MAREA SCHIMBARE

Daria Dalin

          ,,Am aşteptat ca schimbarea să se producă la nivel de gândire, de atitudine, în primul rând în zona politicului, apoi la nivel de normă, de viziune, de direcţionare în sensul real al democraţiei. Asta înţeleg eu prin schimbare şi nicidecum această ciolaniadă! (…) ,,vin ai noştri, pleacă ai voştri!” (…).

          Pe mine, ca funcţionar, nu mă interesează politica, ci obligaţiile de serviciu, iar ca cetăţean mă interesează nivelul de trai, viaţa mea, siguranţa mea! Politizarea instituţiilor, sub masca depolitizării, descentralizarea acestora, în fapt subordonarea lor, controlul asupra lor, aşa cum se doreşte, mi se pare o practică extrem de periculoasă. Ca funcţionar din aparatul de execuţie, nu mai am siguranţa locului de muncă, dacă nu voi avea aceeaşi culoare cu şeful, care la rândul său, înainte de a aplica politica ministerului, care oricum, are culoare politică, va aplica, cu prioritate, politica sau mai exact interesele de partid, unde va fi chemat la raport, săpunit, spălat, ferchezuit, adică pus pe linie dreaptă sau pus pe liber, iar ca cetăţean nu am garanţia că în instituţiile statului voi beneficia de un tratament imparţial, egal cu alţi cetăţeni, drepturi constituţionale, atâta timp cât culoarea mea contravine culorii instituţiei sau culorii celui cu care, să zicem, mă aflu în conflict. (…). În alte state, democraţia se exercită, nu se exersează, iar criteriul competenţei şi performanţei profesionale este cel care primează!                     

          Schimbarea, marea schimbare pe care toţi ne-o dorim şi pe care o aşteptăm, nu va veni niciodată, pentru că adevărata schimbare trebuie mai întâi să se producă în noi, în fiecare din noi şi până când nu vom face acest lucru, nu se va schimba nimic. Fiecare ar trebui să privim cu obiectivitate, în forul nostru interior, ca la spovedanie, să ne recunoaştem păcatele şi să nu le repetăm, să ne vedem greşelile şi pe care încă putem, să le dregem, să ne recunoaştem limitele şi dacă nu le putem depăşi, să nu mai forţăm lucrurile, să ne vedem adevăratele calităţi, pentru că fiecare este înzestrat cu câte ceva şi să ni le valorificăm, să ne ocupăm locul în lume fără să dăm din coate şi, recunoscându-i meritele, să ne bucurăm c-avem şansa să stăm alături de cineva mai bun decât noi. În ceea ce priveşte corupţia, eu cred că n-avem dreptul să arătăm cu degetul spre nimeni.

          Toţi suntem corupţi! Atâta timp cât vedem nelegiuirile care se petrec sub ochii noştri şi tăcem sau închidem ochii, pentru a ne face că nu le vedem, înseamnă că ne apărăm nişte interese şi, procedând aşa, rezultă că interesele noastre nu sunt tocmai oneste. Apoi, cei pe care-i acuzăm de corupţie nu fac altceva decât să-şi ia ceea ce li se cuvine, adică ceea ce noi le dăm, căci tăcerea este acordul neexprimat, iar noi tăcem. Şi tot noi, drămuind cu grijă banii publici, gândindu-ne c-ar fi o cheltuială prea mare, în loc să-i schimbăm, îi lăsăm să-şi ducă până la capăt mandatul. De fapt, aleşii noştri nu sunt altceva decât  proiecţia acestei naţii, în fruntea ei! Suntem deci la fel de vinovaţi, singura diferenţă fiind că noi suntem tot mai săraci, iar ei, din ce în ce, mai bogaţi! (…)

          Şi că-şi vor numi, peste tot, oamenii, nici nu mă-ndoiesc că vor proceda altfel, pentru că, trebuie să recunoaştem, cei mai competenţi şi mai valoroşi dintre oameni, sunt rudele şi prietenii lor! ”

        Când în noiembrie 2004, deşi cu convingere, aşterneam în pagină aceste cuvinte, materializate în primul meu roman – Preţul loialităţii,  (2006),  aş fi vrut, am sperat chiar ca timpul, viitorul pe care l-am ajuns din urmă, să mă contrazică, dar nu şi nici nu cred să se întâmple prea curând. Spun curând nu pentru că speranţa moare ultima, de multă vreme nu mai am sau, ca cei mai mulţi dintre noi, în loc de speranţă, de multă vreme, din pricina neputinţei de a schimba lucrurile, trăiesc un cumplit sentiment al inutilităţii mele în lume şi mă întreb, nu pot să nu mă întreb, în democraţia noastră, unde este suveranul? 

       ,,De-a lungul veacurilor, acest popor a slujit unor stăpâni care n-au ştiut să socotească de câte ori se poate îndoi spinarea omenească fără a se rupe de tot; sau de câte ori pot lovi braţele unui tăietor de lemne înainte de a cădea, răpuse de propriile lovituri.

        Un popor liber îşi stabileşte în chip firesc cumpăna între dorinţa de îmbogăţire şi cea de odihnă. Dar când singura ocupaţie a unui om este de a îmbogăţi pe un altul care se odihneşte, nu există altă limită decât moartea, atât pentru cel care munceşte, cât şi pentru cel care se odihneşte. Afară doar de cazul când cel care munceşte se revoltă (…).” (Martha Bibescu).

       Şi iar mă întreb, nu pot să nu mă întreb, suntem stăpâni, mai avem ţară sau suntem slugă la stăpân şi chiriaşi în casa noastră?. 

       Nimic nu am râvnit mai mult decât să fiu mândră de ceea ce sunt; să văd cum văd la alţii, la tot pasul, de la vestimentaţie şi până la ştergarul de pe masă, însemnele patriei; să văd drapelul fluturând de sărbători la fiecare fereastră.

       Am să mor, sigur am să mor cu visul neîmplinit şi nu din vina mea, ci pentru că în această preacurvie instituţională (patronată de o clasă politică înnodată, atât de strâns înnodată de aceeaşi culoare, culoarea banului, încât, când să-şi spele obrazul, nuciun partid nu ştie de pe sub care să-şi scoată cămaşa), ţara arată ca o femeie violată de un regiment. Mai poate zămisli o astfel de femeie şi dacă da, ce şanse ar avea copiii ei? Vinovată-i şi ea, căci, pentru o pungă cu nimicuri sau pentru o măruntă bancnotă, a renunţat la demnitate şi s-a dedat traseismului electoral. S-a vândut tuturor sau mai exact a fost vândută tocmai de bărbatul ce ar fi trebuit să o ocrotească sub braţul lui, celălalt braţ al balanţei într-o democraţie reală. Dar de ce să-şi fi folosit sindicatul braţul, luptând pentru nişte idealuri când, trăind în simbioză cu clasa politică, precum bivolul şi coţofana, cât a fost de unde, câştigul personal a fost şi sigur şi mare şi fără efort. Nici acum, când s-a ajuns la fundul sacului, efortul lui nu va rămâne nerăsplătit, că doar figuraţia se face în spinarea hoţilor de buzunare.

           Şi iarăşi spun: de vină suntem noi, tăcerea noastră! Cu cât coborâm în abisul tăcerii, cu atât mai aproape de cer ni-s părinţii, cu atât mai departe de ţară copiii şi ţara – o hartă.., o ţară atârnată!

Daria Dalin

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com