Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

Lacrimi pe tricolor

LA RĂSCRUCEA DORULUI (4)

 Robert Pugler, Germania

Am trăit sub regimul comunist fără să dau mare importanţă maşinii securitătii din poartă şi nici telefonului ce hârâia de câte ori îl foloseam. Ignoram cât se poate” Cooperativa urechea” şi mă străduiam sa n-o bag în seamă. Când m-am vazut în fotografie „paj de hotel”,  purtător de bagaje la Intercontinetal, am invocat politeţea ce m-a îndemnat să ajut pe un om în vârsta la bagaje, contrar cerinţelor protocolare din comerţul exterior de atunci. Păstrez încă şi acum în bibliotecă cartea „DOKTOR SCHIWAGO”, în limba germană primită de la un client prin intermediul secretarului de partid al întreprinderii, fapt ce constituia atunci o gravă abatere de la legile protocolare instaurate de securitate pentru lucrătorii ce aduceau valută forte statului.

Trăiam însă o epocă în care germenii unei politici ceva mai tolerante confereau generaţiei noastre speranţa unei vieţi mai demne. În scurt timp însă, au urmat cacofoniile stridente şi cultul personalităţii al „Marelui geniu carpatin”. Mă aflam atunci chiar în concediu, pe Litoral, şi am văzut cum filmele şi revistele occidentale au dispărut deodată, peste noapte. Întâmplarea face ca pe faleză, la plimbare, să ne întâlnim cu acelaşi secretar de partid, care cu câţiva ani în urmă mi-a dat cartea "nepermisă". Ne oprisem tocmai în faţa unui afiş al teatrului de operetă ce anunta un spectacol estival, când deodată fiica mea de trei ani, fiiind de câteva luni la gradiniţă, începu să strige în gura mare: „Tzeauşescu pe-tze-re !”, aratând cu mâna spre afişul estival si tragându-l pe nenea secretarul de pulpana hainei, asteptând parcă o reacţie  solidară. Deh ! Aveam un „şoim al patriei” printre noi ! Mi-am jurat atunci să-i pot oferi, indiferent de preţ, un alt viitor.

Carnetul cu secera şi ciocanul pe copertă, a devenit condiţia sine qua non pentru cei care doreau să rămână intelectuali. Chiar dacă nu posedai acest carnet, trebuia să fi absolvit o şcoală de partid, ca să devii un  individ, ce sare spontan în picioare şi bate din palme la apariţia marelui „guru”. Celora ca mine, ce mânuiau valuta statului, li s-a impus fără echivoc intrarea în partid şi  „spălarea creerelor” la aşa zisa „academie” Ştefan Gheorghiu. Atunci ne-am hotarît ca s-o pornim în lume, îndurând mai întâi cu stoicism sedinţele unde te umileau ca trădător de ţară. Aşa zişii „ prieteni” te ocoleau şi nu-ţi mai călcau pragul casei. A urmat transferul cu sila în locuri de muncă necalificate, precum şi alte umilinţe la care eram supuşi pe când ne ceream dreptul de emigrare în audienţele regizate marţial de securitate.

Statisticile spun ca în acele timpuri au părăsit pamîntul românesc peste şase milioane de români,  simpli meseriaşi până „la cręme de la cręme” a neamului nostru. Exilul a fost actul de protest al generaţiei noastre şi un act de mare curaj civic.

Unii dintre noi am fost vânduţi ca „marfa umană” ( germanii şi evreii), pe valută forte, îngraşând astfel conturile „familiei geniale”, alţii, în disperare, au travesat Dunărea sau canalele Begăi înot, căzând sub gloanţele patrulelor de grăniceri şi plătind cu viaţa dorinţa lor de libertate. Mulţi, asemenea nouă, s-au luat „la trântă” cu serviciile de paşapoarte din ţară pentru a le smulge consimţământul, crezând cu patimă într-o viaţă mai liberă şi mai demnă.

N-am plecat în exil  la adunat capşuni prin Spania sau pentru a lucra cîmpul în Italia şi nici pentru a îngriji de bătrânii sau copiii străinilor de peste hotare, ci ca semn de protest faţă de un regim nedrept şi antidemocratic, ce izgonea cu trufie şi dispret fraţii întru acelaşi neam, ori îi vindea pe o "mâna de arginţi".

Aprilie 1990. Sub capota maşinii de serviciu căluţii  ne trăgeau ferm către frontiera română. Treceam chiar prin Mako, (Ungaria, în apropierea graniţei române), oraşul-hotel al diasporei române motorizate, în drumul ei catre ţinuturile natale. Inşirate la marginea şoselei, pensiunile, răsărite ca ciupercile după ploaie, determinau noul peisaj al acestui sat din pustă, al carui gospodari însă, păreau sa fi înţeles sensul vremurilor şi binefacerile turismului comunitar, câştigând bani frumoşi de pe urma celor, care mânaţi de dorul de casă, lăsau pe acolo, dupa o etapă de drum, cel puţin contravaloarea unei nopţi de cazare.

Atmosfera din maşină vibra sub tensiunea amintirilor trăite cu aproape zece ani în urmă. În centrul localităţii, hotelul - loc de refugiu atunci pentru câteva ore de nesomn după multe altele, petrecute în frontiera română. Oftând adânc, soţia, lângă mine, părea să contrazică modul ireversibil al scurgerii timpului. Am oprit maşina şi am încercat să stăvilim valul de sentimente stârnit de amintirea umilinţelor şi înjosirilor suferite. Când am pornit din nou la drum, piciorul nu mai călca parca aşa de ferm pedala de acceleraţie, devenind mai şovăitor şi încercând parcă să lungească distanţa dintre noi şi punctul de frontieră. Derulam încet filmul acelei nopţi de pomină, când, după ore de aşteptare cu bagajele răsturnate pe masa de beton de şleahta de indivizi dubioşi de la graniţă, ce doreau cu ori ce chip să găsească ceva dubios, ni s-a spus ( în mod inexplicabil ), să revenim a doua zi. Noaptea aceea am petrecut-o chinuit împreună cu copii în hotelul amintit. A doua zi, paznicii din frontieră ne-au spus cu batjocură şi dispreţ să plecăm definitiv înapoi şi să nu mai venim vreodată, iar pentru întrebări şi lămuriri, să mergem la ambasadă.

La Bonn am primit fără rezerve vizele şi confirmarea că nu suntem „persoane non-grata”( nedorite)! Cu toate acestea, adunătura de frontieră nu ne-a permis să continuăm călătoria. Mai târziu, prin Austria, pe autostradă, în locul unde se percepeau taxele de drum, copii, stiind că merg la mare, în Italia, arătau cu lacrimi în ochi spre bariera lăsată în drumul maşinei noastre, întrebându-ne dacă trebuie să ne întoarcem înapoi.  De atunci şi până în prezent, barierele lăsate jos şi trecerile de frontieră au rămas pentru noi traume pshice.

Acum, după aproape zece ani, maşina ne ducea iarăşi catre aceeaşi frontieră.Un ofiţer tânăr se apropie de noi şi solicită prin geamul deschis al maşinii paşapoartele. Vazând locul naşterii menţionat în documente, a zâmbit spontan şi ne-a urat pe limba română "bun venit în ţară!". Ochii mi s-au umplut de lacrimi! Am întors capul şi privirea întâlni tricolorul românesc desfăşurat în adierea vântului de primăvară şi deodată mi-am dorit să-mi ascund faţa umedă în el. I-am spus soţiei doar atât: „omul sfinţeşte locul” şi am pornit spre Bucureşti.

In ciuda tuturor tragediilor îndurate şi dramelor personale, noi - şi cei ca noi, continuăm să ne iubim ţara şi neamul. Omitem însă lipsa spiritului solidar şi de înţelegere faţă de nedreptăţile şi umilinţele îndurate în acele timpuri. Asteptăm (de când oare?), ca generaţia liberă de azi sa aibe măcar o atitudine de înţelegere faţă de tragedia acelor timpuri, care au determinat milioane de confraţi să plece în lumea largă şi să considere exilul nostru ca un gest de protest civic, pentru o viaţă mai demnă şi mai liberă. Aşteptăm de foarte mult timp să vedem o mâna întinsă ca între fraţi adevăraţi, ca simpla dovadă că avem şi noi dreptul de a sta sub tricolor.

Tricolorul plânge însă ! El varsă nu numai lacrimile noastre, a celor din diasporă, ci ale întregului neam românesc, care aşteaptă, ca la spovedanie, curăţirea de trecutul  plin de păcate între fraţi. Citez vorbele unui coleg de la „Bergschule”, din Sighişoara, unde ne-am întâlnit de curând : „Înainte, ne-au izgonit si umilit , azi vor însă numai banii nostri !”

Dorim ca tricolorul sa zâmbească din nou mîndru, spălat de umilinţele la care au fost supuşi cei ce au trăit sub el şi au suportat prigoana  şi nedreptăţile unor vremuri din fericire dispărute, dar ale căror metehne şi principii mai găsesc si azi, din păcate,  încă mulţi adepţi.

Robert Pugler

Germania/Recklinghausen/26.10.2007

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)