|
MAREA BĂLMĂJEALĂ
- România cocoşată
-
Nicolae Bălaşa
Grafica - Ion Măldărescu, Agero
P. Ricśur (Paul Ricśur, n. 27 februarie 1913,
Valence- d. 20 mai, 2005, Châtenay-Malabry, important filozof francez,
fost profesor la mai multe universităţi din Franţa (Strasbourg, Sorbona,
Nanterre) şi din America de Nord (Montreal, Yale, Chicago), situându-se
în descendenţa fenomenologiei lui Edmund Husserl şi a filosofiei lui
Karl Jaspers), precizează că omul conferă sens lucrurilor, realităţilor,
dar în acelaşi timp îşi conferă sieşi sens, prin comunicare. Acest lucru
l-a făcut de la începuturi, prin conversaţia faţă în faţă, prin
mitologii, filosofii, utopii, literatură, artă, mai nou, prin presă, fie
ea scrisă, audio sau audio-video etc. Trebuie amintit, din capul locului
(lapidar, ce-i drept), că, în timpul unei comunicări, se transmit nu
numai informaţii, mesaje, ci şi simboluri, semne, semnificaţii, cu alte
cuvinte, se transmit şi se recepţionează „înţelesuri”, cunoaştere. Din
acest motiv, comunicarea de orice fel presupune un angajament care, de
fapt, este o relaţie ce implică un comportament. De asemenea, trebuie să
precizăm că, în procesul comunicării, doar informaţiile înţelese dau
sens existenţial. Pierderea lui (a sensului), adică constatarea că viaţa
e absurdă, că preocupările noastre zilnice nu ne dau un „rost”,
reprezintă înstrăinare umană. Altfel spus, lipsa sensului existenţial ne
face să ne simţim şi să trăim, de la o zi, la alta, şi din ce în ce mai
mult, sentimentul şi starea de insolitare.
Nu putem evita, în demersul nostru, nici faptul că, de pildă, marele
raţionalist al lumii, Kant (Immanuel Kant, n. 22 aprilie, 1724,
Königsberg/Prusia Orientală - d. 12 februarie 1804, Königsberg, filozof,
unul din cei mai mari gânditori din perioada iluminismului în Germania),
leagă comunicarea de adevăr. „De la «calea ideilor», la «calea
cuvintelor» este, pe scurt, formularea perspectivei kantiene la nivelul
teoriilor contemporane ale limbajului şi comunicării”, ne spune I. Pârvu
(Ilie Pârvu, n. 6 iunie 1941, Strejeşti, Olt, profesor de filozofie la
Facultatea de Filozofie, Universitatea din Bucureşti, membru
corespondent al Academiei Române). Fundamental pentru analiza
comunicării, insistă în prelegerile sale, gânditorul român, este
programul de reconstrucţie a filosofiei, formulat de Kant în Critica
raţiunii pure, şi apoi, în a treia Critică, Critica puterii de judecată.
În Secţiunea 21 a „Analiticii Frumosului”, din această Critică, Immanuel
Kant precizează: „Cunoştinţele şi judecăţile noastre împreună cu
convingerile care le însoţesc, trebuie să poată fi universal
comunicabile, căci, altfel, nu ar exista concordanţă între ele şi
obiect; ele ar fi, în totalitate, un simplu joc subiectiv al
reprezentărilor, exact aşa cum pretinde scepticismul. Dar dacă
cunoştinţele trebuie să fie comunicabile, atunci şi starea de spirit,
adică acordul puterilor noastre de cunoaştere, în vederea unei
cunoaşteri în genere, şi anume proporţia necesară pentru a face dintr-o
reprezentare (prin care ne este dat un obiect), o cunoştinţă, trebuie să
fie universal comunicabilă. Căci, fără această stare de spirit, ca o
condiţie subiectivă a cunoaşterii, cunoştinţa, ca efect al ei, nu s-ar
putea naşte: comunicabilitatea universală a cunoaşterii noastre este
presupusă în cazul oricărei logici şi al oricărui principiu de
cunoaştere care nu este sceptic” (Imm. Kant, Critica facultăţii de
judecare, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, p.
131.). Mai simplu spus, dar în conformitate cu judecăţile anterior
emise, ceea ce nu este adevărat nu poate fi comunicat, devine, de la
sine, fals, minciună. Pe de altă parte, A. Codoban (Aurel Codoban, n.
1948, Negreni, Cluj, doctor în filosofie (1984), profesor la Facultatea
de Drept a Universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir” din Cluj-Napoca şi
la Universitatea „Babeş-Bolyai, specialist în domeniul semiologiei,
hermeneuticii şi filosofiei religiilor.), emite ideea conform căreia,
specific zilelor noastre este „Tematizarea comunicării’’ care ar reduce
realul la ce poate fi comunicat sau semnificat, sau la limbaj. Nu există
decât „ceea ce este exprimat, comunicat, semnificat”. Şi pentru că
spaţiul nu ne permite (comunicarea, acest segment nou în cadrul
cunoaşterii contemporane se află, după Th. S. Kuhn (Thomas Samuel Kuhn,
n. 18 iulie, 1922, Cincinnati - d. 17 iunie, 1996, Cambridge,
Massachusetts, filozof al ştiinţei, şi epistemolog de excepţie), într-o
stare preparadigmatică şi, în acelaşi timp, paradoxală, adică, pe de o
parte, „beneficiază de o recunoaştere şi un suport din partea
instanţelor sociale şi politice, iar pe de altă parte, ea nu şi-a
dobândit un fundament epistemologic solid”), mai amintim doar că
majoritatea cercetătorilor menţionează ca principale reguli ale
comunicării, maximele conversaţionale ale lui H. P. Grice (Herbert Paul
Grice, n. 13 martie, 1913, Birmingham, England - d.August 28, 1988,
Berkeley, California), în care se concretizează celebrul său PRINCIPIU
AL COOPERĂRII sau al comunicării:
- maximele de cantitate, care cer locutorului să nu dea nici mai multă,
nici mai puţină informaţie decât o cere scopul comunicării;
- maximele de calitate, care cer locutorului să nu afirme lucruri pe
care le crede false şi pentru care nu are dovezi;
- maximele de relaţie, care cer locutorului să facă în aşa fel, încât
contribuţia sa să fie pertinentă;
- maximele de mod, care cer locutorului să contribuie la conversaţie,
într-o manieră ordonată, şi să evite ambiguităţile, prolixitatea şi
obscuritatea.
Autorii olandezi Frans van Eemeren şi Rob
Grootendorst aplică variantele prescurtate ale Principiului comunicării,
în felul următor: „Fii clar, cinstit, eficace şi pertinent” (F. van
Eemeren, Rob Grootendorst, La Nouvelle dialectique, Éditions Kimé,
Paris, 1996, p. 60.)
Pentru claritatea demersului nostru, trebuie, totuşi, amintit faptul că,
în actul comunicaţional, trebuie să funcţioneze, obligatoriu, triada
comunicare – înţelegere (cu baza lumească a sa) - acţiune, altfel,
starea de fapt este compromisă. La nivel social, comunicarea, în
societatea modernă, depinde, extrem de mult, de forma politică a
statului şi, în acest context, înţelegerea depinde, fundamental, de
normele interacţiunii. Mai precis, în societatea modernă, formulată prin
prisma elementelor specifice „capitalismului târziu” (ăsta care ne
bântuie astăzi şi pe noi), comunicarea şi înţelegerea între parteneri se
realizează în acordul privind justeţea normelor (norme care intermediază
comunicarea). Mă tot întreb dacă la noi o fi? Norme, bineînţeles, că, în
rest, este „tot ce vor muşchii unora”!
Înţelegerea şi recunoaşterea se ating în limbajul curent, iar sensul,
din perspectiva lui J. Habermas (Jürgen Habermas, n. 18 iunie, 1929, în
Düsseldorf, filozof şi sociolog german, cunoscut mai ales datorită
lucrărilor sale în filozofia socială), se constituie în mediul
intersubiectivităţii, creeată prin comunicarea verbalizată, limba -
locul în care se constituie raportul omului cu lumea înconjurătoare.
Altfel spus, înţelegerea şi recunoaşterea se concretizează, la nivelul
individului, în interiorizarea rolurilor şi, la nivelul societăţii, în
„cadrul instituţional”.
Pentru faptul că, în scurtul demers stiinţific, am tot tras focul pe
turta noastră pentru a auzi cine trebuie şi pentru a ne face şi înţeleşi
(sperăm !), musai să privim (măcar cu un ochi) şi să gândim (o facem
chiar dacă nu vrem), la comportamentul comunicaţional al instituţiilor
din ţara noastră (când prezidenţiale, când guvernamentale, când...
etc.), puse mai de grabă pe şotii (ar spune unul cu umor negru), decât
pe treabă. Treabă ? Întrebare (de douăzeci de ani sau, cel puţin
contextual), la noi, retorică. [Pentru a convinge (tot cu umor negru,
bineînţeles !) amintesc spusa evreului (pus şi el pe şotii, dar în alt
sens) : „dacă munceşti şi tot munceşti, de câştigat când mai câştigi ?”
(Tradusă, «un fel de a spune», din ebraică, în limba română, zicala cu
pricina, pentru mai marii neamului (lor), ar suna astfel: „dacă munceşti
şi tot munceşti, de furat când mai furi ?”). Lăsând la o parte gluma
(fie-mi iertat cuvântul!), preocupate când de una, când de alta,
scaunele sus puse (că ele comunică - vorba lui Eugen Ionescu (n. 26
noiembrie - 13 noiembrie- pe stil vechi, 1909, Slatina - d. 28 martie,
1994, Paris; cunoscut în afara României sub numele de Eugčne Ionesco,
scriitor de limbă franceză, originar din România, protagonist al
teatrului absurdului, membru al Academiei Franceze - fotoliul nr. 6),
spun (repet, scaunele), când una, când alta, sau una zic şi alta fac.
Iar ca treaba să fie oablă (şi brambureala la ea acasă), mai tot timpul,
nu ştie - sau nu vrea a şti, drepta ce face stânga şi invers pentru a nu
fi vreo fisură în sistem, fie ea şi întâmplătoare. Nu de alta, dar cică
ar fi mai bine aşa! Şi asta, câtă vreme, la noi, marea bălmăjală, la
rang de politică statală. E, vedeţi, oameni buni, abia acum înţeleg
vorba de duh a „înţeleptului”, dată ca nuca în gard, la ceas aniversar:
În vremurile de astăzi, carte multă nu se cere, să fii prost, să ai
putere (politică), şi eşti om mare, în termenii unor media (de trei
lulele!), personalitate. E, aş! Dar câtă vreme aici, e ţara lui, „ASTA
E!” Mai şti? Şi atunci, bineînţeles că tendinţele noastre, de la
începutul demersului, pot fi şi ele simple bălmăjeli, că tot nu
interesează pe nimeni ştiinţificul. Nici măcar pe universitarii „lu’
peşte”, conştiinţele prezentului (vorba vine!). De ce să fii clar,
cinstit, eficace şi pertinent, câtă vreme mege şi aşa, (tot suntem
obişnuiţi de pe vremuri. „Cine munceşte ori e prost, ori nu gândeşte!”,
vă aduceţi aminte, nu?).
Nu trebuie uitat că „limitele limbajului nostru sunt limitele gândirii
noastre” şi, probabil, de-acolo, din limitele noastre, ni se trage
chestiunea cu „vine valul şi-ţi ia calul, ia şi scroafa din coteţ…”! Dar
asta e altă poveste! Of, fir-ar să fie! Fraţilor, în acest caz, ca să
revin, de la comunicare, la marea bălmăjeală - românească şi nu numai -
nu mai e nici măcar un pas! Iar România, ţara lui „ASTA E”, cocoşată de
te miri ce vremuri, neamuri, ASTA E! Şi nu e bine.
Nicolae Bălaşa
Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII
-
Inseraţi un comentariu la subsolul acestui
ARTICOL
|
