LITERATURA CA DEVIAŢIE

GHEORGHE DOBRE

Director al revistei şi editurii HELIS, Slobozia, poet, prozator, ziarist, editor, critic, fondator şi conducător al Asociaţiei Culturale HELIS - Slobozia, autor a peste zece cărţi de poezie, proză, eseu, critică

Cu toate milioanele de cuvinte care sunt tipărite sau rostite zilnic la adresa literaturii, ce se mai poate spune în plus despre literatură? NIMIC ar însemna nu resemnare şi reluarea la infinit a ceea ce s-a spus până acum(pentru că şi-n această situaţie explozia noutăţii ar veni repede, chiar din mijlocul unei asemenea întreprinderi rigide), ci schimbarea uneltelor şi tacticilor de asediere a cetăţii. Sau măcar senzaţia de aer proaspăt care să frisoneze corpul intelectului, punându-l astfel la treabă. Ar urma o altă întrebare: cu care organ mai receptăm acum literatura? Şi-atunci, n-ar mai fi vorba de a asedia-o noi(chiar critici fiind), realitatea ar fi alta: ea, literatura, ne asediază pe noi! Suntem devoraţi de Iluzie. Noi încă am dormi obosiţi şi am visa invers, dintr-o bineînţeleasă dorinţă de revanşă pentru înfrângerile de peste zi. Întrebare: dacă ea ne asediază, cum ne mai apărăm de această perfidă şi prin ce părţi mai ne-apărate, expuse, ne învinge ea totuşi?

Heraclit plânge descoperind curgerea generală, căderea continuă dinspre trecut spre viitor; Democrit râde, găsind că această cădere se face spre infinit, pe aceeaşi direcţie, fără nici o speranţă şi Epicur râde şi plânge-n acelaşi timp, pentru că descoperă cum au apărut lumile. Cum? Adăugând un mărunţiş la ce-au spus ceilalţi doi, adică mica deviere laterală, clinamen-ul atomilor, protestul lor în desnădăjduita cădere continuă spre nimic. Literatura este ea însăşi clinamen, deviaţie, a două mişcare a cuvintelor, vitală pentru că ea permite întâlnirea, ciocnirea, eliberarea de energii, asocierea lor, naşterea sensului, sintaxei specializate în refacerea universului uman, conexiunea lui cu un scop imanent dar de nedescoperit altfel. Când s-a născut? Sigur mult mai devreme decât scrierile pe care le cunoaştem. Şi nu pentru că acestea sunt studiate ca fragmente arheologice cu valoare pur documentară sau ca lucrări de mare frumuseţe artistică, în care sunt conservate experienţe umane ce pot fi reactivate oricând şi care presupun alte milenii în spate de gândire şi de opţiune pentru o astfel de formă de prezentare; nu numai pentru aceasta. Poate şi pentru altceva. Atracţia literaturii a rămas constantă pe distanţe de milenii. De ce? Probabil pentru acel altceva.

Apocrifele lui Enoh conţin o frază, interpretabilă, de altfel, ca orice frază, care rezumă efortul cunoaşterii prin scris. „El(Gadriel) e cel care i-a învăţat pe oameni să scrie cu apă de funingine pe papirus, şi sunt mulţi cei care s-au rătăcit din pricina aceasta din veac în veac şi până în ziua de azi.” Gadriel fiind unul din îngerii civilizatori pedepsiţi de Dumnezeu cu potopul. Deci, scriitorii existau şi înainte de potop! Să mai punem la socoteală şi faptul că Enoh e unul din aceşti „rătăciţi”, din moment ce n-a găsit altă cale de a-şi transmite informaţiile alor săi şi urmaşilor decât prin scris! Mai în jos lăsându-ne, scrisul ar veni direct de la zei. Dar, la ei, nu era rătăcire. Să nu semănăm cu ei, să ne vedem de ale noastre! Scopul frazei citate e clar. Dar el nu mai are nici un fel de importanţă, din moment ce acum ne interesează acea stare de lucruri în sine şi nu ce vroia Enoh. Ieşirea din normal, deviaţia genială, clinamen-ul care a permis producerea vieţii „cu apă de funingine pe papirus” a atras pe mulţi „rătăciţi” „din veac în veac şi până în ziua de azi”. Chiar până-n ziua de azi şi chiar mai departe! Că-i de la zei sau din altă parte, că-s „rătăciţi” sau nu, scrisul şi scriitorii există cam de când lumea, adică de când ea a luat cunoştinţă de propria-i existenţă. O întrebare la care nu s-a găsit răspunsul nici acum a născut cel mai insistent şi constant tip de căutare.

Să revenim la clinamen, la deviaţia care a permis coagularea materiei, a lumii. Şi să vorbim de literatură. Partea cea mai fragilă din om e miraculosul, mitologia, coloana vertebrală a spiritului şi sufletului uman. Dar el, în sine, nu există, tot universul este plin de fapte fără semnificaţie, de o indiferenţă absolută faţă de fenomenele vecine sau trecute. Şi dacă nu există, el trebuie făcut, miraculosul trebuie fabricat. Primul mit a însemnat şi prima deviaţie, prima detaşare a omului de rest, precedentul care a permis apariţia unui univers paralel, gândit, artificial. Deci fabricat. Probabil că, la început, omul a gândit, în lipsa cuvântului, doar în imagini. Insuficienţa acestui tip de cunoaştere a forţat apariţia cuvintelor. „Apa de funingine”, cerneala, a venit mai târziu, pentru a umple universul uman artificial care este gândirea. Şi a acaparat tot. Nimic nu există decât în cuvânt! Afirmaţie reală, categorică, absolută. Şi-atunci, de ce păstrăm cuvintele? De ce nu scriem pe apă? Doar să vorbim, şi-atât. Să facem, până la urmă, doar strictul necesar. Adică ştiinţă. Există în străfunduri atracţia începutului. Esenţială. Lămurirea lui ne-ar da răspunsul şi ne-ar permite, în sfârşit, să ne odihnim. Dar acest univers uman artificial care este gândirea se află într-o fierbere continuă. Pentru autodezvoltare el are nevoie mai mult de întrebări, răspunsurile apărând întotdeauna ca variante, care satisfac momentul, ele nereuşind niciodată să dezvăluie tot Adevărul. Imposibilitate din start, pentru că Adevărul este exterior, natural, indiferent, chiar dacă s-ar părea că e topit în lucruri. Şi noi, cunoscând lucrurile(avem tupeul să credem în această afirmaţie), îl putem cunoaşte, implicit, şi pe El. Creiere sub presiune şi multă „apă de funingine”. Rezultatul? Alergăm după coadă. ( În Biblie, Evrei, 12.1, se află un îndemn ciudat: „...şi să alergăm cu stăruinţă în alergarea care ne stă înainte”.) Optimişti incurabili, credem că ea nu e coadă ci un drum care are un capăt, unde vom... Unde vom, ce? Deviaţia care este gândirea se manifestă cel mai bine în literatură. Ciudat e că ea e cea mai puţin perisabilă. Afirmaţiile ştiinţelor cad mai repede decât ne-am aştepta. Lasă urme-n tehnică şi tehnologii, care şi ele au o viteză foarte mare de degradare. Altele le-nlocuiesc. Şi tot aşa...

Epicur denumeşte clinamen cea de a doua mişcare a atomilor, infinitezimală, care permite acestora să se-ntâlnească şi să se asocieze în corpuri, forme, pe lângă mişcarea lor fundamentală de cădere la infinit. Deci, universul n-ar fi putut apare dacă n-ar fi existat această deviere. Deci, universul este o creaţie „Artificială” datorată acestei mişcări laterale neglijabile şi nenaturală. Parcă ar fi o comandă venită de altundeva! Universul uman este creat datorită  devierii care este cuvântul. Singura vieţuitoare „făcută” – omul. Cine creează miturile, minciunile (oare?) atât de necesare autodezvoltării intelectului? Cine le păstrează? Cine le transmite mai departe? Şi cine le combină, recombină, interpretează? Specia umană, dar mai ales „rătăciţii” lui Enoh. Nenaturalul din noi ne menţine, ne delimitează de restul existenţei. În fiecare din noi trăieşte conştient întreaga omenire de pe tot traseul timpului(mai ales că timpul nu există fără noi). Dar, toate trec, chiar şi cuvintele. Însă ele trec cel mai greu. Universul uman „fabricat” devine din ce în ce mai mare şi datorită literaturii (sub orice formă s-ar prezenta ea). Sau datorită literaturii. Ca o celulă cancerigenă, gândirea se dezvoltă în materia indiferentă, normală. Scriitorul adevărat ar trebui să se afle în prima linie, pentru că e singurul care ştie să se folosească de acea deviere laterală a cuvintelor( care sar din dicţionarele explicative ) şi creează o altfel de materie, adică literatură.

Gheorghe DOBRE

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Vizualizare comfortabilă cu diacritice:  Bara de sus - clic pe Vizualizare - clic pe Codare caractere - apoi pe Detecatare automata - ultima optiune: Universala

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com