Jurnalul stării poetice - Epilog

Eugen Evu

Întregul destin tragic al umanităţii, mereu resurect, trenează între prima lege, a talionului („dinte pentru dinte” din Vechiul Testament) şi cea  nou- testamentară, apostolică , a „ iubiri faţă de aproapele ca de tine însuţi”, dar cu absurdul pretenţiei de a-ţi iubi ! duşmanul... Pare un mod pervers strecuta în oameniii învinşi, cuceriţi prin forţă, cei care te vânează, te ucid, sau te înjugă: iar tu, ca un rob programat ipocrit, ticălos, să-ţi adori, să-ţi iubeşti Călăul! Cei astfel supuşi, determină ce  DICTATURA! Este ceea ce psihiatria numeşte relaţia, interDEPENDENŢA călău- victimă, mania sadomassochistă.

Roata a fost invenţia genială a omului. Iar roata dinţată – intuiţia angrenajului mecanic, cosmic, echivalenţa Sistemului Solar- planetar- zodiacal- cu Ornicul care ne măsoară duratele. Pare-se că mişcarea inversă acelor pe cadran, este cea a timpului precesiv... „ Înaintăm spre moarte cu spatele”.

Ascunsul din profunzime, cel reprimat, cel mocnit, el distruge „ imunitatea” numită conştiinţă, apoi îşi uzurpă şi purtătorul.

Mai toate – învăţarea sistematic, informaţiile, manipulările, digmele, artele „ cu tedninţă”, sunt de fapt acte de spălare a creierelor.

Tot ce, în fine, am restaurat din dosarele mele de la arhivele CNSAS, ar fi de ajuns ca să îmi pierd minţile, fie şi după aproape trei decenii...Ceea ce nu pot spune, priveşte familia mea de atunci,şi familiile alor mei, de atunci. Otrava este infinit mai ucigaşă decât nenorocita de scopalamina administrată criminal de cpt.Haiku şi violarea domiciliului în absenţa mea, sau intercpetările, tunrările cu zel sau din frică, ale câtorva zeci...

Astfel că „ revelaţiile” ireproductibile, vor absenta din cele 465 de file strict secret. Iar ei, cei despre care trebuie să tac spre a nu-i lovi,...pare că deja mă consideră mort. Pentru ei am murit. Dosarele le-am donat arhivei Bibliotecii judeţene, iar dovezile sus- pomenite, sunt în partea arsă a scoarţei mele cerebrale.

Tot ce dăruieşti, ţie îţi dărui.

Sfâşiaţi de erinii /  între lupta cu trecutul/ şi păcatele îmbătrânirii/  cu spectrul vag al anorgasmiei/ iar tu, poete, primăvăratic suflet/  iernatic  inorog/ cerb în păduri doborâte de oameni/...

Singurătatea cu adevărul  este mai rea decât singurătatea cu minciunile.

Cel terorizat va teroriza. Cel neiubit va urî. Astfel şi în istorie.

Ceea ce rezolvă visele, din subconştientul depozitar, pare a influenţa unele din comportamentele zilnice, aşadar avem fenomenul unui fel de transfer din acesta, conştientizare: ca şi cum ne-am re-programa operaţiunea, fapta, emoţiile...

Altruismul excesiv perversitează. Patosul ( preaiubirea din creştinism), decade în obsesie maniacală, există o patologie din adâncimea iraţionalului care tinde a se „ rezolva”, fie prin decantare ( tranfigurare) în estetism ( artele), fie prin debordare violentă, inclusiv la nivelul lexical.

Artele sunt fenomkenel ale psihicului, asociate cu psihodrogurile. Psihedelismul a devenit atroce, rebel şi agresiv, stigmatizat ca „ satanism”: massele ambetate din corncertele rock, bunăoară, sau fotbalul, etc- sunt forme de „ descarcerare „ misticoidă a spiritului accidentat, a reprimărilor, tot aşa cum s-au sincretizat, prin timpuri, comportamentele de tip religiosus ( vezi M.Eliade,V. Kernback, I.Petru Culianu, etc).

*

Psihodrogheria artelor e simptomatică, sado-masochist, avem aici „ obiectul de cult: cartea, sculptura, ( cu frigul formelor), kitsh-urile ca reprezentări oniro- delirante, unele stimuli eficienţi, altele fals- vindecătoare, neo- şamanice. Avem fetişizarea, moaştele, fanatismul şi aroganţa „ maeştrilor”- , apostolismul şi profetismul sentenţios, orgoliile Egoului şi întregul arsenal al idiotizării: toate confiscabile şi sistemice, menite a lua în control mulţimile lui Gustave le Bon, sau ale marxism- leninismului, recte la extreme, nazismului.

„Meden agan”, suna sentinţa antică, „ totul cu măsură” ...Numai că dacă omul este măsunra tuturor lucrurilor ( sale, ca percepţie şi reflectare, n) – mensura devine tabu pentru id- entităţile predispuse dependenţei de „ gurru”, „ mare preot” sau psihiatru...

Sugestia şi autosugestia sunt cheia funcţionării Psihicului: de aici rugăciunea, predicaţia, dogmele, doctrinele etc. Se pare că omul a fost programat astfel!

Icoane fecioarei CU PRUNC, în sens actual, pare a fi un fel de stimul pentru a naşte, a procreia. Rostul imaginii şi reprezentării aşadar este manipularea subconştientului, a instinctului Vieţii, a se perpetua. Restul este rit- ritual.

Aflu de la M. că ţiganii îşi botează pruncii născuţi iarna, imediat după naştere, tăvălindu-i goi în zăpadă: simplu, ei vor fi mai rezistenţi, sistemul imunitar înnăscut este stimulat prin ŞOC. Inteligenţa naturii.

Nomadismul, circulaţia pe arii largi, a fost mereu al supravieţurii prin distrugerea celor Statici, cetăţilor de altădată, metropolelor de azi. Vandalii versus Imperiu... Clanul versus Ginta..Tribalismul, versus tehnocraţia, etc.

Vedem frecvent ceea ce sufletul caută.

Tu eşti suma ( jăruind a ) proiecţiilor tale secrete, acordul sau dezacordul cu Sinele, Suma durerilor la pragurile de sus şi de jos... Suma esenţelor....

Fibra tare a unei existenţe, este divinatorie atunci când este şi rezonantă.

Ce dai lumii, ce restitui, din pierderi, mai ales, poate fi de folos unora. Încolţeşte aici sămânţa viabilă, a celui „ trăit”. Fiecare din noi îşi trăieşte „ cartea”, opera de sine: unii şi-o asumă şi o reproiectează în memoria duratelor...Îşi încetinesc cumva moartea.

Faţă de ai noştri morţi: gratitudinea sau reproşul ingrat ? Smerenia sau uitarea? Iertarea faţă de tot-mai- departele nostru.

Hackerii în labirint, s-ar spune despre spiritele iscoditoare, genii, paranoici, uneori schizofrenetici.

Hedonismul străbate lumile, ca instinct al naturii faţă de sinea ei „ oarbă”.

Scrisul literar... Sângele se reîmprospătează prin rănile virtuale.

La început a fost trauma naşterii: „ în chinuri vei naşte, femeie” ( Geneza).

Înflorită sălbatic pădurea, nostalgicul nostru paradis.

În pădurile bătrâne, regnurile din noi răspund magic, ecourilor arhetipale.

Aceşti arbori mă ascultă, îmi ascultă cumva gândurile...Mă reumplu de extazul energiilor primare. Fluier, sau cânt de unul singur. Păsările zilei răspund. Ale nopţii, tac într-o altă „ dimensiune”.

În poieni, avem emoţia sacrului, ca incintă. Ne aşezăm pe spate, pe patul de licheni, cu faţa spre cer. Stelele sunt ACOLO, şi ziua.

Poezia ne este şi mărturisire, dar şi mărturie.

Toate valorile sunt perisabile, chiat şi legile fizicii. Funcţionează şi decad.

Prearăbdarea decade în laşitate. Virtutea, în lamento miserabilis, faţă de Neant.

A ne dori absolutul, nemurirea, este utopia supremă: o anomalie.

Omul biped are un subconştient patruped. Dar latent, şi unul aviar?

Tot ce este prea grav, nu mai RÂDE, este îmbolnăvire a fiinţei în organic.

Şi înfloririle asta fac : râd !

Plictis,  lenevie, dolce farniente ? Stare maladivă sau instinct de apărare ? Instinct- sună a „ de nestins”.

Eugen Evu

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com