Acum douăzeci de ani, Estul a aniversat bicentenarul Revoluţiei
franceze prin şirul de revoluţii care l-au eliberat de comunism şi
l-au integrat treptat Europei unite.
Ce ne-a adus eliberarea? Cum stăm după douăzeci de ani? Cum
respectăm cadrul valoric adus de modernitate, alcătuit din cele trei
valori ale devizei Revoluţiei franceze şi din Legalitatea sosită pe
filiera revoluţiilor, mai degrabă „de catifea“, anglo-saxone? Deşi
toţi suntem în criză, laolaltă cu Vestul şi cu întreaga lume, e
limpede că nu stăm la fel. Cum nu stăteam la fel nici înainte de
prăbuşirea crizei peste noi! Diferenţele nu stau doar în curajul şi
în rapiditatea reformelor, ci şi în condiţiile de plecare în
procesul revoluţionar şi apoi în cel reformator. S-a dovedit
important că unele ţări au păstrat, în economie, mai ales în
agricultură şi în comerţ, măcar rudimente ale capitalismului, precum
Polonia şi Ungaria, cum s-a dovedit important că au păstrat, fie şi
simulat, şchiop, oarece pluralism politic.
La fel de important s-a dovedit şi că, în unele ţări, societatea
civilă nu s-a prăbuşit complet în timpul comunismului sau a început
să se reconstituie în ultimul deceniu al vechiului regim. Şi parcă
în ţările care au avut curajul, adesea repetat, precum în cazul
Poloniei, al revoltei, lucrurile au mers mai bine şi mai repede.
Noi am plecat la drum cu economia complet etatizată, fără urme de
pluralism politic, şi cu o societate civilă reprezentată, în cel mai
bun caz, de câţiva disidenţi şi opozanţi izolaţi. Revoltele
muncitoreşti, 1977 în Valea Jiului şi 1987 la Braşov, plus alte
câteva meteorice, au fost grabnic şi brutal reprimate. Am plecat la
drum din cea mai sinistră versiune de comunism european şi, poate, e
firesc să fim acum pe cale să compromitem şi capitalismul. Am plecat
la drum prin singura revoluţie sângeroasă a Estului şi am făcut cele
mai mici progrese în reformele care trebuiau să ne îndrepte spre
modernitatea politică, socială, culturală, economică, spre ceea ce
se numeşte democraţia liberală. Şi merge greu. De ce? Din aceleaşi
motive pentru care am ratat prima modernizare, cea iniţiată
aspiraţional pe la 1821-1848 şi faptic pe la 1859-1866, încheiată pe
la 1918-1923 şi prăbuşită în şirul de dictaturi inaugurate în 1938.
O sută de ani de modernizare pentru 15 ani de modernitate, nici
aceea completă! Motivele? Dincolo de contextul interbelic
nefavorabil, adeziunea superficială, pur formală la valorile ce fac
posibilă modernitatea-Legalitatea, ca valoare-fundament, Libertatea,
Egalitatea şi Solidaritatea, ca valori-ţintă. Adeziune ce se
dovedeşte la fel de superficială şi acum, în modernizarea începută
în urmă cu 20 de ani. Sau are cineva impresia că aceste valori sunt
funcţionale, că sunt perfect încorporate în legi, instituţii şi
proceduri, că le resimţim ca fiind la fel de necesare precum aerul?
Dacă aşa ar fi, economia ar funcţiona natural, nu pe bază
clientelară şi a comenzilor statului, Justiţia chiar ar face
dreptate, conducătorii nu s-ar bucura de privilegii demne de
societăţile feudale, laicitatea ar fi o realitate, nu o dorinţă etc.
Sigur, acum, contextul extern este infinit mai favorabil decât cel
al primei modernizări şi modernităţi. E de-ajuns? Nu, mai este
necesar şi efortul propriu.
Liviu ANTONESEI
Cotidianul.ro
Iulie 2009
