|
Lucru' dracu' în casa popii
Nicolae Bălaşa
Circulă pe internet, încă liber (cred eu, totuşi suficient
de controlat), un articol preluat din revista Lumea nr 7/2010, aricol în
care s-a retranscris discursul ţinut de Benjamin H. Freedman,
consilierul preşedintelui W.Wilson, în 1961, la Hotelul Willard din
Washington DC, articol publicat, la vremea aceea, de Commori Sense.
Desigur, vreau sau nu, textul mă ia de ochi, mă uimeşte, mă pune pe
gânduri şi mai ales mă face să mă întreb, fără prea multă retorică, ce
este istoria, ce ştim despre noi, ce ştim despre trecut (chiar dacă, el,
trecutul, ar trebui să fie oglinda şi locul din care să-mi ţâşnească
viitorul), ce este lumea şi mai ales încotro, acum când, aproape la
vedere, mai marii lumii stabilesc soarta popoarelor, a omului, în
genere, om ce contează (am mai spus-o!), doar ca productivitate,
societate de consumat (surogate modificate genetic, fără gust, fără...
Ce mai contează, cap de lemn să ai, că, în rest, are grijă cine
trebuie!), iar mai nou, gata să se sacrifice, pentru stăpânire(ri)
naţionale sau transnaţionale. Despre binele comun, ce să mai vorbim?! De
altfel, cine să mai zică ceva, câtă vreme aleşii popoarelor, radiografii
multiplicate ale grupurilor de interese, sunt agăţaţi vremelnic la
putere, un fel de ţevi (ca la cazanul de ţuică), pe care musai să curgă
profitul. De unde? E, vedeţi şi singuri că doar cotizaţi clipă de clipă,
ca şi mine, la raiul unora. În plus, nu degeaba zice românul când dă cu
tărtăcuţa în pragul de sus: „mă nene, lucru dracu în casa popii!” Am
rugămintea să percepeţi termenul ,,lucru” în sensul larg, chiar şi în
cel al filosofiei continentale din perioada modernă . Necazul e că îşi
masează locul şi merge mai departe ameţit de discursuri contextuale,
bălmăjeli, în ultima vreme, la tot pasul. Lucru dracu manipularea, mai
ales că specialişti, ,,câtă frunză, câtă iarbă!”
Dar să revenimn şi să precizăm că:
1. textul, pe care îl voi reda mai jos, este un fragment de la
sfărşitul articolului;
2. Benjamin H. Freedman (născut în 1890) a fost una dintre cele mai
uimitoare, dar şi contradictorii personalităţi ale secolului trecut.
Acţionar al companiei Woodbury Soap, din New York City, un evreu de
succes în lumea afacerilor, realizează, la vremea aceea, o
avere evaluată la cel puţin 2,5 milioane dolari. După cel de-al doilea
război mondial, a întrerupt contactul cu organizaţiile evreieşti şi şi-a
petrecut restul vieţii cheltuind o mare parte din averea sa pentru a
prezenta opiniei publice structurile de putere ale evreilor care dominau
Statele Unite. Din acest motiv, mărturiile sale par a fi extrem de
valoroase, cîtă vreme provin chiar din interiorul celor mai înalte
nivele ale organizaţiilor evreieşti. Trebuie amintit şi faptul că
Freedman a lucrat alături de Bernard Baruch, Samuel Untermeyer, Woodrow
Wilson, Franklin Roosevelt, Joseph Kennedy, John F. Kennedy şi multe
alte personalităţi de vază ale societăţii americane, şi orice afirmaţie
a sa are cel puţin trimteri în lumi posibile greu, chiar foarte greu
accesibile. Despre actualitatea discursului pe care îl redăm mai jos,
despre actualitatea mesajului, a conotaţiilor sale nu este cazul să vă
convingem. E suficient să-l parcurgeţi cu atenţie.
3. fragmentul este parte din textul ce se găseşte în revista precizată
mai sus (Lumea nr 7/2010). De asemenea el se găseşte şi ca discurs
(magistral!) al lui Benjamin H. Freedman, pe internet. ;
4. reluarea acestei teme nu se vrea o critică, nici măcar un punct de
vedere, ci doar o reinformare, o (re)conştientizare a celor spuse şi,
eventual, un îndemn la meditaţie privind măcar cu un ochi în lumea
noastră contemporană;
5. în măsura în care înţelepciunea mai reprezintă ceva, nu ar strica
măcar un gram, în mintea oricui, şi mai ales acolo unde gândirea este,
la unison, un fel de software prost gândit şi direcţionat doar spre un
singur scop;
6. în măsura în care ar fi posibilă, nu ar strica o discuţie publică
(fie şi numai în reţelele de socializare), despre cele deja sugerate,
despre textul de mai jos şi, de ce nu, despre timpurile sub (sau în
care?!), trăim. Dacă mai trăim!
,,Aici, în Statele Unite, sioniştii şi coreligionarii lor deţin un
control total asupra guvernului nostru. Din foarte multe motive (prea
multe şi prea complexe pentru a le analiza acum), sioniştii şi
coreligionarii lor conduc aceste State Unite, precum nişte monarhi
absoluţi ai acestei ţări. Veţi putea, evident, considera că este o
afirmaţie foarte vagă, dar permiteţi-mi să vă descriu ce s-a petrecut în
timp ce noi dormeam.
Ce s-a petrecut? Întâi s-a petrecut primul război mondial, care a
izbucnit în 1914. Mai sunt puţini oameni de vârsta mea care-şi amintesc
lucrul acesta. Acest război a fost purtat într-o tabără de către Marea
Britanie, Franţa şi Rusia, şi, în cealaltă tabără, de către Germania ,
Austro-Ungaria şi Turcia. În doar doi ani, Germania practic câştigase
acel război: nu doar ,,de iure’’, ci chiar ,,de facto’’. Submarinele
germane, care au fost o surpriză pentru întreaga lume, nimiciseră toate
convoaiele din Atlantic. Marea Britanie rămăsese fără muniţii pentru
soldaţii ei, cu alimente doar pentru o săptămână, după care a urmat
foametea. În aceeaşi perioadă, armata franceză era zguduită de
rebeliuni.
Francezii pierduseră 600 000 de tineri pe Somme , in timpul defensivei
de la Verdun. Armata rusească înregistra dezertări masive, oamenii îşi
luau jucăriile şi plecau acasă; ruşii nu-l iubeau pe Ţar. Armata
italiană era şi ea pe cale de a se prăbuşi.
Nu se trăsese un singur foc pe teritoriul Germaniei. Niciun singur
soldat inamic nu trecuse frontiera în Germania . Şi, cu toate acestea,
Germania era cea care oferea Angliei condiţiile păcii. Germania oferea
Angliei o pace negociabilă pe care juriştii o numesc "status quo ante
basis’’. Aceasta înseamnă ,,să dăm războiul deoparte şi să considerăm
totul aşa cum a fost înainte ca războiul să înceapă". Deci Anglia, în
vara lui 1916, începuse să analizeze aceste propuneri şi încă în mod
serios. Nici nu prea avea de ales. Era una din două: să accepte o pace
negociabilă, pe care Germania o oferea cu generozitate, sau să continue
un război inutil până la nimicirea totală.
În timp ce aceste evenimente aveau loc, sioniştii din Germânia (care-i
reprezentau de fapt pe sioniştii din estul Europei) au mers la
Ministerul de război britanic şi - aici voi fi foarte laconic pentru că
povestea este lungă, dar am toate documentele care dovedesc afirmaţiile
mele - au spus: ,,Uitaţi cum stau lucrurile: încă mai puteţi câştiga
acest război. Nu trebuie să vă predaţi. Veţi putea câştiga acest război,
dacă Statele Unite ar deveni aliaţii voştri’’.
La vremea respectivă, Statele Unite nu erau implicate în război. Eram
proaspeţi, eram tineri, eram bogaţi, eram puternici. Sioniştii au spus
Angliei: ,,Vă garantăm că vom aduce Statele Unite în acest război ca
aliat al vostru, să lupte de partea voastră, cu condiţia să ne promiteţi
Palestina pentru după victorie". Cu alte cuvinte, ei făcuseră următorul
târg: ,,Vom aduce SUA in război, ca aliat al vostru. Preţul pe care
trebuie să-l plătiţi este Palestina, după ce anihilaţi Germania ,
Austro-Ungaria şi Turcia". Anglia avea tot atâta drept să promită cuiva
Palestina, aşa cum SUA ar fi avut dreptul să promită, de exemplu,
Japonia Irlandei, pentru vreun motiv oarecare. Este absolut absurd ca
Marea Britanie, care nu a avut niciodată vreo legătură sau vreun interes
sau vreun drept asupra a ceea ce se numea Palestina, să folosească
această ţară precum moneda de schimb oferită sioniştilor pentru
serviciul lor de a aduce SUA în război. Cu toate acestea, Marea Britanie
a făcut această promisiune sioniştilor, în octombrie 1916. Şi, la puţin
timp după acest moment - şi nu ştiu câţi dintre dumneavoastră îşi mai
amintesc - Statele Unite, care erau in cvasi-totalitate pro-germane, au
intrat în război împotriva Germaniei, de partea Marii Britanii. Am
afirmat că SUA erau în cvasi-totalitate pro-germane, deoarece ziarele
americane erau controlate de evrei, bancherii americani erau evrei şi,
în general, mass-media americană aparţinea evreilor; iar ei, aceşti
evrei, erau pro-germani. Erau pro-germani, deoarece foarte mulţi dintre
ei proveneau din Germania şi doreau să vadă o Germanie care-l va
distruge pe Ţar. Evreii nu-l iubeau pe Ţar şi nu doreau să vadă Rusia
câştigând războiul. Aceşti bancheri evrei-germani, precum Kuhn Loeb şi
alte bănci celebre americane refuzaseră să finanţeze Anglia sau Franţa,
chiar şi cu un dolar. Ei au stat deoparte spunând: ,,Câtă vreme vedem
Franţa şi Anglia aliate cu Rusia - nici un cent!" În schimb, aceşti
bancheri au pompat bani în Germania , luptând în acest mod alături de
Germania, în speranţa de a vedea Rusia îngenuncheată şi Ţarul anihilat.
Acum, aceiaşi evrei, când au văzut nesperata posibilitate de a obţine
Palestina, au mers în Anglia şi au făcut acest târg. Şi, la vremea
respectivă, aceasta a dus o schimbare totală de atitudine, exact ca un
semafor care trece de pe roşu pe verde. După ce toate ziarele americane
fuseseră pro-germane, explicând despre dificultăţile întâmpinate de
către Germania în războiul dus împotriva Angliei, deodată, pentru
aceleaşi ziare, germanii nu mai erau buni. Germanii erau ticăloşi.
Germanii erau numiţi ,,huni". Germanii executau surori ale Crucii Roşii.
Germanii tăiau mâinile bebeluşilor. La puţin timp după acest moment,
Woodrow Wilson a declarat război Germaniei. Sioniştii din Londra au
telegrafiat în SUA judecătorului Louis Bradeis (de la Curtea Supremă de
Justiţie), spunându-i. ,,Du-te acum şi fă presiuni asupra preşedintelui
Wilson. Noi obţinem de la Anglia ce dorim. Acum e rândul tău să faci
presiuni asupra preşedintelui Wilson să aducă în război Statele
Unite".Iată cum au intrat în război Statele Unite ale Americii. America
nu avea niciun interes în acel război. America avea la fel de mult
interes în acel război ca cineva care ar trebui să fie pe lună în
această seară, în loc să fie în patul lui. Pentru contextul Primului
Război Mondial, nu a existat niciun sens ca America să fie implicată în
acel război. După ce noi, americanii, am intrat în război,sioniştii au
mers în Marea Britanie şi au spus: ,,Ei bine, noi ne-am îndeplinit
obligaţiile din acord. Hai acum să vedem ceva scris care să ne arate că
veţi respecta târgul şi că ne veţi da Palestina după război". Ei atunci
nu ştiau dacă războiul va mai dura un an sau zece ani. Aşa că s-au
gândit să conceapă ,,o chitanţă’’. Iar ,,chitanţa’’ a luat forma unei
scrisori, care a fost însă redactată într-un limbaj foarte criptic,
astfel încât lumea să nu-şi poată da seama despre ce e vorba. Această
scrisoare a fost denumită Declaraţia Balfour.
Declaraţia Balfour nu era deci decât promisiunea Marii Britanii de a
plăti sioniştilor preţul efortului lor de a aduce SUA în război. Deci
această celebră Declaraţie Balfour, despre care tot auzim vorbindu-se,
este la fel de falsă ca o bancnotă de trei dolari. Şi nu cred că aş fi
putut demonstra acest lucru mai mult decât am facut-o.
De aici au început necazurile. Statele Unite au intrat în război.
Statele Unite au strivit Germania. Când războiul a luat sfârşit şi
germanii au mers la Paris pentru Conferinţa de Pace, acolo se aflau 117
evrei: era delegaţia condusă de către Bernard Baruch. Eu am fost acolo:
e normal deci că ştiu. Ce s-a întâmplat apoi? Evreii, în cadrul
Conferinţei de Pace, în timp ce tăiau în felii Germania şi împărţeau
bucăţi Europa naţiunilor care aveau şi ele pretenţii, au spus: ,,Ce-ar
fi să ni se dea nouă Palestina?’’ După care au scos în public, în faţa
germanilor (care nu ştiau nimic), Declaraţia Balfour. Şi, în acea clipă,
germanii au înţeles că fuseseră învinşi şi obligaţi să plătească
înspăimântătoarele reparaţii de război, numai din cauza faptului că
sioniştii doriseră Palestina şi fuseseră decişi să o obţină, prin orice
mijloace. Evenimentele acestea ne conduc la un alt punct interesant al
istoriei. Când germanii au realizat ce se petrece, au fost evident
indignaţi. Trebuie precizat că, până în acel moment, în nicio ţară a
lumii, evreii nu erau mai confortabil instalaţi decât în Germania. Era
acolo domnul Rathenau - un personaj la fel de important în finanţele şi
industria Germaniei cum era Bernard Baruch la noi. Era domnul Balin,
care deţinea două mari linii maritime - North German Lloyd's şi
Hamburg-American Lines. Era domnul Bleichroder, bancherul familiei
Hohenzollern. În Hamburg era familia de evrei Warburg, deţinători ai
celor mai mari bănci comerciale ale lumii. Evreii trăiau foarte bine în
Germania, fără îndoială. Deci germanii au avut tot dreptul să gândească:
,,Iată, într-adevăr, trădare!,,. A fost o trădare care poate fi
comparată cu următoarea situaţie ipotetică. Să presupunem că SUA ar fi
în război cu URSS. Şi că noi învingem. Şi că le spunem ruşilor: ,,Ştiţi
ceva, hai să uităm toată tărăşenia. Vă oferim o pace negociabilă’’. Şi
deodată China comunistă ar intra în război, ca aliată a URSS. Iar
implicarea Chinei ar duce la înfrângerea noastră. O înfrângere
dureroasă, cu un cortegiu de reparaţii pe care imaginaţia unui om nu le
poate concepe. Apoi imaginaţi-vă că, după înfrângerea noastră, am afla
că tocmai chinezii de la noi ne-au trădat. Că e vorba de propriii noştri
chinezi. Că ei ne-au trădat şi că, prin ei, China comunistă a fost
ademenită în război împotriva noastră. Care ar fi atunci atitudinea
noastră, a americanilor faţă de cetăţenii noştri de origine chineză?
Probabil niciun chinez nu şi-ar mai arăta faţa pe străzile Americii. Şi
nu ar fi destui stâlpi de iluminat şi copaci, pentru a ne ocupa de ei.
Imaginaţi-vă deci, cum v-aţi simţi. Ei bine, asta au simţit germanii
faţă de evrei. Fuseseră aşa de drăguţi cu ei: din 1905 încoace, după ce
prima revoluţie comunistă eşuase în Rusia şi evreii trebuiseră să fugă
de acolo, toţi luaseră calea Germaniei. Iar germanii le oferiseră azil.
Germanii i-au tratat cu respect. Şi acum evreii vânduseră Germania ,
doar pentru motivul că doreau Palestina, pentru a crea acolo ,,un stat
evreu’’. Nahum Sokolov, precum şi toate marile personalităţi de care
ştiţi că sunt legate azi de sionism, în 1919, 1920, 1921, 1922 şi 1923,
au scris în toate articolele lor (şi presa era plină de afirmaţiile lor)
că sentimentul antievreiesc din Germania a apărut numai după ce poporul
german a aflat de intervenţiile evreieşti în scopul aducerii în război a
Statelor Unite, înşişi evreii au recunoscut acest lucru. Antievreismul
german nu a apărut din cauză că germanii, în 1919, au descoperit că un
pahar cu sânge de evreu e mai gustos decât Coca-Cola sau berea
müncheneză. Nu era, în plus, nici vorbă de un resentiment religios. Era
ceva totalmente politic. Era ceva totalmente economic. Orice, dar nu
religios. Nimănui nu-i păsa, în Germania de atunci, de faptul că evreul
merge acasă, trage storurile şi spune ,,Shema'Israel’’ în loc de ,,Tatăl
Nostru’’. Resentimentele evreieşti mereu crescânde în Germania
interbelică nu s-au datorat decât unui lucru: germanii îi considerau pe
evrei răspunzători de înspăimântătoarea lor înfrângere militară. Iar
primul război mondial a fost pornit împotriva Germaniei fără niciun
motiv de care Germania să fie responsabilă. Germanii nu aveau nicio vină
decât una: vina de a avea succes. Germanii creaseră o flotă puternică,
germanii creaseră comerţul mondial. Nu trebuie să uităm că, pe vremea
Revoluţiei Franceze, Germania era constituită din 300 de oraşe-stat,
principate, ducate şi aşa mai departe. 300 de entităţi politice
separate. Iar aceste entităţi, pe timpul lui Napoleon şi Bismarck , au
fost reunite într-un stat unic. Pentru ca, în următorii 50 de ani,
Germania să devină una dintre marile puteri ale lumii. Marina germană
rivaliza cu cea a Marii Britanii; comerţul şi afacerile germane erau de
talie mondială; Germania surclasa pe oricine; Germania producea
produsele cele mai bune. Şi care a fost rezultatul acestor lucruri? O
conspiraţie între Anglia, Franţa şi Rusia, pentru a o demola. Nu există
un singur istoric pe lumea aceasta care să găsească motivul plauzibil
pentru care aceste trei state au decis să şteargă Germania de pe hartă,
din punct de vedere politic. Să revenim la situaţia de după primul
război mondial. După ce descoperiseră că evreii purtau vina înfrângerii
ţării lor, resentimente puternice s-au dezvoltat în germani. Dar niciun
fir de păr de pe capul vreunui evreu nu a fost atins. Profesorul Tansill
de la Universitatea Georgetown (care a avut acces la multe documente de
la Departamentul de Stat) citează un raport semnat Hugo Schonfedt, un
evreu trimis de către Cordell Hull, în 1933, în Germania, ca să
inspecteze aşa-zisele lagăre de deţinuţi în perfectă stare de sănătate
şi pline de comunişti. E drept, mulţi dintre ei erau evrei, dar aceasta
pentru că, întâmplător, la vremea respectivă, circa 98% din comuniştii
Europei erau evrei. Tot în acele lagăre se mai aflau şi preoţi, şi
miniştri, şi masoni, toţi bănuiţi de afiliaţii internaţionale. Acum,
nişte rapeluri istorice necesare: în 1918-1919, comuniştii au preluat
puterea în Bavaria , pentru câteva zile. Rosa Luxemburg şi Karl
Liebknecht şi alţi evrei au reuşit să preia puterea guvernamentală
pentru trei zile. De fapt Kaiserul, când a încheiat războiul, a fugit în
Olanda, deoarece bănuia că cei ce vor prelua puterea în Germania vor fi
comuniştii şi că el va fi executat, aşa cum păţise Ţarul. Aşa că şi-a
căutat refugiu în Olanda.
Apoi însă, după ce ameninţarea comunistă în Germania a fost anihilată,
evreii au încercat să reintre în vechile posturi, iar germanii au
început să lupte împotriva lor în toate modurile, dar fără să se atingă
de vreun fir de păr al vreunui evreu german. Lupta de atunci a
germanilor împotriva evreilor era similară cu lupta noastră împotriva
delincvenţilor de pe vremea Prohibiţiei. Nu era deci o luptă cu
pistoale.
Şi, nu uitaţi, la acea vreme existau între 80 şi 90 milioane de germani
contra a numai 460 000 evrei. Numai 0,5 % din populaţia Germaniei era
evreiască. Şi, cu toate acestea, evreii erau cei care controlau presa,
precum şi cea mai mare parte a economiei germane (acţionaseră în
momentul prăbuşirii mărcii şi practic cumpăraseră tot ce se putea
cumpăra). Evreii au încercat să ascundă acest lucru: trădarea poporului
german şi adevărata cauză a resentimentelor germanilor. Germanii au
demarat acţiuni împotriva evreilor, organizând o discriminare globală.
Practic evreii au fost îndepărtaţi din structurile nivelurilor sociale,
aşa cum noi americanii i-am îndepărta, de îndată, pe chinezi sau negri
sau catolici sau pe oricine care s-ar afla în ţară şi care ne-ar fi
trădat, inamicului nostru aducându-ne în faţa unei înfrângeri
umilitoare. După o vreme, evreii lumii au organizat oconferinţă la
Amsterdam. În iulie 1933, evrei din toate colţurile lumii s-au reunit în
acest oraş. Şi acei evrei au spus Germaniei: ,,Îl concediaţi pe Hitler
şi instalaţi fiecare evreu în postul pe care-l deţinea, fie el comunist
sau nu. Nu ne puteţi trata aşa. Noi, evreii lumii, lansăm aici acest
ultimatum împotriva voastră!" Vă puteţi imagina ce au răspuns
germanii’’. Ce au făcut în această situaţie evreii? După ce Germania
refuzase să se predea ultimatumului evreimii mondiale, lucrările
Conferinţei de la Amsterdam au fost întrerupte şi Samuel Untermeyer,
şeful delegaţiei americane şi preşedinte al conferinţei, a revenit în
SUA! Aici el a mers de pe vapor direct la studiourile de radio CBS, de
unde a rostit următoarele cuvinte: "Evreii lumii declară azi război
sfânt împotriva Germaniei. Ne aflăm din această clipă angajaţi într-un
conflict sacru împotriva germanilor. Şi îi vom înfometa până se vor
preda. Vom organiza un boicot mondial împotriva lor. Şi aceasta îi va
distruge, deoarece ei depind de comerţul mondial în cadrul afacerilor de
export’’. Era o realitate: două treimi din alimentele necesare Germania
trebuia să le importe, pe baza a ceea ce Germania exporta. Implicit
deci, fără export două treimi din germani ar fi pierit de foame. În
această declaraţie, tipărită în New York Times, pe 7 august 1933,
Untermeyer mai declara, cu îndrăzneală: ,,Acest boicot va fi
autoapărarea noastră. Chiar preşedintele Roosevelt ne-a recomandat
această metodă, în cadrul lui National Recovery Administration’’. Vă
reamintesc că aceasta era entitatea aparţinând de programul New Deal şi
care putea declara, în context juridic, un stat apt de a fi boicotat
economic. Imediat s-a instalat boicotul economic mondial al Germaniei,
un boicot atât de asiduu, încât pe niciun raft de magazin al lumii nu
mai puteai găsi un produs având inscripţionat Made in Germany. Un membru
al conducerii reţelei de magazine Woolworth mi-a mărturisit că, atunci,
au trebuit să arunce în râu farfurii şi ceramică germană în valoare de
milioane de dolari. Magazinele cu marfă germană erau, la rândul lor
boicotate şi cetăţenii pichetau cu pancarte pe care scria
,,Hitleriştii’’ sau ,,Asasinii!’’ - aşa cum se face uneori în Sud.
Într-un magazin Macy (reţea condusă, paradoxal, de familia evreiască
Strauss), o femeie a găsit o pereche de ciorapi vechi de 20 ani, cu
eticheta Made in Germany . Imediat magazinul a fost boicotat şi pichetat
de sute de cetăţeni cu pancarte antihitleriste. În timp ce acestea se
petreceau în lume, repet, în Germania nimeni nu se atinsese de un fir de
păr al vreunui evreu. Nu exista suferinţă în rândul evreilor. Nu exista
foamete. Nu erau crime. Nimic.
Evident, germanii au spus: ,,Cine sunt aceste persoane care declară
boicot împotriva noastră şi ne aduc oamenii în şomaj şi ne fac să ne
îngheţe industria?! Cine sunt ei, ca să ne facă aşa ceva?!’’ Erau
evident indignaţi. Unii au început să picteze zvastici pe magazinele
evreilor. Lucru normal. De ce s-ar fi dus un german să-şi dea banii unui
proprietar de magazin din aceeaşi etnie cu cei care îi înfometau ţara
prin embargoul mondial, pentru a face Germania să îngenuncheze şi apoi
să vină să-i dicteze cine să fie premierul sau cancelarul? Era ridicol.
Boicotul mondial a mai continuat ceva timp. Dar, de-abia în 1938, când
un tânăr evreu polonez a împuşcat un diplomat german în ambasada
Germaniei din Paris , germanii au devenit într-adevăr duri cu evreii din
Germania . Astfel au apărut vitrinele sparte şi luptele de stradă şi tot
ce cunoaştem.
Acum, cu toate că nu-mi place cuvântul (pe care-l consider un nonsens),
dar dumneavoastră vă spune ceva, îl voi utiliza în continuare. După cum
vedem, supremul motiv pentru care în Germania a explodat antisemitismul
şi resentimentele împotriva evreilor era responsabilitatea lor pentru
izbucnirea primului război mondial şi boicotarea mondială a Germaniei.
Şi, în final, se vede că ei deveneau autorii celui de-al doilea război
mondial, pentru că deja lucrurile nu mai puteau fi controlate şi era
absolut necesar ca germanii şi evreii să-şi încrucişeze săbiile într-un
război care avea să decidă odată pentru totdeauna cine va supravieţui şi
cine va pieri. În acea perioadă, trăiam în Germania şi ştiam că germanii
deciseseră că Europa urma să fie sau creştină sau comunistă; nu exista
cale de mijloc.. Şi germanii se deciseseră: aveau să încerce să menţină
o Europă creştină, pe cât posibil. Şi au început reînarmarea. În
noiembrie 1933, SUA au recunoscut oficial Uniunea Sovietică. URSS
devenea foarte puternică, iar Germania şi-a dat seama că, "dacă nu
suntem puternici, curând vine şi rândul nostru". Aşa cum azi, în America
, spunem "dacă nu suntem puternici, curând vine şi rândul nostru". Iar
guvernul nostru cheltuieşte 84 miliarde de dolari pentru apărare. Şi
apărare împotriva cui? Apărare împotriva a 40 000 de mici evrei care au
luat puterea la Moscova, după care, prin varii metode, au obţinut
comanda în atâtea ţări ale lumii. Ce putem face noi, azi, în pragul
celui de-al treilea război mondial? Dacă acţionăm rapid, poate salvăm
nişte vieţi care ar putea fi ale fiilor noştri. Fiii dvs. ar putea fi
chiar în seara aceasta chemaţi sub arme şi dvs. nu ştiţi, aşa cum
englezii nu au ştiut în 1916, în Londra, că sioniştii făceau un târg cu
cabinetul de război britanic, pentru a le trimite cei mai buni copii să
moară într-un război absurd ca toate războaiele. Dar cine a ştiut de
asta în SUA, la vremea respectivă? Nimeni.
Nimănui în SUA nu i se permitea să ştie asta. Dar cine a ştiut sigur?
Preşedintele Wilson a ştiut. Colonelul House a ştiut. Alţi oameni din
interior au ştiut. Mă întrebaţi dacă eu am ştiut? Ceva idei aveam,
pentru că eram omul de legătură al lui Henry Morgenthau Sr., în 1912, în
timpul campaniei în care Wilson a fost ales, şi circulau zvonuri prin
birouri la vremea aceea. Eram omul de încredere al lui Morgenthau, care
era preşedintele Comitetului de finanţare, eram omul de legătură între
el şi Rollo Wells, trezorierul.
Deci am asistat la şedinţele lor, cu preşedintele Wilson în capul mesei.
Toţi ceilalţi erau acolo şi îi auzeam cum îl bombardează pe preşedinte
cu chestiunea impozitelor şi a situaţiei grave a lui Federal Reserve
Bank şi îi auzeam cum îl îndoctrinează pe preşedintele nostru cu teorii
sioniste. Judecătorul Brandeis şi preşedintele erau acolo şi vorbeau, îi
văd şi acum, aproape unul de altul, la fel de lipiţi ca degetele unei
mâini. Preşedintele Wilson, când venise la discuţii să afle despre ce
este vorba, era la fel de neştiutor ca un nou-născut. Aşa am fost noi,
americanii, atraşi în primul război mondial, în timp ce dormeam cu
toţii. Ne-am trimis copiii în Europa, pentru a fi măcelăriţi!
Dumneavoastră ştiţi ce fac evreii de Ziua Iertării, care credeţi că este
aşa de sacră pentru ei? Eu ştiu, pentru că am fost unul din ei. Ceea ce
spun nu este din auzite. Sunt aici să vă prezint fapte. În Ziua
Iertării, ca evreu, intri în sinagogă şi rosteşti o rugă, singura rugă
care te obligă să rămâi în picioare. Această rugă scurtă se repetă de
trei ori: ea se numeşte Kol Nidre. Ruga se referă la un acord pe care-l
faci în clipa aceea cu Atotputernicul Dumnezeu, în sensul că orice
promisiune, declaraţie sau jurământ pe care-l vei face în următoarele 12
luni să fie nul şi neavenit. Jurământul nu va fi jurământ; promisiunea
nu va fi promisiune. Acestea nu vor avea nicio valoare. Cu atât mai
mult, Talmudul reaminteşte evreului că ori de câte ori face o promisiune
sau un jurământ, să nu uite că legământul făcut sub Kol Nidre, de Ziua
Iertării, îl scuteşte de respectarea lor.
Deci, cât de mult ne putem noi baza pe loialitatea evreilor? Ne putem
baza pe loialitatea lor la fel de mult cât s-au bazat germanii pe
loialitatea lor, în 1916. Şi, fără îndoială, noi, americanii, vom avea
aceeaşi soartă pe care au avut-o germanii, şi din aceleaşi motive.”
Benjamin H. Freedman
Nu pot crede că textul v-a lăsat reci şi nu v-a făcut,
măcar, să vă întrebaţi: ,,oare aşa să fie?”. Indiferent de răspuns, nu
trebuie să urâm pe nimeni acum, după ani de zile, toate cele întâmplate,
într-un moment în care rănile par încă a mai supura! În plus, sincer,
nici nu-i putem pune pe toţi evreii în aceeaşi oală (în oricare naţie ,
în oricare popor, de pe faţa pământului, chiar şi la noi, vedem bine,
oameni şi oameni!), însa nu trebuie nici să uităm şi că, în timpul lui
Solomon, cetăţile care erau sub robia lui Israel, plăteau (că altfel,
dădeau de dracu!), o taxa de 666 de galbeni.
Şi dacă tot a venit vorba de cifra asta, 666, trebuie să amintesc
spusele Părintelui Paisie Aghioritul: ,,Acum, ca să supună toată lumea,
pun iărăşi acest număr de impozit vechi, care se leagă de trecutul lor
slăvit. De aceea nu vor să-l înlocuiască cu alt număr. Adică 666 este
simbolul lui mamona. L-au luat de la greutatea aurului - nu ştiau
aceasta ce o spune Sfîntul Ioan în Apocalipsă - dar nu încetează să fie
mamona. Evanghelia însă spune: ,,sau Hristos sau mamona’’. ,,Nu puteţi
sluji în acelaşi timp lui Dumnezeu şi lui mamona" (Mt. 6.24).
Dacă privim atenţi, dar foarte atenţi, şi la cuvintele rostite de
căpeteniile lumii, dar şi la nuanţele acestor spuse, cu siguranţă vom
abserva că toate ce ne sunt date să le trăim au un ,,oarecare’’ caracter
,,programat’’. Chiar şi acum, la zile bune după discursul său, mă tot
întreb: care este adevăratul mesaj şi cui s-a adresat Preşedintele
Barakc Obama când a spus că omenirea ar trebui să se întoarcă la
graniţele din `67, anul în care, în urma unui scurt război (doar de şase
zile, între 5 şi 10 iunie) purtat între alianța
arabă (Egipt,
Iordania
și
Siria) şi Israel, ultimul stat precizat a ocupat
Fâşia Gaza,
Peninsula Sinai,
Platoul Golan
și
Cisiordania. Când? De ce? Cu ce scop?! – întrebări care năucesc
orice minte zdravănă.
Încă nu pot părăsi textul fără a mai aminti măcar câte ceva:
1. tot Parintele Paisie Aghioritul spune: ,,Cine are pricepere să
socotească numarul fiarei; căci este număr de om. Şi numarul ei este
şase sute şaizeci şi şase" (Apocalipsa. 13.18).
2. pentru evrei numarul 666 este simbolul economiei. Evreii, precum se
arată în Vechiul Testament, au pus impozit concret neamurilor pe care
le-au supus în diferite razboaie. ,,Impozitul anual era de 666 talanţi
de aur’’ (3 Regi 10.14 si 2; Par. 9.13).
3. lupta hegemonică (s-ar părea strunită bine în mod obscur şi ocult),
pentru conducere si stăpânire totală a Terrei se afla, dupa toate
aparenţele, mult mai mult, în curtea Sionului. Nu trebuie uitaţi (nu de
alta, dar orice ecuaţie are mai multe necunoscute!), nici radicaliştii
islamici (ce-i drept, mai puţin diplomatici şi asta pentru că vin pe un
filon religios ceva mai dur şi sunt, încă, neuniţi), care vin cu planul
lor fundamentalist Califatic!
4. ,,Cel ce controlează hrana, controlează lumea” – a spus-o cândva
David Rochefeller şi, uite, că are dreptate tocmai acum când ni se tot
vântură înfometarea pe sub nas, deocamdată, la nivel de propagandă.
...Şi nu numai! Preţul alimentelor mâine-poimâine poate devini (dacă se
va zice şi dacă se va face), tot aur!
5. ,,Vom avea un guvern mondial, fie că vă place, fie că nu. Singura
întrebare este dacă el va fi creat prin cucerire sau consimţământ.“ –
fragment din discursul rostit în anii `50, în faţa Senatului American
(atunci, locul în care, ca şi la noi, Dumnezeu este invocat contextual,
după interes!), de către Paul Warburg, membru al Consiliului pentru
Relaţii Externe.
6. câtă inspiraţie, revelaţie, ştiinţă (de carte şi multe altele), să
fii avut când am scris ,,Peste tot, în jur, alături nouă, liniştea,
simfonie a zărilor şi a aducerilor aminte. Alături ei, viaţa, oricând
gata, parcă, să trădeze. La ţărmul clipei, misterul ! …Sau, alternativ,
când Dumnezeu, când diavolul ! Totuşi, ultimul, mai rar. Între unul şi
celălalt, urcuşul, destinul, ruleta, cifra 6. Repetată, punere pe
gânduri ! …Apoi, moartea, cortină a zădărniciei ! Domnule, dacă ai putea
să mori în picioare, semn ?! Să rămâi, aşa, stană de piatră şi să te
îngropi singur, perpendicular pe axa vremurilor ! Să fii un fel de
antenă, prin care, musai să treacă şi timpurile, şi cuvântul ! În
realitate, noi, tot una cu pământul, un fel de umbre stinse în
amurgurile disperării. Te zbaţi să fii şi… Una, două, ţi se încurcă
iţele ! Păcat de oasele frânte şi de alergatul pe te miri unde ! Asta
e ! Una e să vrei şi alta e să !…”? (Viaţa ca iluzie şi clipa ca destin,
Nicolae Balasa p. 139, Ed. Măiastra, Tg. Jiu, 2011)
Vă întreb şi eu pe voi, câtă vreme bâjbâi în multe, şi închei (pentru a
mai putea pune capul pe pernă), aproape zilnic, cu expresia românului,
de o profunzime rară: ,,bă nene, lucru dracu în casa popii!”
Bulzeşti, mai, 2011
Nicolae Bălaşa
Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII
-
Inseraţi un comentariu la subsolul acestui
ARTICOL
|
