Revista AGERO Stuttgart - redactor Lucian Hetco

La harta Gheţarului ce vine

Andrei Vartic

Impresii si pareri personale in FORUM

Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Revista Agero vă prezintă integral articolul care a fost publicat fragmentar in revista NATURA de la Chişinău şi a trezit un viu interes.

1.Fig. 1. Harta Europei de acum 20.000 de ani. O mare parte a Rusiei, statele baltice, Polonia, Germania, Olanda şi Marea Britanie erau sub un strat uriaş de gheaţă. În Europa de Sud-Est exista doar un mic spaţiu cu foioase (7), între Carpaţi şi Nistru.

În următorii 10 ani poate începe epoca tragică a unei noi glaciaţiuni. Marile Gheţar, care a alungat de mai multe ori viaţa din tot Nordul Europei şi Americii, se va re-instala falnic pentru alte mii de ani, ca în gravettian. El va impune umanităţii o nouă şi necruţătoare lege, cea a frigului şi a gheţii „veşnice”. Sute de milioane de oameni, popoare întregi, vor fi nevoite să părăsească habitatul lor îndestulător (e vorba de cele mai dezvoltate state ale lumii) şi vor crea un nou, global şi apocaliptic nomadism, orientat spre sud, spre zonele din America, Africa şi Asia care şi acum sunt suprapopulate, de unde milioane de oameni se îndreaptă spre zonele dezvoltate ale Europei şi Americii. Suedezul şi canadianul, englezul şi neamţul, polonezul şi rusul, vor deveni migratori. Şi nu doar ei. Fiindcă Marele Gheţar oricum vine. Ce întreprinde, în aceste condiţii, poporul român ca să facă faţă straşnicei provocări care oricum va veni? Din câte se vede – nimic! Sunt oare pregătiţi cetăţenii spaţiilor geografice locuite de români pentru întâlnirea cu această reală catastrofă a umanităţii? Nu. Care sunt şansele poporului român de a supravieţui trecerea Gheţarului? Aproape nici una. Fiindcă nici măcar o evaluare a acestei primejdii nu există în mapele de proiecte ale politicienilor din cele două state româneşti. Mai mult – noilor politicieni români nici nu le pasă dacă în viitorul habitat climateric, ecologic, politic şi demografic al Europei vor trăi şi români. Politicienii şi formatorii de opinie din România se întrec ca proştii în a înnebuni cetăţenii cu ideea că ei, cetăţenii, trebuie să ceară de la politicieni cât mai mulţi bani pentru viaţa de acum. Cui îi pasă că Dunărea, Siretul, Prutul sau Mureşul s-au şi manifestat ca previziuni sigure ale Gheţarului? Cui îi pasă de renovarea meandrelor Siretului sau a Mureşului şi a altor sute şi chiar mii de râuri şi râuleţe pe care le are, cu Voia Domnului, teritoriul de geneză al poporului român? Simţul autoconservării speciei, dar şi al naţiunii, a fost totalmente bulversat în ultimii ani de un pragmatism feroce – totul pentru bani. Totul însemnând şi destabilizarea internă a României şi a Basarabiei (a celuilalt stat românesc) cu şocul politicianismului, alcoolismului, prostituţiei, amoralităţii. Este distrus cu o aroganţă patologică mai ales câmpului patriotic şi cel al interesului naţional, aşa de parcă de mâine sau poimâine poporul român nu trebuie să aibă tradiţii şi trăsături specifice. Aroganţa faţă de catastrofele ecologice, climaterice sau virotice, a subestimării factorului nomadic (dar şi terorist!) al Răsăritului (care a şi adus în istoria de după mezolitic în spaţiul carpato-dunărean nenumărate tragedii), a iresponsabilităţii faţă de cercetarea ştiinţifică, unica ce poate rezolva cu mai puţini bani crizele apocaliptice ale viitorului, este pustiitoare.

Unde am putea să găsim răspunsuri la aceste întrebări, care nu suferă amânare? Unde să descoperim soluţiile efective ale supravieţuirii? S-ar putea să rămânem aici? Să ne pregătim pentru a ne înghesui în Africa sau în zonele de după Tibet şi Himalaya, aşa cum se vor înghesui miliarde de oameni? După opinia noastră există un răspuns bun la această întrebare. Dar el ne poate fi dat doar de cercetarea ştiinţifică a trecutelor galciaţiuni, de habitatul omului la hotarul de „îngheţ veşnic” prin care a trecut şi spaţiul geografic (şi de geneză) al poporului român. Este vorba de cercetarea fundamentală, multidisciplinară a perioadei paleoliticului superior în care a apărut şi nu a dispărut, ca alte mii şi mii de specii, actualul homo sapiens. Or, pentru români această cercetare este posibilă fiindcă cuibăririea primordială a omului a cuprins şi spaţiile în care ei locuiesc. Ba chiar, aşa cum arată şi hărţile climaterice de acum 20.000 ani, le-a şi protejat (Fig.1).

Peste 50 de ani actualul lux de vieţuire euro-atlantic va dispărea. Încă peste 100 de ani se vor ruina toate megapolisurile de lux. Probabil din 6 miliarde de oameni pe pământ vor rămâne doar câteva milioane. Dar şi peste 500 de ani micile bisericuţe construite de Ştefan cel Mare în zona celor mai dure schimbări climaterice din România, vor rămânea. Se vor pierde popoare întregi de pragmatici şi vor rămâne doar cei tari sufleteşte, doar cei care şi-au zidit ca rost purificarea şi salvarea sufletului. Aşa cum şi-au rostuit fiinţarea şi minunaţii oameni care au trăit la Mitoc şi Brânzeni, Ripiceni-Izvor şi Cosăuţi multe zeci de mii de ani în urmă fără a-şi pierde umanitatea, adică rostul (sacru) şi seminţia (sacră).

2. Fig. 2. Relaţia dintre frig, polenul foioaselor şi instrumentele denticulate de silex cercetată pentru epoca 60.000 – 12.000 ani în urmă în zona staţiunilor paleolitice de pe Nistru.

Aşadar, înmulţirea rapidă a catastrofelor meteorologice pune problema supravieţuirii globale a omului ca entitate biologică şi spirituală în condiţiile acestor dezastre. Actuala generaţie de oameni maturi este deja martora schimbărilor dramatice ale climei, dar nu acţionează ţinând cont de ele. Or, dacă ne uităm pe hărţile Marelui Gheţar ce a domnit între 25.000 şi 12.000 ani în urmă vom vedea că sub gheţar sau în zona tundrei de atunci nimeresc practic toate grânarele lumii, atât cele din Canada, SUA, Germania, Polonia, Rusia şi Ucraina, cât şi cele din Australia sau Argentina. Cum vor putea să se hrănească miliardele de oameni când 2/3 din actualele terenuri arabile vor dispărea? Unde se vor retrage cetăţenii celor mai dezvoltate state ale lumii când peste teritoriile lor naţionale vor veni mai întâi inundaţii catastrofale, apoi îngheţul polar? În China sau India, Sudan sau Mexic, zone afectate deja de foame şi boli? Oricât de mult încearcă politicienii să ascundă răspunsul la aceste întrebări, inclusiv prin provocarea unor destabilizări politice, etnice sau religioase, iată că el nu mai poate fi amânat. Foamea îi învaţă acum pe oameni să simtă cu străşnicie, cum spunea şi Cantemir la vremea lui, condiţia lor de muritori. Dar poate fi dat un răspuns rezonabil şi practic la aceste întrebări? Da, fiindcă suntem oameni şi avem rostul nostru anume pe acest pământ. Dar el trebuie coroborat şi cu tehnologiile omului, şi cu relaţia omului cu cele veşnice, şi cu cercetarea fundamentală a paleoliticului superior european, adică cu perioada apariţiei şi înmulţirii omului anume în zona Marelui Gheţar. Dintre comunităţile paleolitice omeneşti cele mai accesibile pentru cercetare (fiindcă straturile arheologice nu sunt afectate de activităţile industriale), sunt, după opinia noastră, staţiunile paleolitice din zona pruto-nistreană, aşezate în zonele carstice ale Prutului, Nistrului şi micilor lor afluenţi. Dar ce ar trebui să cerceteze omul contemporan în aceste staţiuni? Resursele de căldură şi hrană ale vechilor oameni? Condiţiile sanitare şi de ocrotire a sănătăţii? Relaţia lor cu natura? Sălaşele? Podoabele? Felul cum îşi oglindeau ego-ul în manifestările sapienţiale? Ierarhiile sociale? Războaiele cu vecinii? Tehnologiile de prelucrare a silexului?

În studiul nostru „Arheologia paravanului de la Ripiceni-Izvor” (Museum, 2003) am prezentat o schemă a situaţiei geoclimaterice, litice şi palinografice din zona Nistrului în perioada celor mai cumplite îngheţuri ce au bântuit Europa (Fig.2). Curba centrală ne arată în grade Celsius temperaturile scăzute ale acelor vremi, cea mai joasă fiind înregistrată cam 20.000 ani în urmă. Pe acea schemă noi am introdus statisticile producerii pieselor denticulate de silex (un fel de mici ferestraie) şi le-am comparat cu structura repartizării foioaselor în regiune. Concluziile acelei cercetări nu fac parte din subiectul discutat, aici accentuăm doar faptul că omul ce trăia în condiţiile celor mai aspre îngheţuri era înconjurat de mult polen, adică de flori. Chiar şi mormintele omului de Neanderthal, după cum demonstrează cercetarea arheologică, erau înfrumuseţate cu braţe uriaşe de flori (cantitatea polenului în jurul mormintelor este mult mai mare decât cea obişnuită). Cercetând statisticile uluitoare ale polenului din preajma locuinţelor paleolitice nu poţi trece cu vederea că anume neasemuitul folclor românesc (Maria Bitiri a descoperit în staţiunile paleolitice maramureşene foarte mult polen de tei) a păstrat vie şi într-o formă artistică desăvârşită memoria acelor timpuri: aşa-i viaţa omului, ca şi floarea câmpului! Privită din perspectiva poticnirilor ce vor veni oricum peste om, destinul de floare cosmică schiţează şi un posibil răspuns la întrebările de mai sus. Floarea era oglinda omului ce trăia în preajma Marelui Gheţar, ea înnobila viaţa şi moartea lui, era puntea (sau secanta) spre ne-ţărmuirile cele veşnice şi, se pare, micile silexuri denticulate, prezente masiv mai numai în staţiunile carpato-nistrene, tocmai drumul de floare cosmică al omului îl demonstrează. Cu acele silexuri, posibil, erau tăiate şi mari cununi de flori pentru a se acoperi cărăruile ce duc spre lumea cea luminoasă de dincolo. Lipsită de pragmatismul feroce al omului actual, viaţa acelui om era simplă şi desăvârşită, fiindcă era îndumnezeită doar cu un braţ de flori, doar cu un dram de polen ce oglindea stelele cerului, ţinta omul la plecarea din această lume. Aşa cum ne învaţă, frumos şi adânc, şi „Mioriţa”.

3. Fig. 3. Trei puncte musteriene pe un fildeş descoperit la Moldova, pe Nistru, mai sus de Hotin (a) şi bizonul de la Altamira (b), cu 9 linioare misteriose pe greabăn, şi comlexele 7+9 şi 7x2 pe coadă (b)

Însemnele omului din paleoliticul superior, mezolitic sau neoliticul timpuriu nu ne-au lăsat numele sau efigiile vreunui Genghis Han sau Napoleon. Oamenii au încrustat mii şi mii de ani la rând zig-zaguri şi romburi, linii paralele şi secante, şiruri (matriţe) ale numerelor 7 şi 9, meandre şi net-uri, trei linii şi trei puncte, dar şi animalele din preajma lor, înnobilate şi ele cu simbolism geometric şi numerelogic. Unele din aceste picturi zoomorfe, ca cea a bizonului de la Altamira, sunt desăvârşite opere de artă. În faţa acelui bizon excepţional, ornat şi cu o misterioasă coamă din 9 linioare, pictorii moderni muţesc. Tauri lui Picasso din Guernica, deşi sunt pictaţi genial, pălesc şi ei în faţa bizonului de la Altamira (Fig.3). Unica consolare a spaniolilor îndrăgostiţi de Picasso este că şi Altamira se află în Spania. Dar de ce nu şi-a scuptat Ghiţa sau George, sau cum şi-o fi avut ei poreclă în paleolitic, numele pe oase şi pietre? De ce nu şi-au „înveşnicit” în piatră chipurile, de mari sau mici cuceritori, de încrâncenate, zâmbăreţe sau plicticoase înfumurări? În ce fel de oglinzi se chiteau frumoasele (dar şi frumoşii) acelor timpuri? Că, iată, arheologia nu descoperă nici un fel de oglindă în straturile culturale ale acelui om de pe la 45.000 ani BP până pe la epocile predinastice, marcate cu civilizaţia metalelor, aşa de parcă el a trăit fără trebuinţa acestor ornamente dominatoare, ce parcă ţin acum de structura genetica a omului. Sau, poate, nici una din acele urme ale ego-lui omenesc nu s-au păstrat? Poate oglinzile erau făcute din sloiuri de gheaţă şi ele s-au topit? Poate aurul acelor timpuri l-a anihilat trecerea necruţătoare a timpului? Poate chipurile de mărire ale puternicilor acelor vremi au fost sculptate în piatră, dar au fost mâncate de vânturi, îngheţuri şi ploi? Poate, dar pe neasemuitele picturi de la Altamira, Lascaux, Cosquer sau Cuciulat, alături de excepţionale picturi în ocru sau oxid de mangan (vopsele veşnice!) nu s-a descoperit nici un chip de om. Şi cât era ca pictorul bizonului de la Altamira să deseneze la fel de desăvârşit şi chipul vreunui Napoleon de atunci? Sau, să facă ce a făcut şi Durer, să-şi pună autoportretul înfoiat de narcisism pe un perete uriaş al Altamirei. Nu a fost să fie aşa. Asta nu înseamnă că unii oameni nu or fi încercat să tragă mai multă hrană sau instrumente de silex la turta lor. Asta nu înseamnă că dintre acei oameni nu s-or fi născut şi cuceritori, şi încă din aceia ce au dorit să pună sub călcâiul lor toate neamurile lumii. Fiindcă, iată, înscrisurile numerologice de la grota Cosquer, din Franţa, de la staţiunea Cosăuţi, din Basarabia şi cea de la Malyta, din Siberia, tocmai de lângă lacul Baycal, sunt unificate de acelaşi algoritm matematic... Nu putem tăgădui că bărbatul cel mai puternic al comunităţii nu şi-o fi luat de nevastă, şi de multe ori prin violenţă, pe cea mai frumoasă fată a seminţiilor vecine. Toate poveştile româneşti, de pildă, ne relatează acest eveniment (fără de care nici o poveste nu ar fi poveste) – Ileana Cosânzeana este furată de un Vifor Negru, de un împărat roşu, de un om rău şi Făt Frumos, care învaţă de copil artele marţiale şi mila anume pentru acest destin, se porneşte imediat ca să o elibereze din ghearele acelor monştri. Dar pe nici una din efigiile paleolitice, mezolitice sau neolitice aceste subiecte nu sunt încrustate. Abia în epoca primelor dinastii sumeriene şi egyptene cuceririle omeneşti, ale tronului, ale altor popoare sau ale femeilor frumoase, devin subiecte dominante ale manifestărilor artistice (şi publicistice) ale omului. De ce? Din cauza căderii lui? Sau din cauza evoluţiei lui? Care om a fost mai aproape de Dumnezeu? Cel care nu a lăsat după sine numele său scris, pictat sau sculptat, sau cel care a împânzit cu înfumurarea sa chiar şi manualele de istorie integrată? O întrebare complexă, tulburătoare? E bine să ne uităm de o mie de ori pe zi în oglindă, sau trebuie să stricăm toate oglinzile lumii? Merită să ne înfrumuseţăm cu atâtea podoabe şi haine scumpe, să defilăm în faţa celorlalţi în automobile de lux, să facem din satisfacerea plăcerilor unica filozofie a vieţii? Unde este echilibrul şi măsura dintre noi şi noi, dintre ce suntem în realitate şi aşteptările noastre despre locul nostru în lume? Cercetarea fundamentală a paleoliticului, mai ales a paleoliticului superior carpato-nistrean, iată că nu mai poate fi realizată fără a se pune şi aceste întrebări. De referinţă ne sunt mulţimea staţiunilor paleolitice de pe Muntele Ceahlău (denumit de strămoşii romnilor Munte Sfânt), sau măcar cele trei puncte încrustate temeinic vreo 45.000 de ani în urmă pe un fildeş de mamut, descoperit mai sus de Hotin, la Molodova, pe malul străvechi al Nistrului (Fig.3).

Andrei Vartic

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® - Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero : Lucian Hetco [ Impressum ]

Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)