|
Libertatea de exprimare dar şi cea
de alegere
Audiantur et altera pars!
O tabletă pe tema polemicii asupra retragerii
simbolurilor religioase din şcolile din România
Cora Saurer Chioreanu, RO-CHance, Elveţia
Impresii si pareri personale in FORUM
Cum nu ne
priveşte, nu ne amestecăm. Aceasta ar fi soluţia. Nu suntem acolo, ar
trebui să lăsăm lumea pe plan local să aleagă. Cum orice alegere implică
sacrificiu, ea trebuie să fie înainte de toate un gest al libertăţii
individuale, în consens cu binele comun. Opţiunea de a întreprinde ceva
trebuie să aibă la temelie libertatea de a alege. Ce posibilităţi avem
în situaţia acestei actualităţi româneşti?
Delicateţea subiectului şi bunul simţ ne obligă de asemenea să respectăm
tot ceea ce contribuie la educarea, creşterea şi cultivarea tinerei
generaţii, iar aici tradiţia creştină, ortodoxă română ne-a transmis
valori imuabile. Sacrificiile generaţiilor anterioare pentru păstrarea
acestor valori sunt demne de toată cinstea, iar exemplul lor este de
urmat.
De aici până a hotărî însă ce supunem privirii tânărului în sala de
clasă sub o formă mai mult sau mai puţin impusă de valori poate încă
prea puţin cunoscute lui, este un drum sinuos şi mai ales la o distanţă
de ani lumină de realitatea înconjurătoare. Dacă mari personalităţi,
organizaţii, asociaţii culturale creştine româneşti se unesc în
obiecţiunea faţă de retragerea simbolurilor religioase trebuie luată în
considerare şi opţiunea unei părţi aşa zisei mult decredibilizate
„societăţi civile” din România.
Intimitatea simbolului, ca şi opţiunea religiei aparţin sferei
personale, familiale a individului. Mama, tata decid cui aparţine tânăra
mlădiţă din punct de vedere al religiei. Şcoala, statul trebuie să îl
îndrume şi să îl înveţe să aleagă în spiritul educaţiei familiale şi al
tradiţiei locale.
De ce am impune un lucru sau altul? De ce am impune retragerea
simblourilor sau păstrarea lor? Dacă i-am întreba pe ei, pe tineri, pe
copii chiar, cum văd ei situaţia?
Aici intrevine una din imensele contradicţii ale lumii contemporane şi
atenţia cu care răspundem la întrebare trebuie să fie mărită! Intr-o
societate unde publicitatea şi marketingul au înţeles că tânărul este un
partener de discuţii, ca să nu spunem chiar de afaceri ( când ne gândim
cât spaţiu dă această societate gustului comercial al copilului, care îi
este in final impus tot de către ea), într-o societate unde copilul este
rege şi tot ceea ce se întreprinde în sânul familiei este rezumat :
pentru copil, statul şi mai ales şcoala trebuie să îşi asume o funcţie
de punte între toate aceste elemente, considerând mai presus de tot şi
decât tradiţia, bunăstarea psihică, intelectuală şi culturală a
copilului. De cea materială se ocupă părinţii şi publicitatea! A educa
tânărul să aleagă, este poate cea mai grea misiune externă familiei. Ne
lovim de elemente independente de noi, cum ar fi influenţa grupului (
deşi negată ani mulţi şi refuzată chiar ştiinţific) şi ea este
definitorie în alegerea simbolului extern, de oricare natură ar fi el.
Prin expunerea acestui simbol de tradiţie tribală încă, tânărul şi
copilul se identifică grupului. Excluderea din start a unui copil din
grup pentru că nu expune un simbol religios comun este un pericol pentru
el, o pierdere imensă pentru societate şi un risc pe care mulţi factori
decizionali îl ignoră!
De ce nu am lăsa la alegerea fiecărei clase decorarea ei? Aşa cum lăsăm
copilului încă de la o vârstă cât se poate de fragedă alegerea
celorlalte simboluri de exteriorizare a opţiunii decorative şi
vestimentare, să lăsăm grupului de tineri, care alcătuiesc o clasă ca
împreună cu persoanele responsabile, învăţător, diriginte, consiliul de
părinţi al clasei să îşi expună opţiunea. Educarea religioasă se
împlineşte, după cea realizată în sânul familiei, în cadrul orelor care
se regăsesc în programal şcolară. Grupul, evenimentul tradiţional
exemplar îi va da argumente suficiente pentru ca el să aleagă. Afişarea
simbolului religios, oricât de importantă ar fi ea pentru grupuri de
mare valoare culturală, istorică şi morală, rămâne un gest personal.
Libertea ne e dată de glasul mântuitorului însuşi care ne spune „Lăsaţi
copiii să vină la mine!” şi în nici una din traducerile neo sau vetero
testamentare nu se foloseşte un alt verb al constrângerii. Este ales cel
al libertăţii...
De ce se simte în permanenţă nevoia unei legiferări? Nesiguranţa
viitorului şi teama de celălalt, poate şi cea legată de pierderea unor
privilegii ne îndeamnă să căutăm apărare în lege, în regulament. Nici
unul din acestea două nu ne garantează status quo-ul, perenizarea
grupului. Prin ele se pot continua tradiţii, păstra obiceiuri de
societate, dar evoluţia celei din urmă ne obligă la o adaptare a
vremurilor noi. Am putea avea sugestii, linii de conduită, alte forme de
exprimare a unui comportament civic. De ce să nu lăsăm libertatea de
alegere tânărului, pentru care facem totul ca să îl educăm, să îi dăm
opţiunea societală cea mai adecvată. Chiar dacă în România şcoala nu se
vrea laică ea poate rămâne în exprimarea exterioară neconfesională.
In general vorbind, simpla revoltă în faţa pierderii valorilor
considerate de noi fundamentale, dă tânărului prea puţine alternative la
constrângere. Educând în sensul respectului tuturor valorilor religioase
din societate toleranţa şi acceptarea, tânărul va şti ceea ce e de ales
sau nu. Trebuie doar să avem încredere în el. Ne irosim energiile în
contradicţii şi polemici. Constructiv am spune că e loc pentru toată
lumea în mintea unui copil. Şcoala trebuie doar să ordoneze această
lume, fără a constrânge individul la altceva decât la respectul cuvenit
celuilalt.
Cora Saurer Chioreanu
RO-CHance, Elveţia
|
