După cum am arătat în partea I- a a articolului, în secolele XIV şi XV Imperiul Otoman reuşeşte să cucerească şi să subjuge întreaga Peninsulă Balcanică plus alte cuceriri în Orientul Mijlociu, Africa de Nord, etc. Dacă din secolul XII până către sfârşitul secolului XIV zona centrală a voievodatului sârb (atât cea politică cât şi cea religioasă) se întindea cu aproximaţie unde se află acum Kosovo, estul Muntenegrului, nordul Macedoniei şi extrema nordică a Albaniei, după pierderea bătăliei de la Kosovopolie în 1389 statul sârb a început să se dezmembreze, numeroase familii, sate mutându-se către nord, către şesurile dintre Dunăre, Sava, Drava, Morava. În anul 1521 citadela Belgrad (Beograd în limba sârbo-croată) care aparţinea regatului ungar este cucerită de otomani devenind treptat, treptat noua capitală a sârbilor.

 

Totuşi centrul religios al sârbilor - pământul sfânt (ca să zicem aşa) a rămas pe mai departe în ţinutul care azi se numeşte Kosovo şi Metohia, însăşi Patriarhia Ortodoxă Sârbă stabilindu-se încă de la crearea statului sârb în 1219 în localitatea Peci. Pe bună dreptate i se spunea ţinutului Metohiei „tărâmul monastic sârb” datorită numărului mare de mânăstiri ridicate. Cu unele întreruperi de câteva decenii, Patriarhia Sârbă a funcţionat la Peci până în anul 1766 când turcii au desfiinţat-o complect (Fotografia nr.1 -  mânăstire ortodoxă din Peci veche de peste 7 secole)

 

În această perioadă de ocupaţie a teritoriului actualei Iugoslavii şi actualei Albanii de către turci (secolele XIV, XV) o mare parte dintre albanezi se convertesc la religia islamică având rate de natalitate din ce in ce mai mari, ajungând astfel către începutul secolului XIX ca localităţile din actualul Kosovo locuite de albanezi precum şi localităţile de aromâni/vlahi din vestul actualei Macedonii să ajungă la paritate cu cele locuite de sârbi.

 

Nu se ştie ce i-a determinat pe albanezi (ca de altfel şi o parte a sârbilor - strămoşii actualilor bosniaci musulmani din Bosnia-Herţegovina) să se islamizeze întrucât se ştie că otomanii (cu toate păcatele şi brutalitatea lor)  nu au obligat însă nici-un popor subjugat să se islamizeze fără voia lui. Însăşi neamul românesc stă mărturie. Mai repede a încercat biserica creştin-catolică să se extindă prin toate mijloacele în Balcani decât au încercat musulmanii. Probabil că (după cum s-ar spune azi) din oportunism.

 

Şi astfel se constată că până către sfârşitul secolului XVIII numărul moscheilor din Albania, din Kosovo, din Bosnia încep să depăşească numărul bisericilor creştine (Fotografia nr.2 - moscheia (giamia) Kurşumli din Prizren, una dintre cele mai vechi (începutul sec. XVI) din Kosovo).

 

Totuşi convieţuirea dintre albanezi şi sârbi, dintre musulmani şi creştini a fost în general paşnică, amiabilă pe întreaga perioadă a dominaţiei otomane. Nu se cunosc cazuri de pogromuri, de asasinate în masă pe motive etnice. Conflictul albanezo-sârb a început către sfârşitul secolului XIX, începutul secolului XX o dată cu crearea statelor naţionale moderne pe teritoriile balcanice părăsite de muribundul Imperiu Otoman (numit în presă şi-n marile cancelarii europene „bolnavul de la Bosfor”).

 

 Astfel în urma războiului turco-rus din 1877 - 1878 (urmat de Pacea de la Berlin 1878) dar mai ales în urma celor două războaie balcanice din 1912 - 1913 (urmate de pacea de la Bucureşti 1913) Imperiul Otoman este obligat să renunţe la toate posesiunile din Balcani, din Europa limitându-se numai la o mică porţiune din jurul Istanbulului. În anul 1912 se crează statul albanez (Albania) în graniţele cunoscute şi astăzi iar in 1913, în urma păcii de la Bucureşti, regatul sârb (Serbia care până atunci ocupa numai un mic teritoriu la sud si la est de Belgrad, de Dunăre) primeste teritoriile actualului Kosovo şi actualei Macedonii, un teritoriu de doua ori mai mare decât al micuţului stat sârb creat in 1830 şi căruia i s-a recunoscut independenţa în 1878 odată cu independenţa Bulgariei şi a României.  Probabil că aici este momentul critic; s-au trasat graniţe fără să se ţină seama de etnii, de popoare, de religii.

 

După terminarea primului război mondial şi dezmembrarea Imperiului Austriaco-Ungar, la finele anului 1918 se constituie statul Serbo-Croato-Slovenia (care din 1929 se va numi Iugoslavia, tradus în română Slavia de Sud) în graniţele cunoscute până la 1991 când a început dezmembrarea Iugoslaviei.

 

Albanezii au sperat că vor reuşi să realizeze visul lor de secole, Albania Mare care să înglobeze toate teritoriile locuite de albanezi, în special ţinutul Kosovo şi Metohia însă sârbii au fost mult mai tari la masa tratativelor de pace de la Paris din 1919 - 1920. Doar în timpul celui de al doilea război mondial, prin bunăvoinţa lui Hitler dar mai ales a lui Mussolini care au desfiinţat Iugoslavia ca stat, cele doua zone suscitate locuite în majoritate de albanezi au fost alipite Albaniei care şi ea la rândul ei era un fel de protectorat italian. După terminarea războiului şi înfrângerea puterilor Axei, Iugoslavia sub conducerea mareşalului Tito care a fost aliat cu britanicii şi americanii şi-a recăpătat toate teritoriile înstrăinate de fasciştii italieni şi naziştii germani. Astfel încât Kosovo şi Metohia s-au reîntors la vechea matcă.

 

Totuşi tensiunile etnice creşteau pe zi şi pe an ce trecea deşi Tito a creat o federaţie de 6 republici naţional-unionale (Slovenia, Croaţia, Bosnia-Herţegovina, Muntenegru, Macedonia, Serbia iar în cadrul Serbiei cele 2 provincii autonome; la nord Voivodina si la sud Kosovo), toate cu o largă autonomie administrativă. Ca să nu mai vorbim de faptul că deşi ţară comunistă, R S F Iugoslavia a beneficiat de cele mai multe libertăţi având totodată şi cel mai ridicat nivel de trai (cu excepţia RDG) din fostul bloc comunist. În timp ce românii, bulgarii, ungurii, cehoslovacii, polonezii, redegiştii şi sovieticii stăteau ca într-o închisoare dincolo de Cortina de Fier, Tito le-a permis iugoslavilor să vină în Occident, să lucreze, să câştige valută şi să o trimită acasă, cu alte cuvinte a deschis graniţele. Noi românii ne mai aducem aminte cum ne uitam cu jind la vecinii iugoslavi care puteau lucra şi călători unde vroiau ei. Câţi români nu şi-au riscat viaţa ca să treacă dincolo, la iugoslavi şi de acolo mai departe, spre vest? Mai ales în ultimii ani ai guvernării paranoicului Ceauşescu când pe piaţă nu se mai găsea nimic de cumpărat, când în apartamente era un frig cumplit, când curentul electric se întrerupea când îţi era lumea mai dragă, când apa caldă se distribuia câteva ore pe săptămână, când programul televiziunii nu dura decât două ore, timp în care nu-l vedeai decât pe Ceauşescu şi analfabeta lui savantă plus tonele de osanale şi glorificări. Aţi uitat români timpurile acelea? Când am fi dat şi haina de pe noi să ne vedem dincolo de Dunăre?

 

Dar să trecem la oile noastre (conflictul kosovar). Cu referire la perioada celui de al doilea război mondial ar fi demn de menţionat un aspect pe care multă lume nu-l cunoaşte. Este ştiut că începând cu 1943 (după capitularea Italiei şi ieşirea ei din război) trupele comuniste de partizani conduse de Tito încep să ridice mari probleme ocupantului german care nu mai avea forţe militare suficiente pentru ţinerea sub ocupaţie a Balcanilor de Vest (Serbia, Bosnia, Macedonia, Grecia). Atunci conducerea nazistă de la Berlin s-a hotărât să marjeze pe ura seculară între albanezi şi sârbi, între musulmani şi creştini. După ce Marele Muftiu al Ierusalimului (care avea funcţia de judecător suprem al musulmanilor din fostul Imperiu Otoman - deci printre alţii şi al albanezilor şi bosniacilor)  a fost invitat personal de Hitler la Berlin la sfârşitul lui 1943.

 

S-a luat hotărârea constituirii a două divizii germano-musulmane pe pământ iugoslav;  divizia „21 - Waffen SS - Vânatori de Munte - SKANDERBEG” formată în totalitate din albanezi kosovari şi divizia „13 - Waffen SS - Grenadieri - HANDZAR” formată în principal din bosniaci din Bosnia precum şi din alţi musulmani iugoslavi  (Fotografia nr.3 - defilare oficială a unui regiment al diviziei germano-musulmane „Hangear” în aprilie 1944 în prezenţa Marelui Muftiu de Jerusalem, Hadji Amin al Husseini (cel din stânga imaginii cu mâna dreaptă salutând după modelul hitlerist). De menţionat că militarii acestor 2 divizii nu au vrut să poarte pe cap specifica cască de oţel a armatelor germane, ci au preferat să poarte fesul tradiţional al soldaţilor otomani.

 

 Atât prima cât şi cealaltă divizie au avut o perioadă de existenţă destul de scurtă întrucât nu erau eficiente, ba din contra. În loc să se lupte şi să elimine trupele comuniste de partizani, ei se luptau mai mult cu populaţia civilă, neînarmată, comiţând nenumarate jafuri şi asasinate, unele chiar în masă (mai rău ca pe vremea otomanilor).

 

În anul 1999, la tratativele de pace între kosovari şi sârbi de la Rambouillet, delegaţia sârbă a prezentat şi aceste lucruri arătând că gruparea paramilitară de gherilă UCK este o continuare peste decenii a diviziei SS-iste Skanderbeg. Lucru foarte curios, americanii (arbitrii supremi la acele tratative) care de obicei sunt foarte sensibili la probleme legate de holocaust, asasinate în masă, pogromuri, ură de rasă, nazisti, fascişti, esesişti, etc nu au dat absolut nici-o importanţă documentelor prezentate de sârbi. Ba din contra, au condus coaliţia NATO în conflictul militar din 1999 împotriva Serbiei. Da doamnelor şi domnilor, aşa se scrie istoria!

 

După terminarea celui de-al doilea război mondial, după înfrângerea Germaniei şi a celorlalţi aliaţi ai Axei, la conferinţa de pace de la Paris din 1947 se stabilesc pentru Iugoslavia ca şi pentru Albania aceeaşi configuraţie teritorială (adică aceleaşi graniţe) ca şi înainte de izbucnirea războiului mondial. Astfel Kosovo va fi în continuare încorporat noului stat creat de mareşalul Tito, respectiv R.S.F.Iugoslavia, cu statut de provincie autonomă în cadrul republicii naţional-unionale Serbia (deşi populaţia provinciei era formata în 1948 din 68% albanezi, 27% serbi, 5% alte etnii, deci un raport de 2,5 albanezi la 1 sârb).

 

Deşi albanezii s-au bucurat de autonomie administrativă, marea majoritate a populaţiei, în special tineretul nu dorea absolut de loc să mai trăiască sub administraţie sârbă. După 1980 (după moartea lui Tito) în Iugoslavia răbufnesc iarăşi vechile conflicte etnice ţinute „sub cheie” în vremea guvernării mareşalului (e vorba de croaţi şi sloveni în primul rând dar şi de albanezii kosovari). La universitatea din Priştina  studenţii albanezi organizau nenumărate manifestaţii anti-iugoslave, anti-sârbesti.

 

Totuşi izbucnirea pe faţă a conflictului va avea loc în 1990, după ce Slobodan Miloşevici, proaspat numit preşedinte al republicii unionale Serbia -un mare naţionalist sârb (Fotografia nr.4 - Slobodan Miloşevici în anul 1989) organizează mari manifestări politico-istorice cauzate de împlinirea a 6 secole de la celebra bătălie de la Kosovopolie din 1389 (am relatat în partea I- a), cea mai mare bătălie a sârbilor pentru independenţă, pentru neatârnare şi care va abroga unilateral statutul de provincie autonomă acordat regiunii Kosovo - Metohia. Acest lucru a turnat „gaz peste foc” (cum s-ar spune). Micile incidente petrecute în Kosovo între 1990 şi 1997 iau o amploare fără margini după organizarea şi infiltrarea în 1998 a unităţilor paramilitare de gherilă UCK (aşa numita „Armată de Eliberare a Kosovo”), acţiuni puse la punct de exilul albanezilor kosovari din toată lumea (şi coordonate de Hashim Thaci - am relatat pe larg în partea II- a, Halim Ceku s.a).

 

Comunitatea internaţională (ONU, OSCE, NATO) îngrijorate de evoluţia evenimentelor din Kosovo hotărăsc organizarea unei reuniuni în castelul Rambouillet (din împrejurimile Parisului) în luna februarie a anului 1999, unde delegaţiile Republicii Serbia (din cadrul Federaţiei Rest-Iugoslavia, adică Serbia plus Muntenegru) precum şi a provinciei Kosovo (din cadrul Republicii Serbia) să hotărească în mod paşnic şi de comun acord viitorul acestei provincii. Din nefericire după mai mult de 40 zile de tratative nu se ajunge la un consens astfel încât pe data de 19 martie 1999 tratativele sunt suspendate. Din acest moment situaţia începe să se precipite, mai ales după deschiderea prin mass-media internaţională a unui cumplit masacru petrecut la Raceak (sat in Kosovo) în ziua de 20 martie 1999 unde au fost masacraţi circa 50 de albanezi kosovari. La vremea respectivă, acţiunea s-a pus în spinarea armatei şi a forţelor paramilitare rest-iugoslave (sârbeşti). Între timp s-a aflat că de fapt nu se cunoaşte exact cine au fost autorii abominabilei crime. Nici măcar tribunalul de la Haga (care cercetează crimele de război din fosta Iugoslavie) care l-a arestat şi anchetat pe fostul preşedinte Miloşevici nu poate da un răspuns exact.

 

Cert este că acest masacru a fost pretextul izbucnirii a ceea ce va rămâne în istorie drept „războiul din Kosovo” sau mai bine spus „atacurile aeriene NATO împotriva Serbiei şi a Rest-Iugoslaviei”. Războiul din Kosovo a început pe data de 24 martie 1999 în jurul orelor 20,00 (OEC) când primele escadrile NATO decolate de la baza militară din Aviano (Italia) au început acţiuni de bombardare pe teritoriul rest-iugoslav şi s-a terminat pe data de 10 iunie acelaşi an când armata rest-iugoslavă s-a retras complect de pe teritoriul Kosovo (sau altfel spus, armata unui stat independent, recunoscut la ONU, OSCE şi alte organisme, respectiv Rest-Iugoslavia era obligată datorită acţiunilor militare ale NATO să părăsească Kosovo, parte integrantă din teritoriul ei naţional) (Fotografia nr.5 - un colaj de trei fotografii aflat la intrarea în muzeul de război de la Belgrad: o clădire din centrul Belgradului bombardată de NATO (aşa numitele pierderi colaterale); fotografiile a 5 comandanţi ai UCK executaţi de poliţia sârbă; un avion bombardier F-15 decolând în seara zilei de 24 martie 1999 de la baza militară NATO din Aviano (Italia)).

 

Pe seama acestei acţiuni militare a NATO (în paranteză fie spus, prima acţiune NATO de la crearea în 1949 a acestui organism de apărare a Vestului împotriva URSS şi a Pactului de la Varşovia) s-au scris tone de documente. Şi PRO, şi CONTRA. Printre marile greşeli făcute de NATO este faptul că nu a existat un mandat ONU oficial prin care să se dea dezlegare acestei acţiuni. De asemeni este în cvazitotalitate recunoscut că americanii au mizat şi au profitat de slăbiciunea Rusiei din acel moment pentru a se instala ei/pentru a-şi face ei un cap de pod în centrul Balcanilor. Infine, ca să nu mai lungesc inutil articolul mă rezum numai la a spune că cine are puterea în mână (în cazul de faţă SUA - unica supraputere mondială rămasă după prăbuşirea URSS şi a comunismului) face cam ce vrea şi cum vrea. Acest lucru a fost dovedit de zeci de ori in istoria mai mult decit zbuciumata a lumii.

 

Din acel moment (iunie 1999) şi până în prezent (ianuarie 2008) provincia Kosovo are un statut deosebit; de jure face parte în continuare din Republica Serbia; de facto este teritoriu autonom din cadrul Serbiei care se află sub administraţia ONU şi NATO; deci conducerea, autorităţile republicii Serbia nu au nici-o influenţă, nici-o putere în conducerea acestei provincii (de fapt cam cum se întâmplă actualmente cu Republica Moldova şi autoproclamata Republică Transnistreană)

 

partea II - aici >>

 

Urmează partea a IV-a şi ultima.

 

Adrian Constantinescu

R F Germania