Ingineria românească - personalități

În munţii Metaliferi din Apuseni se află două vârfuri stâncoase numite Detunate, care au atras din totdeauna turiştii, curioşii. Detunata Goală are o înălţime de 1169 m, dar spectaculozitatea provine de la aglomerarea de  coloane de bazalt  de formă prismatic-hexagonală, bizar de regulate de parcă un meşter cioplitor le-a fasonat cu răbdare. Istoria spune că numele Detunata vine de la zgomotul  asemănător unui tunet care se produce la desprinderea unei pietre din masiv  şi rostogolirea ei către bază.

Am fost acolo prima dată în 1970. Eram în  ultimul an de facultate, iar unul  dintre colegii mei, Cosma Nicolae, originar din Bucium Poieni,  ne-a invitat la bunica lui, o munteancă iute şi sfătoasă. Multe am auzit de la dânsa. Multe mi le amintesc şi acum. De atunci mi-a rămas în minte că în Bucium Şasa a trăit preotul Ion Agârbiceanu, pe care îl ştiam de la şcoală ca fiind autorul frumoasei povestiri despre Fefeleaga şi calul ei Bator. Mai târziu am aflat că din locurile acestea de basm a pornit spre lumea ştiinţei fiul său, Ion I. Agârbiceanu. Erau amintiri rămase într-un colţ neumblat al memoriei mele. De curând discutam cu inginerul Micu Sălică,  acum pensionar. Nu ştiu cum am ajuns să vorbim despre laser şi dintr-o dată interlocutorul meu parcă s-a luminat şi a început să-mi povestească despre fostul său profesor de la facultate, Ion I. Agârbiceanu. Aşa m-am hotărât să vă povestesc despre un reprezentant strălucit al fizicii din România şi  care a  realizat, în 1963, primul laser cu gaz  din ţara noastră .

Câteva date biografice.

Ion I. Agârbiceanu  s-a născut în data de 6 ianuarie 1907  în localitatea Bucium-Şasa. Tatăl său, Ion Agârbiceanu era preot în sat , iar mama sa Maria, era casnică , aşa cum  se întâmpla în multe familii de preoţi.  Mai târziu, în 1919,  tatăl său   a  făcut parte din Primul Parlament al României Mari , iar în perioada 1922-1926 a fost vicepreşedinte al Senatului. A fost membru al Academiei Române, redactor al revistei „Transilvania”, protopop în Cluj, scriitor. Aşadar, Ion I. Agârbiceanu a  crescut într-o familie de intelectuali preocupaţi de literatură  dar şi de evoluţia fizicii şi a astronomiei. Atmosfera din familie dar şi  calităţile intelectuale ale copilului, i-au determinat pe părinţi să-l  dea la şcoală de la vârsta de 5 ani. Avea 17 ani când a absolvit Liceul „Gheorghe Bariţiu”  din Cluj. S-a înscris la Institutul Electrotehnic înfiinţat de Dragomir Hurmuzescu în cadrul Universităţii din Bucureşti  şi care era o şcoală de fizică experimentală,  asemănătoare cu cea înfiinţată tot de Hurmuzescu la Iaşi. A absolvit Institutul în 1930, obţinând titlul de inginer, dar a plecat în acelaşi an la Paris pentru aprofundarea studiilor în fizică. În 1934 şi-a susţinut teza de doctorat  în domeniul spectroscopiei.

Profesor de o distincţie remarcabilă.

A lucrat  puţină  vreme ca inginer în Anglia, apoi a revenit în ţară şi a funcţionat ca asistent apoi ca şef de lucrări la Universitatea din Bucureşti, Facultatea  de Fizică. În 1948 s-a înfiinţat, tot în Bucureşti, Institutul de Petrol şi Gaze ,iar Ion I. Agârbiceanu  a fost numit şef al catedrei de fizică, apoi din 1955 s-a transferat la Institutul Politehnic Bucureşti,  unde a funcţionat  până în ultima clipă a vieţii,  adică până în 1971.Iată ce  spunea fostul său student  din anul universitar 1961-1962, Micu Sălică, acum pensionar, atunci student în anul întâi. „Un om de o eleganţă desăvârşită  ca gestică şi îmbrăcăminte. Purta de obicei haine maro, în carouri. Dacă  întrebai pe cineva care nu îl cunoştea  ce crede că este această persoană, cu siguranţă îţi spunea că trebuie să fie un savant. În amfiteatrul în care preda , locurile din faţă se ocupau încă din pauza precedentă. Eu eram student la mecanică dar veneau studenţi şi de la electronică, de la cibernetică. Cursul era demonstrat la tablă cu o viteză de expunere aleasă în aşa fel încât   studenţii să-şi poată nota. De multe ori, la o demonstraţie, la un enunţ se oprea, se gândea puţin şi spunea : dar profesorul X are o altă părere despre asta şi tind să-i dau dreptate. După fiecare curs ne dădea mai multe variante de probleme pe care cred că  le compunea atunci. Vizita des  Anglia şi SUA, iar gurile rele  spuneau că se ducea să-i înveţe pe cei de acolo fizica modernă. În timpul cursului punea întrebări  nominale, prin sondaj, să vadă  dacă s-a înţeles. Era o plăcere mai mare decât o plimbare la şosea cu prietena când  îţi spunea: «bine tinere, văd că judeci, deşi te-ai încurcat, dar principalul este că judeci». L-am întrebat o dată cum să învăţăm pentru examen. Ne-a  răspuns:” Luaţi  două-trei cărţi  cu acelaşi subiect, scrise de autori străini, şi găsiţi contradicţiile  dintre  teoriile susţinute de aceşti autori. Automat în mintea voastră  se vor forma sinapsele şi, fără să vreţi,  veţi reţine esenţialul”. Un alt coleg l-a întrebat cum se fac marile descoperiri şi ne-a dat un răspuns uluitor pentru noi atunci: „Toată lumea ştie  despre un adevăr că este absolut. Vine un ignorant care nu ştie treaba asta şi face o mare descoperire”. Desigur seamănă puţin cu afirmaţia lui Einstein „Există lucruri care ştim că sunt imposibil de realizat, până când vine cineva care nu ştie acest lucru şi le realizează.” Îmi amintesc şi de unul dintre sfaturile pe care  ni le-a dat. „Când o să fiţi ingineri şi unul dintre subalterni va face o greşeală tehnică, remediaţi întâi voi  greşeala şi apoi să-l pedepsiţi pe respectivul”. Aceasta a fost povestea spusă de cel care , cu aproape 60 de ani în urmă a fost studentul  lui Ion I. Agârbiceanu. De altfel, ceea ce l-a caracterizat pe profesorul Agârbiceanu  a fost distincţia în relaţia cu studenţii şi cu colegii. Istoria spune că profesorul Agârbiceanu a  asistat  la lecţia ţinută de un coleg mai tânăr. La sfârşit profesorul Agârbiceanu s-a  ridicat din banca în care stătuse şi a spus: „Am venit aici în inspecţie, dar felicit pe tânărul savant!”.

Cercetător de avangardă.

Cercetarea ştiinţifică pe care a desfăşurat-o a fost o cercetare de avangardă, de  pionierat, iar  numele său  este legat de una dintre realizările  fizicii contemporane: laserul. Principiul de funcţionare a laserului a fost enunţat de Albert Einstein în 1916 care a  folosit şi conceptele de emisie spontană şi emisie stimulată. Primul laser funcţional  a fost construit în 1960 de Theodore Maiman şi avea ca mediu activ un cristal sintetic de rubin .Primul laser cu gaz a fost construit tot în 1960 de fizicianul iranian Ali Javan  folosind un amestec de heliu şi neon care producea un fascicul cu lungimea de undă apropiată de infraroşu. În cei aproape 50 de ani de la construire, laserul s-a aplicat în toate domeniile. În industrie pentru găurirea diamantelor, în şlefuirea suprafeţelor, în fabricarea chip-urilor electronice. În comunicaţiile telefonice, în transmiterea datelor  din reţelele de calculatoare. Laserul est folosit pentru citirea CD-urilor. În medicină este folosit pentru  cauterizarea vaselor de sânge, pentru operaţii delicate.

Cercetările desfăşurate  de Ion I. Agârbiceanu în fizică şi spectroscopie au cunoscut o amplificare substanţială din 1956 prin înfiinţarea Institutului de Fizică din Bucureşti. Aici a organizat Laboratorul de metode optice şi fizică nucleară  unde s-au efectuat cercetări privind structurile atomice hiperfine şi  izotopice, rezonanţa magnetooptică, păturile subţiri dielectrice. În 1963 a fost construit în acest Laborator, sub îndrumarea lui Ion I. Agârbiceanu , primul laser românesc cu gaz, după o concepţie originală, brevetată. De asemenea, a determinat cu mare precizie, prin metode proprii, mai multe mărimi nucleare. Pentru meritele sale ştiinţifice a fost ales membru corespondent al Academiei Române în 1963, a lucrat în Grupul European de Spectroscopie Atomică, a fost reprezentantul României la Uniunea Internaţională  de Fizică Pură şi Aplicată.

S-a stins din viaţă la Cluj-Napoca în data de 9 martie 1971.