ca scop, ci numai ca mijloc, conform rigorismului aprioric kantian, pentru cresterea profitului personal si desigur pentru propria supravietuire institutionala. Atata vreme cat principiul Rolul presei este acela de a informa nu este dublat si de convingerea ferma potrivit careia rolul presei este acela de a educa, atunci este clar ca ne confruntam cu un spirit al comoditatii si al irationalitatii pe care mass-media si-l asuma ca urmare a motivelor invocate mai sus, iar dintr-o asemenea stare de fapt putem intelege foarte bine ca este vorba de o influenta a postmodernismului in etica mass-media contemporana.

Bibliografie:

1.)     Enciclopedie de filosofie si stiinte umane, editura All, Bucuresti, 2004;

2.)     Dictionar de filosofie OXFORD, editura Univers enciclopedic, Bucuresti, 2004;

3.)     Dictionar de gandire politica Larousse, editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 2003 ;

4.)     Robert A. Dahl – Democratia si criticii ei, editura Institutul European, 2002 ;

5.)     Ute Frevert, H-G Haupt, Omul secolului XX, traducere de Maria-Magdalena Anghelescu, editura POLIROM, Iasi, 2002;

6.)     Ion Zara si Cecilia Rus, Imaginea si creatorii sai, editura Victor, Bucuresti, 2000

Tudor Petcu