Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

La multă lumină şi adevăr!

Rodica Elena LUPU

Ce este mai frumos decât literatura, arta cea mai independentă de materie? Ea nu are nevoie decât de creion şi de hârtie sau, în ultimă instanţă, nici de acestea. Nici măcar simţurile nu îi sunt necesare, ca muzicii şi picturii. Poţi scrie orb, poţi scrie surd. Spiritul, singur, este cel ce crează, fără simţuri, fără instrumente, fără interpreţi. Această imaterialitate îi dă literaturii o autonomie superioară, înrudită cu noţiunea de libertate. La multă lumină şi adevăr! Şi unde în altă parte, decât aici la Întâlnirea Asociaţiilor Culturale Româno-Germane, unde am avut plăcerea să fiu invitată de Domnul Preşedinte Lucian Glass, căruia îi mulţumesc, am putea rosti aceste cuvinte, aici unde cu dragoste de limba noastra românească, pe care ştim a o aşterne în versuri sau în proză, lăsând cărţile, care nu sunt altceva decât scrisori mai groase, scrise pentru prieteni necunoscuţi.

Aflându-mă aici ( n.r. la Stuttgart), vreau să vă spun că îl cunosc pe domnul presedinte Lucian Glass, pe domnul Lucian Hetco, pe domnul George Roca, pentru că sunt unul dintre colaboratorii revistei Agero, revistă care prezintă atât ştirile semnificative din România, cât şi din lumea largă. Se “aud” aici şi voci de pe toată întinderea ţării, dar şi ale românilor din diaspora. Se formulează aprecieri, dar şi critici, se exprimă opinii, dezamăgiri, resemnări, dar şi speranţe. Ţinuta înaltă a articolelor, rigoarea ştiinţifică, respectul pentru adevăr, bunul simţ şi măsura în prezentarea argumentelor şi contraargumentelor acordă onarabilitate acestei publicaţii. Nota definitorie o dă paleta largă de probleme abordate în articole. Diversitatea subiectelor satisface un număr mare de cititori care pot găsi răspunsul la problemele care-i frământă. Prin atmosfera care domimă la această publicaţie, Revista AGERO este un adevărat “miracol”, un izvor de lumină şi de frumuseţe a gândirii şi simţirii omeneşti,… o adevărată oază de linişte şi de bună înţelegere în care poţi respira aerul binefăcător al spiritului românesc la distanţă de mii de kilometri de plaiurile natale. Din lectura articolelor se deduce cu uşurinţă aerul calm al celor care s-au aplecat la masa de scris fără să pună şi cuţitele pe masă…Buna înţelegere dintre noi este ca pâinea caldă, frământată cu mână ca la mama acasă. Aşa se explică de ce directorului acestei publicaţii, Domnului Lucian Hetco i-a fost acordat Premiul de Excelenţă al Patrimoniului Românesc 2005 pentru acţiunea strălucită de adunare şi afirmare a efortului cultural al Românilor de Pretutindeni.

Sinceră să fiu mă aşteptam să descopăr inca din primul an in care am ajuns aici nişte emigranţi români tipici: cu o istorie conjuncturală, cu atitudini diferite faţă de ţară şi de mediul în care trăiesc, cu un set de măşti diferite, interschimbabile în funcţie de topica discuţiei şi de gradul de implicare în evidenţe. Sigur că aceste aşteptări s-au consolidat în funcţie de numărul şi calitatea cunoştinţelor reîntoarse temporar sau definitiv. Niciunul dintre noi nu scapă tentaţia de a-i eticheta pe ceilalţi. Ori, prietenii mei, aici de faţă şi românii pe care i-am cunoscut aici in Germania nu au intrat în niciuna dintre aceste structuri invariante. Aceştia sunt oameni aparte, sunt fiinţe care au plecat din România. Nu contează nici când şi nici cum. Au plecat în lume şi atât. Un proiect ca atâtea altele, ca ale atâtor alţii dintre noi. Puteţi spune că gestul lor a dorit să forţeze destinul. Nu se susţine. Pentru că sunt sigură că toţi ştiau că destinul este o construcţie individuală sau de grup mic şi că trebuie să te întrebuinţezi serios ca să poţi vorbi despre destin. Bagajul emigranţilor pe care i-am cunoscut, cu siguranţă a fost sumar, dar bogat în valoarea nedeclarată. Ei aveau sub stratul de incertitudine al imigrantului, o avere uriaşă. Un univers emoţional extrem de elaborat şi o sensibilitate acută a armoniilor. Ca soluţie interpretativă a complexităţii lumii şi celelalte atribute ale vieţii, sensibilitatea şi acuitatea observaţiilor le-au fost cele mai bune instrumente pentru a-şi construi un destin, alături de cei dragi.

O biografie în sine poate fi utilă dacă este validă din perspectiva unei anamneze psihologice. Un set de biografii pot fi mai utile dacă studiem tendinţele existente, la un moment dat, în social. Fenomenul imigraţiei de masă a generat procese de acomodare culturală şi instituţională fără precedent în lume. Statisticile menţionează foarte mulţi români, care au emigrat dar de ei, de succesele sau de eşecurile lor, nu s-a ocupat nimeni în mod sistematic şi serios. Recunosc că abordarea sociologică a migraţiilor colective este mai impresionantă şi mai expresivă decât cea individuală, psihologică. Dar nimeni pare a nu fi interesat de ce pleacă şi de ce sosesc oameni atât de diferiţi, în diverse puncte ale lumii. Din păcate, nici emigranţii români nu sunt interesaţi de experienţele altora, cu eşecurile şi succesele lor. Cum noi nu avem încă o şcoală a „cum se reuşeşte în viaţă, oriunde ai fi”, este de presupus că pentru cei dispuşi să ia viaţa de la capăt aiurea, în străinătăţi, numai încrederea în ei, de multe ori supraevaluată, le asigură forţa deciziei. În cazul rudelor, a prietenilor şi celor pe care i-am cunoscut în Germanias, situaţia a fost cu totul diferită. Au avut echilibrul şi energia propriilor persoane drept ţinte ale strămutării, pentru că în locul acela, încărcat de lipsuri şi privaţiuni, numit România anilor socialismului, căutarea echilibrului şi conservarea sau sporirea energiei personale puteau fi delicte de conştiinţă. În plus, rădăcinile emoţionale nu erau fixate într-un loc determinat, ci puteau să prindă oriunde exista o formă armonică de convieţuire între om, natură şi spirit.

Deşi frecvent utilizată, metafora rădăcinilor omului nu şi-a epuizat conţinutul de sensuri. Este aproape un truism să vorbim despre apartenenţele naţionale atunci când vorbim sau analizăm cutare sau cutare personalitate (în accepţia sa largă, de persoană). Ce au oamenii diferit între ei atunci când îi raportăm la culturile din care provin? Cel mai sigur este să abordăm diferenţele de mentalitate colectivă şi modul diferit în care acestea influenţează percepţia de sine a individului. Şi mai sigur este să detectăm cât de eficient îl învaţă pe individ să fie independent de respectivele culturi şi matrici mentale. Problematica independenţei individuale, a se înţelege libertatea de a gândi şi a simţi neinfluenţat, nu este nouă şi nici neexplorată. Numai românii nu au avut prea multe şanse de a cugeta la implicaţiile acestui mod de viaţă. Abia acum, în ultimii ani, din ce în ce mai mulţi dintre noi au început să descopere potecile pe care se poate ieşi din pădure către luminiş. Să descopere virtuţile individualismului (în sensul său benefic) şi servituţile înmatriculării în gândirea mulţimii.

Din acest punct de vedere, cei pe care eu i-am cunoscut aici în Germania sunt atipici, chiar dacă nu sunt singurii în această categorie. Împlinirea şi reuşita lor s-au întâmplat în altă cultură. Între oameni cu altă mentalitate. Poate că se va fi putut şi în ţara noastră, dar în mod sigur arăta altfel. Ei au reuşit, acomodând, mai curând, mentalul străinilor la ei înşişi, decât pe ei acestuia. Puterea de a rămâne tu însuţi este un exerciţiu extrem de dificil, solicitant şi periculos, de cele mai multe ori. Ei bine, Lucian Glass, Lucian Hetco, Daniel Renon, Carmen Schmidt. Elena Cesar, Relu Baetu, Dem Mihaescu şi mulţi alţii, unii dintre ei autori ai cărţilor pe care le-am editat, au răzbit acestei încercări. Ei se prezintă ca nişte fiinţe nealterate de schimbarea solului în care au prins rădăcini. Puterea şi rezistenţa emoţională a rămas intactă pentru că energia de a se găsi pe ei a sporit pe măsură ce greutăţile, pe care niciunul nu le neagă, le-au bătut la uşa cămării sufletului. Trebuie să recunoaştem că majoritatea acetora sunt sau au fost, români. Acum sunt cetăţeni universali am putea spune. În planul rădăcinilor emoţionale, părinţii, bunicii, fraţii, rudeniile şi colegii din şcoală au rămas români, pentru că sunt fixaţi în rădăcinile lor şi nu au îndrăznit niciodată să spere la universalitate.

Prietenii mei din Germania nu au avut niciun moment crize de identitate veritabile. Au ştiut tot timpul cine sunt şi ce sunt, au vrut mereu să fie ei înşişi, indiferent de locul şi tributul cerut de acesta. Şi au intuit corect valoarea obiectivă a celorlalţi, persoane semnificative din viaţa lor, în raport cu propria subiectivitate. Numai aşa au putut să rămână lucizi şi stăpâni pe sine. Întâmplarea a făcut ca descoperirea lui Dumnezeu şi a relaţiei sinergetice a omului cu varietatea naturală a creaţiei Sale, să aibă loc în emigraţie. Sunt sigură că, în virtutea apartenenţei la tipul uman pe care-l reprezintă, cei cărora le-am editat una sau mai multe cărţi ar fi avut aceste revelaţii şi printre noi, însă cu mult mai târziu. Dar nu s-a întâmplat aşa. Pot spune că ceea ce sunt ei astăzi, români realizaţi în străinătate, nu este un produs al şansei, ci al modului în care şi-au colectat, prin iubire, energia. Au acceptat cu toleranţă tot ceea ce le-a fost potrivnic, i-a înţeles pe toţi cei care le-au trecut pragul prin viaţă pentru că au avut înţelepciunea de a primi lumea aşa cum este. Iar această capacitate, atât de rară, s-a născut din iubirea timpurie pentru tot ce este creaţie, are armonie şi poate fi perfect în nişa lor ecologică. În momentul revelaţiei divine, ei nu au venit cu temele nefăcute, ei ştiau doar că pot să iubească. Restul a venit de la sine.

Mă închin în faţa celor prezenţi astăzi la Întâlnirea Asociaţiilor Culturale Romno-Germane, mulţumindu-vă că am fost invitată să particip ca scriitor şi director al Editurii Anamarol din Bucureşti, alături de dumneavoastră la această manifestare. Şi pentru că volumul meu de versuri este intitulat „Clipa”, permiteţi-mi să recit această poezie la care ţin foarte tare: Omul n-o ştie/ n-o vede, / n-o ia în seamă. Uneori o cheamă / sau o blesteamă. / Atunci când devine fior / o scrie, / o cântă, / o poartă / ca pe propria-i soartă. / Atenţie, dar: / Clipa nu e un har, / ci e drum / sau hotar!

În încheiere mă adresez vouă, iar prin dumneavoastră tuturor prietenilor mei din Germania, iubitori ai poeziei şi nu numai: Sufletul să vă fie plin de bucurie, să măsuraţi timpul în clipe petrecute cu cei dragi şi să luaţi din fiecare zi o amintire!

Rodica Elena LUPU

mai -iunie 2007

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)