MINISTERUL FINANŢELOR SUB ASEDIU

Daria Dalin

Certificatul de naştere al “stimulentelor”, se pierde în negura primelor guvernări ale acestei originale democraţii. Pentru exactitate, aş putea căuta actul naşterii lor, dar să-l caut în stufoasa noastră legislaţie, cu şi fără cap, democratică şi anti, ar fi o pierdere de vreme, pentru că, în definitiv, nu numărul actului contează, ci născutul. Că raţiunea zămislirii lui a fost bine intenţionată, se prea poate!

Suspendate, cred, din pricina Acordului cu FMI, în vremea în care la cârma finanţelor se afla Florin Georgescu, stimulentele au revenit odată cu instalarea domnului Mircea Ciumara în fotoliu ministerial care, probabil, dându-şi seama de faţa lor hidoasă, ar fi vrut o grilă de salarii, mai mult decât decente, prin contopirea celor două fonduri (salarii şi stimulente), condiţia era ca finanţiştii să renunţe la orice alte activităţi incompatibile calităţii lor. Asta a vrut ministrul nu şi subalternii - şi nu subalterni precum colega mea care, pentru a-şi hrăni copiii şi pentru a poza un trai decent, ea, Doamna de la Finanţe spăla vasele la nunţi, ci şefii şi şefuţii a căror prezenţă în Consilii de Administraţie, mai ales la firmele de stat, le aduceau nu doar câştiguri fabuloase, ci şi multiple posibilităţi de mişcare în lumea în care banul urma să devină nu doar măsura valorii umane, ci şi calea sigură a ascensiunii spre culmile puterii.

Şi culmea, cei ce le-au susţinut mai cu patimă au fost liderii de sindicat, slujind, mereu şi mereu, parcă alte interese decât ale acelora pe care îi reprezentau. Şi tot sindicatele, pe principiul “să moară capra vecinului”, au contestat vehement Ordonanţa 20/1999, în chiar clădirea ministerului, în chiar prezenţa ministrului semnatar Decebal Traian Remeş, ordonanţă prin care salariile celor din trezorerii urmau a fi aliniate celor din sistemul bancar. N-a contat nici că activitatea acestora era specific bancară, dar mult mai complexă, nici condiţiile mizere în care se lucra, nici leafa cu mai puţine zerouri decât lefurile din bănci; n-a contat nici faptul că cei din trezorerii, prin lege, aveau dreptul la stimulente până la cel mult un salariu, cuantum, până atunci, niciodată atins; n-a contat nici măcar că munca lor era şi este o verigă importantă în activitatea celor, azi, din structura ANAF-ului. Şi nici măcar că fondul de stimulentele le-ar fi rămas, în întregime, lor, n-a contat şi nici precedentul odată creat, care putea fi lesne folosit în favoare lor (doar eram colegi), n-a contat. N-a contat decât capra care trebuia să moară şi a murit înainte de-a se naşte! Ne-am ales atunci cu prima majorare salarială, rezultată dintr-o reducere drastică de personal, şi, spre ruşinea noastră, cu o radiografie dură din partea ministrului a ceea ce sunt şi nu ar trebui să fie sindicatele, apoi a venit schimbarea şi odată cu ea şi pacea socială şi în structura ministerului s-a aşternut liniştea tulburată, din când în când, de luptele din partid şi, din când în când, de stimulente – monstrul ce începuse să-şi arate colţii, colţi cu care a sfărâmat majorităţii salariaţilor coloana vertebrală şi, implicit, pe cea instituţiei, dând naştere, astfel, celei mai cumplite tare ale societăţii – obedienţa, fără de care caracatiţa, în toate culorile politicului, nu şi-ar fi putut întinde tentaculele atât de mult şi-atât de adânc, prădând ţara până la a-şi da, aproape şi ultima suflare.

Din exterior privite, stimulentele au făcut din instituţie locul de muncă poate cel mai râvnit şi multora li s-a împlinit visul pe când, trăgând să moară, duduia economia. În ultimul trimestru al exerciţiului bugetar, situaţie nemaiîntâlnită, i-a angajat partidul, fără ca sindicatele să cârcnească măcar. Acum suntem prea mulţi faţă de câţi ar trebui să fim, prea mulţi pentru buget şi mulţi, prea mulţi pentru stimulente! Deci cei mai mulţi dintre salariaţi, dintotdeauna, şi-au dorit salarii decente, nu stimulente, pentru că după împărţirea, în sumă maximă, între decidenţi şi ai lor, bani pentru ceilalţi rămâneau doar pentru supravieţuire. Discrepanţele salariale, uriaşe, şi stimulentele au împărţit finanţiştii, precum împărţită este ţara, în bogaţi şi săraci, însă cel mai mare rău generat de acest monstru s-a produs asupra funcţionării, imaginii şi menirii instituţiei şi astea, doar astea, nu toate au ieşit la iveală acum, când suntem, cu ţară cu tot, în buza prăpastiei şi, cu toată diminuarea salarială, n-ar fi ieşit nici acum, dacă stimulentele ar fi rămas neatinse sau dacă, dintr-un început, ar fi fost introduse în salarii, drept spor, dar cum şi cea mai mare parte a primelor şi sporurilor tuturor bugetaţilor au fost tăiate, pe bună dreptate, pentru că unele erau de-a dreptul hazlii, că numai de ochi şi de deochi n-au fost sporuri (pentru această situaţie cea mai mare parte din vină este tot a sindicatelor care, în loc să se bată, cinstit, pentru salarii, au mai negociat câte un spor de fiecare dată când au făcut jocurile puterii, oricare a fost ea), funcţionarii publici, finanţiştii s-au trezit nu doar cu cele mai mici salarii, ci şi în situaţia de-a fi ei înşişi datori bugetului de stat şi, prin imposibilitatea achitării utilităţilor şi creditelor, datori  agenţilor economici, depăşind, astfel, cu mult absurdul lui Ionesco, căci başca! autoritatea cu care au fost învestiţi de stat.

Şi, după ce vreme de peste două decenii singura lege care a guvernat ţara a fost Legea entropiei, era timpul să vină o guvernare care, cu riscul de-a pieri, definitiv, de pe scena politică, să-şi asume reformarea reală a statului şi a venit!, dar geaba voinţă, de nu-i şi putinţă, căci coerenţă – ioc, viziune – ioc şi grav, foarte grav ioc – opoziţie constructivă, iar toate astea doar pentru că din guvern, aproape cu desăvârşire, lipseşte calitatea umană sub toate aspectele ei şi ca şi cum n-ar fi fost deja prea mult pentru acest popor umilit până la îngenunchere, întreaga clasă politică mai cinică decât oricând. Şi când te gândeşti că ministrul nostru, cel mai bogat din guvern, este un fost coleg, nu se poate să nu te întrebi de n-o fi vreun sâmbure de adevăr în strigătele de pe holurile ministerului şi nici de mirare nu este că suntem batjocura lumii! Finanţele sub asediu!

Multe ar mai fi de spus, dar mi se pare inutil, pentru că apăsător trăiesc, de multă vreme, sentimentul inutilităţii (mele), în lume. Desigur, m-aş fi putut îndrepta spre alte orizonturi, căutând un loc care să mă cuprindă, să mă preţuiască, să mă respecte ca cetăţean şi să mă slujească. Aş fi plecat în primele ceasuri ale democraţiei, de-aş fi putut lua cu mine ţara.

 Daria Dalin

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com