|
 Marea
criza financiară 2008 -
pe înţelesul tuturor
Reportaj de Viorel Băetu
Germania
Criză,
criză, criză! Avem atâtea crize în ultimul timp că nu mai reuşim să ne
descurcăm în ele. Când deschizi un ziar oriunde pe globul acesta rotund,
nu citeşti decât „CRIZĂ”.
Nu vorbim de crizele declanşate de încălzirea globală, datorată
pârţâitului vacilor sau mai bine zis a tuturor animalelor care rumegă,
pentru care nişte bipezi inteligenţi au cerut impozit pe „pârţ”, uitând
de rumegătoarele care trăiesc în libertate, care reprezintă 50% din
animalele care se pârţâie. Nu vorbim de crizele declanşate de
scandalurile din industria alimentară, unde ni se vinde pe bani buni,
carne proastă sub formă de salam, parizer sau mai ştiu eu ce.
Nu vorbim de crizele declanşate de scandalurile din sport, unde
„dopingul” a ajuns vorba zilei, indiferent dacă e vorba de ciclism,
haltere, lupte, fotbal sau alt sport înscris în calendarul Olimpic şi
unde totul depinde de metoda de determinare a gradului de dopaj, după
cum ne-au învăţat chinezii. Nu vorbim de crizele declanşate de
scandalurile din turism, unde erai trimes într-o oază de plăcere, pe
bani grei, care apoi se dovedea o biată haldă de gunoi. Nu vorbim de
scandalul medicilor dentişti, care îţi băgau în gură produse ieftine
„made în China” la preţuri de „made in Germany”, iar tu rămâneai cu gura
căscată după şase luni când te luau durerile. Nu vorbim de oameni de
ştiinţă care falsifică rezultatele cercetărilor, în numele ştiinţei şi
al câştigului rapid pentru companiile medicale. Şi tot aşa şi tot aşa.
Ne-am învăţat să descoperim un scandal după altul şi o criză după alta.
Asta a intrat în viaţa noastră de toate zilele şi deşi ne costă şi ne
doare şi ne revoltă, ne bucurăm când se iau „măsuri şi greutăţi” care
rezolvă problema parţial, sau total parţial. Iar mediile noastre dragi,
care aleargă după „cote” cu limba scoasă, după ce ne-au speriat de
moarte, încearcă apoi să ne liniştească, deşi fiecare dintre noi ştie că
mâine izbucneşte un nou scandal care ne doare, ne ia banii şi ne lasă să
vedem cât de proşti suntem noi, ăştia mulţii care alegem şi plătim
impozitele. Aşa am trăit de bine de rău, cu politicienii noştri care ne
promiteau „ marea cu sarea” înainte de alegeri şi după aia ne dădeau o
”gaură de ozon în stratosferă” care necesita pentru binele omeniri noi
impozite, până la prima mare criză.
Criza petrolului. Ni s-a explicat ştiinţific că nu mai e petrol pe glob,
iar chinezii care au intrat într-un „boom industrial” cumpără totul căci
se dezvoltă, deci preţul barilului a ajuns de la 36$/ baril la 140$/
baril şi prostii au plătit, iar numărul miliardarilor în lumea asta a
crescut cu 28%. Minuni se mai întâmplă, nu-i aşa? Şi după ce o grămadă
de şmecheri şi-au umplut buzunarele, s-a ajuns la concluzia că este
petrol destul iar preţul barilul a scăzut cu 60% în câteva săptămâni!
Iar apoi, de o dată, a fost marea linişte dinainte de furtună.Ce
furtună? A fost un Ţunami! Marele crah imobiliar din America.
Băncile americane au început să dea din colţ în colţ, casele să nu mai
valoreze nici cât tapetele de pe pereţi, iar americanii să-şi piardă
banii investiţi ca siguri in „Home my sweet Home”, după ani şi ani de
trudă. Dar cine a crezut că aici se termină totul, s-a înşelat. Băncile
din America au început să piardă încrederea depunătorilor, iar capitalul
şi acţiunile lor să fie egale cu ZERO tăiat în două. Deci o grămadă de
acţiuni care erau umflate cu aer poluat, au făcut „puff” şi sau evaporat
în neantul financiar, murdărind atmosfera..
Bursele au început să danseze pe un parchet uns cu uleiurile care au
rămas ca reziduuri după criza petrolului, deci să alunece zdravăn pe
pantă în jos. Dar bursa din New York e bursa din New York şi băncile
americane sunt băncile americane, aici e balta cea mare, în care dacă
arunci piatra, valul mic din mijloc se face valul mare de la margine,
care aruncă ”peştii” afară şi bagă la apă pe toată lumea.
Deodată toţi regii finanţelor, numiţi manageri, care conduc băncile cu
turnurile cele mai înalte din lumea asta şi iau salarii de 1,2,…8 şi mai
multe milioane, pentru că ştiu cum să facă profit pentru băncile lor şi
cum să dea dividende grase acţionarilor, au constatat că au în beci
nişte cadavre care put rău. Acţiunile băncilor care speculau cu
imobile şi care dădeau faliment una după alta deveniseră egale cu zero,
deci bilanţurile trebuiau corectate în jos şi apoi şi mai în jos până ce
vorba cântecului „câte un pic, pic, pic, câte un pic, pic, pic, până n-o
mai rămânea nimic”.
Dar o bancă trăieşte din renumele ei şi ăsta se ducea pe apa sâmbetei.
Eu nu mai am încredere în tine, tu nu mai ai încredere în mine, era acum
deviza băncilor şi asta înseamnă marea stagnare financiară. Iar dacă
banul nu mai circulă, criza se extinde, devine generală şi cuprinde
toată lumea. Criza din 1929 a început să-şi arunce umbrele nefaste şi
amintirile au devenit prezente.
Cum politicienii noştri au citit pe undeva, că criza din 29 l-a adus pe
Hitler la putere, au ajuns la concluzia că trebuie să facă ceva, bun
prost nu contează, dar trebuie să arate că nu stau cu mâinile în sân.
Deci a intervenit statul, care văzând că „nu tot ce zboară se mănâncă”
adică economia capitalistă cu legile ei nu este infailibilă, a luat
problema, pardon banii celor care plătesc impozite, în mână şi a făcut
nişte pachete, de 125 de miliarde de $ de 500 de miliarde de € şi aşa
mai departe, pe care le-au pus la dispoziţia băncilor ca să le scoată
din mocirla în care s-au băgat singure şi ca nu cumva să-i vezi pe
bieţii bancheri cerşind pe stradă! Bine înţeles că nu le-au dat banii pe
gratis. Ba guvernul german a avut neobrăzarea să impună managerilor care
conduc băncile un salariu de maximum 500.000€ pe an. Cum poţi să
trăieşti cu banii ăştia? Şi astfel a apărut problema următoare,
dacă statul îşi bagă nasul în conducerea băncilor, asta miroase a
naţionalizareşi este împotriva principiilor democratice.
Deci cum e mai bine? Cine mai ştie? Fiecare dintre cei implicaţi,
stat, bancă, bursă, zice că e cel mai bine cum face el. Dar de văzut,
asta vom vedea peste 10 – 15 ani, după ce vom trece printr-o perioadă de
recesiune economică, necesară pentru a ajunge acolo unde am fost.! De
parcă cineva îşi doreşte să ajungem în următoarea criză financiară!
Pentru omul de rând oricum tot rău e, totul se face spre binele lui, iar
el are la fiecare acţiune din asta caritativă, tot mai puţini bani în
portofel. Iar cine n-a înţeles nici acum cum e cu criza financiară, mai
bine să nu-şi mai spargă capul cu asta până la următoarea criză, care îi
va aduce iar mulţumire sufletească când se va rezolva şi ca de obicei un
gol în portofel, când cei mari rezolvă cu succes o criză!
La mai mare!
|
