ACADEMICIENI ŞI UNIVERSITARI DESPRE DESTINUL TRAGIC AL SOCIETĂŢII ROMÂNEŞTI  (1)

Luchian Deaconu

În 2007, profesorul universitar Constantin Schifirneţ a oferit ţării o lucrare de sinteză asupra unei teme de mare răsunet în spaţiul gândirii româneşti: Formele fără fond, un brand românesc (Editura Comunicare.ro). Era prima abordare sistematică cu privire la teoria formelor fără fond, teorie care, începând cu Maiorescu, a alimentat permanent reflecţiile multor teoreticieni asupra fenomenului românesc modern. Şi este important de precizat că această abordare este făcută cu instrumentele adecvate ale analizei sociologice şi de către un excelent cunoscător al curentelor de idei din cultura română modernă. Autorul ia în discuţie traseul istoric complet al acestei teorii, cu transformările şi interpretările pe care le-a suferit de la un autor la altul, arătând că ea s-a constituit din mers, prin alipirea unor contribuţii ale personalităţilor de vârf al gândirii româneşti, care au proiectat asupra procesului nostru de modernizare perspective analitice variate, de ordin istoric, sociologic, economic, filosofic sau estetico-literar. Numai privită în ansamblul ei complex, ce cumulează contribuţii, reflecţii şi teorii diverse pe care le-a prilejuit şi le-a inspirat timp de aproape două secole, teoria formelor fără fond poate fi considerată, susţine C. Schifirneţ, o „viziune integrală asupra societăţii româneşti în curs de modernizare” (p. 11) sau „un model teoretic naţional” ce permite studierea contradicţiilor multiple dintre instituţiile moderne şi contextul naţional (p. 243). Aşadar, nu e vorba de o teorie în sensul restrâns al termenului, ce îşi propune să descrie şi să explice un domeniu bine delimitat de fapte, ci de un „model teoretic” original, ce are ca sistem de referinţă un proces istoric de anvergură, modernizarea României şi integrarea ei în spaţiul civilizaţiei europene. Lucrarea se înscrie în categoria lucrărilor fundamentale prin care cultura română actuală îşi reinterpretează critic evoluţia sa în epoca modernă, în condiţiile în care actualul mediu intelectual românesc, înregistrează puţine contribuţii notabile în acest registru. După opinia regretatului Adrian Marino, cultura română ar fi încă, în bună măsură, „o cultură a „fragmentului“, nu a sintezei, dominată de o mentalitate «publicistică, actualistă, improvizată», o cultură «foiletonistică», de comentariu eseistic, adesea strălucitor, dar care nu este orientată de mari proiecte, fiind deficitară şi sub raportul difuzării sale profesioniste în străinătate, neputând intra astfel într-un dialog competitiv cu realizările altor culturi europene. Ea nu dispune încă de instrumentele de lucru necesare pentru a se cunoaşte şi prezenta pe sine, nu are enciclopedii, tratate, dicţionare pe domenii, mari sinteze. (A. Marino, Politică şi cultură. Pentru o nouă cultură română, Iaşi, Polirom, 1996, 208-219).

Lucrarea profesorului Constantin Schifirneţ este sinteza ce readuce în dezbaterea actuală una dintre cele mai importante teorii prin care elitele noastre culturale au interpretat critic procesul de modernizare a societăţii româneşti şi de integrare în mediul civilizaţiei europene. Ea se alătură altor lucrări de sinteză, cu viziuni cuprinzătoare asupra modernităţii româneşti, elaborate din perspective comparative (Ilie Bădescu, Idei politice româneşti (Editura Mica Valahie, 2004), Dan Dungaciu, Elita interbelică. Sociologia românească în context european, aceeaşi editură, 2003), dar care nu sunt cunoscute, din nenorocire pentru destinele României, decât în cercuri academice foarte restrânse. Realitatea economică şi socială a României anului 2010 confirmă afirmaţia conform căreia clasa politică, „elita” mandatată să adopte şi să garanteze realizarea unui proiect naţional de dezvoltare durabilă, n-a auzit sau n-a vrut să pună în dezbatere publică aceste realizări ale cercetării ştiinţifice. Mai mult, reprezentanţi de frunte ai clasei politice, deşi au fost preveniţi asupra cerinţei imperative de a elabora un proiect economic şi social conform cu resursele şi cerinţele statului român, au blocat drumul spre publicul larg a opiniilor care nu concordau cu orientările lor doctrinare şi cu cele ale grupurilor de interese care le-au susţinut. Aceasta în condiţiile în care ultimele realizări ale cercetării ştiinţifice în acest domeniu impuneau o dezbatere publică amplă deoarece era şi este vorba de lucrări de anvergură, de sinteză teoretică, prin care modelele teoretice româneşti sunt plasate, printr-un riguros şi aplicat examen comparativ, în seria marilor curente de idei ale gândirii occidentale, unele în filiaţie directă cu acestea, altele în replică sau ca răspunsuri concrete, originale la problematica naţională actuală. În această ultimă situaţie se află şi teoria formelor fără fond, pe care Constantin Schifirneţ o plasează în directă legătură cu procesele specifice de modernizare din aria românească.

 „Această teorie nu este una de import, întrucât ea a apărut din nevoia reală şi profundă de a căuta explicaţii pentru fenomene şi procese sociale şi spirituale din cadrul naţional românesc, neregăsite în paradigmele sociologice ale secolului al XIX-lea” (p. 11). Apariţia şi dezbaterea lucrării erau oportune având în vedere că problematica formelor fără fond este încă de mare actualitate în România. „Vremurile pe care le trăim - susţine autorul - se derulează parcă înadins sub semnul formelor fără fond” (p. 9). Readucerea în dezbatere a acestei teorii ne ajută să înţelegem mai bine perioada comunistă (care a fost, în multe privinţe, o lume a formelor fără fond) şi perioada tranziţiei postcomuniste, cu procese şi fenomene specifice, unele paradoxale, atipice, pe care teoria în cauză le poate lumina şi explica. Efortul de a îndeplini criteriile şi standardele necesare pentru a ne integra efectiv în spaţiul comunitar european ne pune adeseori în situaţia de a schimba formele instituţionale în speranţa că ele îşi vor produce cu timpul fondul corespunzător. Pentru a înţelege de ce formele fără fond sunt „un reflex al evoluţiei societăţii moderne româneşti”, autorul examinează fazele modernizării, contextele istorice, cauzele economice, construcţia instituţională, agenţii modernizării şi conduitele specifice acesteia. Autorul propune termenul de „modernizarea tendenţială” românească, cu un sens „inversat”, pornită „de la afirmarea spiritului naţional şi de la construcţia politică spre dezvoltare economică”. Modernizarea s-a împletit la noi cu realizarea a două mari idealuri naţionale: independenţa şi realizarea unităţii politice, aspiraţii ce nu puteau fi înfăptuite fără existenţa unui organism politico-juridic modern. Iar slăbiciunea modernizării a venit din suportul economic precar şi, de aceea, ea a răzbit „greu şi lent prin complicata reţea de structuri socio-instituţionale” reziduale, fiind o „modernitate mozaicată, nestructurată sub o formă dominantă clară”, care s-a manifestat „ca tendinţă, ca ideal de atins în afirmarea naţiunii” (p. 206). Discrepanţele şi anomaliile procesului de modernizare au devenit atât de vizibile şi de supărătoare, încât aspiraţia agenţilor sociali şi intelectuali a fost tocmai realizarea mult doritei unităţi dintre fond şi formă, care a devenit un principiu explicativ al evoluţiei moderne româneşti şi un principiu de analiză deterministă, cum susţine autorul. În analiza sa, autorul are în vedere câteva axe în jurul cărora s-au derulat procesele de modernizare a societăţii române: context internaţional (dependenţă de imperii, nivel economic scăzut în raport cu cel din Occident, presiunea ţărilor dezvoltate asupra societăţii româneşti), întârzierea unor reforme economice şi sociale cerute de procesul modernizării, intelectualitate modernă în curs de formare, alcătuită cu precădere din umanişti, nivelul scăzut al ştiinţei şi tehnicii, intersecţia în spaţiul românesc a unor influenţe divergente.

Principiul metodologic adoptat de profesorul Constantin Schifirneţ rămâne evidenţierea contradicţiei dintre aspiraţia către o modernizare, cât mai rapidă şi completă, şi nevoia de continuitate într-o tradiţie, într-un fond istoriceşte constituit, ca dovadă a identităţii proprii. În acelaş timp, autorul subliniază faptul că unul din factorii agravanţi a fost acela că modernizarea s-a făcut, la noi, în lipsa unui proiect teoretic bine articulat. Cultura română a propus de cele mai multe ori un proiect teoretic post festum, pentru a explica efectele produse de un eveniment social sau naţional şi nu a elaborat un câmp teoretic prin care să fie prognozată evoluţia societăţii româneşti. Ideea centrală a autorului este că teoria formelor fără fond a fost o elaborare proprie a gânditorilor români, confruntaţi cu necesitatea de a înţelege un proces specific de modernizare, diferit de cel produs în spaţiul occidental. Această teorie are o valabilitate mai largă, fiind aplicabilă tuturor societăţilor întârziate, periferiale, aflate în condiţia de ”dezvoltare dependentă” şi de tranziţie spre modernitate, fiind orientate de un model realizat deja în societăţile dezvoltate.  Autorul mărturiseşte că a pornit investigaţia animat de dorinţa de a înţelege „un fenomen atât de românesc”, precum formele fără fond, care au un statut special în spaţiul românesc modern „de vreme ce au însoţit orice tip de societate sau regim politic, dincolo de programele lor ideologice”, fiind vorba de un fenomen definitoriu pentru tranziţia noastră spre modernitate. Autorului ajunge la concluzia că „brandul” românesc se referă la realitatea socială românească, marcată de forme fără fond, ca de o maladie cronică, şi nu la teoria care explică această maladie. El insistă asupra faptului că teoria în cauză este aplicabilă în orice ţară aflată în tranziţie rapidă spre modernitate şi în relaţii de dependenţă faţă de o metropolă dezvoltată, cum s-au petrecut lucrurile la noi. Renunţând la orice precauţii şi nuanţe, el formulează o sentinţă dureroasă, ce decurge parcă dintr-un silogism (cioranian) al amărăciunii. El afirmă că şi azi parcurgem o tranziţie dificilă, cu anomalii cunoscute, fiind invadaţi peste tot de forme fără fond, în dorinţa firească de a “arde etapele” restante ale modernizării şi de a îndeplini standardele impuse de Uniunea Europeană. România anilor de după 1990 s-a confruntat cu aceeaşi contradicţie structurală, ce are şi azi manifestări asemănătoare, în diverse domenii, o contradicţie pe care n-am reuşit să o rezolvăm în decurs de două secole. Formele fără fond ne definesc şi în perioada postmodernă. În consecinţă, silogismul implicit al autorului duce la concluzia că „formele fără fond sunt un element peren al evoluţiei noastre sociale şi culturale. Putem spune că formele fără fond sunt marca, brandul, cum se spune astăzi, societăţii româneşti. Întrucât exprimă activităţi şi realităţi din alte culturi, termenul fiind preluat ca atare de români, brandul însuşi este o formă fără fond, ceea ce este tragic şi ironic în acelaşi timp”. Românii ar fi condamnaţi la această maladie incurabilă (din varii motive) şi, în consecinţă, elitele lor intelectuale au elaborat şi o teorie consistentă asupra acestei maladii. Din acest joc circular al implicaţiilor, Schifirneţ extrage ideea paradoxală că, în cazul românilor, asistăm la o răsturnare „tragică şi ironică” a ideii de brand.

Luchian Deaconu

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com