Apoi, invitaţia  era scrisă în limba germană, ceea ce m-a făcut să presupun că: ori românii din Viena au uitat limba română, ori acest tur este făcut pentru austrieci, în scopul de a populariza personalităţile române care s-au remarcat în capitala Imperiului Habsburgic ... şi implicit de a reface imaginea suficient de boţită a ţării, de către Rromi-ni, şi de multe altele...

            O amplă explicaţie (tot în germană) relata că "Viena românească" a fost foarte rar o temă tratată, deşi au existat numeroase personalităţi române de prestigiu care s-au format sau afirmat aici: voci ilustre, profesori, poeţi, directori de teatre şi de Operă, diplomaţi, filozofi, negustori etc.

            Deci, acţiunea era organizată mai ales pentru austrieci, la o adică să ştie şi ei că "nu suntem o ţară de mâna doua", nu trebuie să ne mai jenăm să se afle că suntem români, ci că avem o tradiţie culturală temeinică, la care, într-o mare măsură a contribuit  şcoala vieneză. Excepţional, am gândit eu. Un bravo călduros celor care au avut ideea şi iniţiativa - mai ales că, în ultimii ani, după mari schimbări făcute în conducerea Centrului Cultural, obişnuitele activităţi anunţate prin email românilor aflaţi de decenii pe lista de adrese (reale şi electronice) a centrului, au dispărut cu desăvârşire, ca şi cum "obiceiul" s-a demodat în timp. Mai mult chiar, şi biblioteca română alcătuită din donaţiile dezidenţilor, şi-a încetat complet activitatea. Un enorm semn de întrebare...

            Deci, deşi era un Soare dinţos rău, decolorat de parcü ar fi fücut büi de clor, duminică 18 decembrie  la ora 11 mă aflam în faţa lui Musikverein - locul de întâlnire fixat. O pereche se întreţinea în germană, o doamnă singură stătea distanţată de ei. Mă îndrept spre ea şi o întreb: - sunteţi pentru acţiunea organizată de Institutul Cultural Român?

            Da, răspunde ea posac. Rău loc de întâlnirea au ales, până acum au ieşit oamenii de la concert şi nu am ştiut unde este grupul. De fapt sunt numai eu,  sau se poate ca şi  ăştia să fie tot pentru  "turul român" organizat, dar, se ţin la distanţă. Am vrut să plec acasă.

            Între timp s-au mai strâns încă 8 persoane, toate vorbitoare exclusiv de limba germană. Apare şi o fetişcană, care se recomandă (fără nume) a fi cea care ne va conduce pe urmele românilor. Are în mână nişte cartonaşe de diferite culori, pe fiecare dintre ele fiind scrise câteva fraze. Asta urma să fie "expunerea", iar culorile - diferitele locaţii. Ca apăsată pe butonul de pornire, ne arată clădirea de lângă noi - Musikverein, îi face un scurt istoric (data construcţiei, arhitect - şi cam atât) apoi zâmbind voioasă ne spune numele unui român  Alexandru Mandicevski, pe care de fapt îl chema Eusebie (1875-1880)  care a fost foarte apreciat ca şi compozitor aici. Alte detalii, despre bogata lui activitate ca dirijor, compozitor, apoi primirea titlului de Cetăţean de Onoare al oraşului Viena... ioc. Prea multe informaţii strică la o adică. Ne vorbeşte despre George Enescu - cel mai cunoscut compozitor şi interpret român, care a debutat aici la numai 12 ani, a scris simfonii şi o operă - Ödip. Câteva fraze... telegrafice.  Apoi, plecăm mai departe. Ei, dacă cineva de la Institut, ar fi verificat acele cartonaşe, ar fi văzut că sunt prea golaşe... Nu să fi vorbit de nenumăraţii înterpreţi români care au concertat în aceste săli, ci doar de unul singur - dirijorul George Georgescu, care a fost atât de celebru şi atât de apreciat încât a fost invitat să dirijeze concertul susţinut la aniversarea a 150 de ani de la înfinţarea vestitei Musikverein. De fapt a mai fost învitat în 1942. Dar ce importanţă avea, nu?

            - Prea repede vorbeşte, nu o pot urmări - spune doamna care a rămas lângă mine, ca o şarjă de siguranţă. Şi când se întoarce în toate părţile nu o aud.

            Plecăm mai departe în pas susţinut. Pe drum ne cam distanţăm, trebuia să fiu atentă să nu ne pierdem de minugrupul condus de  tânăra frumuşică, care, văzută din spate putea fi confundată cu oricare trecătoare. Ori este incepătoare în meseria de ghidă, ori nu s-a aşteptat să vină atâţia oameni, ar fi avut un indicator, un steag, o umbrelă ridicată, ceva să se identifice în mulţime. Un minus pentru organizatori.

            Ajungem în faţa Operei vieneze. Ghida improvizată, apasă pe buton şi începe să ne spună povestea operei, bârfele timpului, insuccesul suferit de cei doi arhitecţi: Sicardsburg (August Siccard von Siccardsburg 1813 - Viena) şi Van der Nüll (Eduard van der Nüll 1812-1868),  cum că primul s-a spânzut iar al doilea a murit la două luni după.

            -Invers, remarc eu acră. Ce legătură aveau poveştile vremii cu personalităţile româneşti? Văzându-mi faţa "zglobie", tânăra începe să "turuie" despre cel mai longeviv director al Operei vieneze - românul Ioan Holender, care timp de 19 ani a condus destinele acestei instituţii, lansând peste 500 şi...de tineri solişti, de faptul că au stârnit  păreri contraversate ale politicienilor vremii...  

             Că apreciatul român  conduce Festivalul  Internaţional George Enescu din Bucureşti - numele lui fiind deschizător de drumuri pentru participarea cu fiecare ediţie a numeroşi solişti şi orchestre de renume mondial, asta s-a trecut cu vederea. Că la ora actuală, pensionar fiind, este consilier al Operei de la Tokio, al Operei din Budapesta şi al vestitei Metropolitan Opera din New York, ceea ce nu e de ici-de colo... nicio vorbă, nu e ceva important...

            Vag aud numele de Traian Grozăvescu. Pasajer. Parcă şi Haricleea Darclee, dar nu pot să jur. În zgomotul traficului, orice era posibil. Despre alte nume ilustre româneşti legate de Opera din Viena... pauză totală. Că doar subiectul era prea amplu pentru a putea fi atins în cele 90 de minute alocate - asta inclusiv drumul între clădirile unde s-au semnalat românii. Chiar dacă pe cartonaşele  "ajutătoare ale memoriei" poate erau scrise... Poate...

            Pe drum o întreb pe Carmen - românca ce mergea alături de mine: - Vă consideraţi în Austria, acasă? Imi răspunde franc: - sunt de la revoluţie aici, dar sufleteşte nu m-am acomodat. Nu gândesc ca noi, sunt altfel. De aia trăiesc izolată, cu familia. O întreb din nou: - Vă mai simţiţi  când mergeţi în ţară acasă?. - Nu, de abia aştept să mă întorc. Cred că nicăieri nu mă voi mai simţi acasă...

            Ne despărţim de mirosul de cârnaţi şi de ţipetele copiilor aduşi la un "Orăşel al vinului fiert" şi plecăm mai departe. În apropiere de Burgtheater, pe strada Lowelgasse 8, ni se spune că aici, în palatul Dietrichstein (cel "real" este plasat în Minoritenplatz 3, dar era tot o clădire mare, se putea confunda ...) a fost Clubul român şi prima Capelă română. De fapt, aşa cum ştiam a fost închiriat un singur apartament... nu ditaimai căsoiul... dar, arătat aşa " în perspectivă" dădea bine... Vag desluşesc ceva despre  Asociaţia "România Jună". Ce-i cu ea, cine erau junii? Mister. Că a fost fondată de studenţii români din Viena care au hotărât în 1871 să se unească într-o asociaţei comună, NIMIC. Că cei peste 200 de români care locuiau în Viena acelor timpuri au dorit să aibă o capelă ortodoxă română, astfel s-a înfinţat în 1907 tot în această clădire, într-o cameră a apartamentului închiriat capela "Invierea Domnului" nici atât. Probabil că habar nu avea, că la slujbele de Crăciun şi Înviere, românii stăteau în grupuri pe stradă, deoarece capela era neîncăpătoare. Nu ştia că au strâns mână de la mână să strângă bani pentru a cumpăra un teren, ca să construiască la Viena, în cartierul Simmering o biserică adevărată inaugurată la Pastele anului 2003.

            - Ei, plec acasă, nu mai stau până la sfârşit, păcat de dimineaţa asta pierdută, mă anunţă Carmen care mi se alăturase în acest minimaraton vienez denumit "pe urmele românilor în Viena".  Nu am venit până aici, din afara Vienei, mai bine de o oră de mers, cu metroul, cu trenul, doar să bat străzile şi să mi se spună câteva cuvinte. Mă aşteptam la cu totul altceva.

            - Aţi primit invitaţia prin mail?

            - Nu, nici vorbă. De ani de zile nu mai ştiu nimic de activităţile de la Centrul Cultural. Înainte exista şi o revistă pe care o primeam cu regularitate, se căuta apropierea românilor, era cu totul altceva. M-am uitat în internet, de curiozitate, să ştiu dacă mai există şi aşa am descoperit acţiunea asta care mi s-a părut deosebită. Păcat de timpul pierdut. Apoi o salută pe tânăra care a avut bunăvoinţa să facă pe ghida ... improvizată şi dusă a fost.

            Următorul popas,  Burgtheater, la câţiva paşi de aşa zisul palat Dietrichstein, unde ni s-a arătat "în perspectiva întregii clădiri", fostul club şi capela română...

            Ajungem. Câteva cuvinte despre istoria lui, apoi cu zâmbet pe buze este rostit un nume - Agatha Bârsescu (1857-1939)... Ca şi cum toţi am fi fost contemporani cu ea şi am fi ştiut  cine este... primă mare tragediană a teatrului vienez, în timpul marelui imperiu, actriţă de renume european, ba chiar mondial deoarece a jucat şi pe scenele de prestigiu americane ale acelor vremuri. Cred că nici ea nu cunoştea aceste...  detalii...

            Gata. Ni s-a spus destul, de bună seamă cine doreşte să ştie mai multe, n-are decât să caute să se documenteze şi singur, doar nu ne aşteptam să aflăm acum totul despre românii celebri atât de apreciaţi în Viena timpurilor de demult...

            O luăm din nou la picior, în pas întins. Ajungem pe Herrengasse. Ni se arată în treacăt  Cafe Central, istorica, vestita cafenea vieneză, locul de întâlnire a tuturor personalităţilor marcante din lumea artei, politicii.  În apropiere  clădirea Băncii naţionale  vieneze. Ne este arătată, apoi aflăm că odinioară, cândva, a fost condusă de un român - Constantin Pop - de fapt Zenovie. Mai multe detalii nu s-au crezut necesare, e mare lucru şi asta, nu? Un român ajuns director al Băncii vieneze... când "moda actuală"  e să fii cu mare băgare de seamă la poşetă, buzunare, în locurile aglomerate, când auzi "dulcele ghiers românesc" în locurile populate de bronzaţii rromi-ni...

            Că pe vremea Imperiului, pentru  meritele sale deosebite nu numai de cavaler al finanţelor ci şi ca om de cultură,  a fost numit Cavaler de Bömstetten - un titlu cu greutate în timpurile respective, nu ni se spune un singur cuvinţel. Că din această serie a bancherilor români de prestigiu face parte şi familia Dumba, care a dat Vienei, vestiţi   negustori, bancheri,  dimplomaţi, oameni politici şi de cultură - unul dintre ei - Nicolaus este înscris în Cartea de aur a Oraşului  - nu ni s-a spus un singur cuvânt. Ce-i prea mult strică, nu?

            Şi chiar dacă niciuna dintre cele 9 case - palate ale familiei Elias, nu se află amplasate chiar pe Ring - locul unde se desfăşura acţiunea prezentării românilor din Viena altor timpuri,  nu ar fi fost un "sacrilegiu" să ni se spună câteva cuvinte despre ea, cu atât mai mult cu cât Fundaţia fondată de aceasta funcţionează şi în zilele noastre, iar casele şi toate proprietăţile din  Viena şi din România au fost donate Academiei Române. Oare cartonaşele de care se servea ghida noastră improvizată, au fost văzute înainte de cineva? N-aş crede, prea erau notate tare puţine fraze menite să prezinte un subiect destul de stufos...

            Ultimul popas al drumeţiei noastre "organizate" pe urmele românilor din Viena - Universitatea, care a avut pe băncile ei nenumăraţi studenţi români - deveniţi în timp nume de prestigiu a culturii noastre. Ni se vorbeşte despre Lucian Blaga care a studiat aici. Că a fost filozof, poet, dramaturg, traducător, jurnalist, profesor universitar și diplomat român - personalitate multivalentă a culturii române interbelice, asta ştiam eu şi probabil cei patru români rămaşi în  grup - austriecii... mira-m-aş.... Apoi, ni se spune că în holul Universităţii se află capul din bronz a poetului român Mihail Eminescu, cel care "a îmbogăţit limba română a timpului său", a fost ajutat de Titu Maiorescu, a scris poezii de prestigiu - cea mai cunoscută fiind Luceafărul  şi a fost înmormântat în România. Înformaţii deosebit de bine şi amplu documentate, ca de fapt toate cele pe care le-am primit de-a lungul acestei drumeţii de o oră şi jumătate pe Ringul vienez.

            Ei, cu asta, faptul că s-a încumetat să afirme că acel superb monument din bronz este capul lui Eminescu, care a stârnit nenumerate controverse neelucidate nici până astăzi, mi-a dat "o senzaţie de intens bine", prima în această dimineaţă...

            Ar fi putut să ne spună şi povestea lui, care există - pentru cei doritori s-o caute în liniştea bibliotecilor... Dar, nu poţi să ceri omului mai mult decât poate.

            Am dorit atât de mult ca această dimineaţă, această reîntâlnire virtuală cu ţara  să fie altfel, dar, am constatat cât de adevărată e zicala: La pomul lăudat să nu te duci cu sacul. Poate, chiar de loc...

            M-am despărţit de grup, de fapt de cei trei români că austriecii stăteau depărtaţi. O tânără era din Republica Moldova şi dorea să afle mai multe despre România pe care o considera ţara ei, aşa cum i-au spus părinţii, bunicii ... Am întrebat-o, aşa din curiozitate dacă şi ea a  primit prin mail invitaţia. - Nu, am căutat în internet. am fost de mai multe ori pe la Centrul Cultural, dar nu am ştiut cum să mă inscriu, să fiu luată în evidenţă.

            Ehei... asta era pe vremuri... În timpurile când la Centrul cultural mai exista biblioteca cu cărţi donate de emigranţi... pentru ca să se mai poată citi în limba maternă, acum nu funcţionează (?!?). Pe vremuri - când Eminescu nu era prezentat la Montreal ca nebunul fugit de la Socola, desculţ, în cămăşoaie de noapte, să reprezinte Cultura română...

            Pe vremuri când ... dar, cred că am devenit prea ostentativ pricinoasă, aşteptând lucruri atât de neutile, neobişnuite de la cei care "ar trebui" să reprezinte aici, o parte din ţara pierdută ... dar de fapt sunt doar simplii funcţionari, mult mai norocoşi ca extrem de mulţi alţii. Sentimentalismele, nostalgiile le avem doar noi, cei care ne-am pierdut rădăcinile, pentru care dorul de acel tărâm al copilăriei, al tinereţii, al părinţilor, prietenilor, primei iubiri, primeleor împliniri profesionale, primelor vise, speranţe, a devenit o rană bine ascunsă în fundul sufletului. Şi chiar dacă timpul a cicatrizat-o, uneori cicatricea doare aducându-ţi lacrimile pe obraji.

Julia Maria Cristea