Moara – Moira

Eugen Evu

Fiindul ne este ceea ce Andre Malraux numea Calea Regală. Alţii divers, din milenii şi până ... mâine ! Sau, cum Steinhard, Monahul de la Rohia, autor al „Drumului spre Sine” ş.a., evreul român convertit la ortodoxie, definea pentru români, cel puţin, Moara ca oglindă a vieţii ce curge - ”... Panta Rhei” şi (sau) Cogito – ergo sum...

Într-adevăr, pentru noi Moara poate fi miezul unui tratat de metafizică re-raportat la omul actual, nu cel mutilat de leprozeria (Lazaretul) auto- mutilanmt, schifrenetic, al  monstrului istoric, sau a „ zeului social”- zeu al celor Şapte Frici – în fapt UNA, cea de moarte-  în concepţia lui Popper şi Konrad Lorenz şi aşa- zişilor „ trialişti”, versus dualişti. De fapt toate curg, toate sunt Mişcare, în legea Tmpului, unica noastră dilemă, la trezire, ar fi aceea a Sensului curgerii. Chiar şi arderile curg. ( de la vălvătaie la oxidare, cum şi în ...tabelul elementar  lui Mendeleev). Legea cosmosului este – cert- legea Sacrificiului şi cumva a transmutaţiilor... Creatorul se sacrifică în creatură, astfel mereu înviind.

Moara a făcut tehologic saltul de la invenţia Roţii, captare a mişcării şi uzul de ea, spre Angrenaj / transmitere, interconection/ – cosmosul în armonie cu actele omului, ornicul sistemic solar- planetar, -  prin ROATA DINŢATĂ. Gândirea este un astfel de angrenaj ca principiu ORDONATOR.

Schubert a cântat moara, Cervantes, în Don Quijote, Cavalerul Tristei Figuri, s-a luptat cu zbaterile ei... Copil fiind, făceam din tuleul cucuruzului, morişti şi le plantam pe repezişul Streiului, vrăjit de jucăria asta, ca de cealaltă, a avioanelor de jucărie, pe care, în Ardeal, copiii de la sate o puneau în colţul frontal al casei... Un sens e-n toate, intersectiv, între lume şi metalume. Moara, spunea cel de la Rohia, este  ca şi omul, duală. „ Adesea Morarul e dinspre diavol, iar moara însăşi macină nu numai bine”. Este probabil condiţie tragică - uraniană-, a celui ce ce suferă spre a se vindeca alţii? Fie acesta o etapă ce se va limpezi în frăţie cu Timpul duratelor noastre...

Concluzie. „ Dar moara acţionată de o apăî crugătoare se numără printre Fermecături şi Gingăşii, e un compendiu de metafizică binevoiotare pentru uzul oamenilor de bună voie”  Nuanţa prudentă ar fi „ de voie bună”, benevoitor, sau de bună voie în sensul supunerii unei legi a supunerii roţii în rostul angrenajului, aşa cum cărămida este în zidire şi fundament, şi cheie de boltă, şi turn ?

Unicitatea ....În statistici recente, omenirea a depăşti şapte miliarde...Tot atâtea probabilităţi posibile (sic, n) – aşadar ( igitur ) – lumi...Unicitate în diversitate...Pluralitatea lui Elohim? Ori, îndoitor zicând. Adică sceptic- cioranian- diversitate recte diversiune ?

Omul adamic fusese programat a da nume: dând nume, face o mutaţie psihică înspre control şi asumare de sine...adică liber- arbitrul ce îl separă de Ordinea ascunsă Sieşi, a Divinităţii? Logosul apheironic,în infinite scânteieri ale parabolei lui Iov? A da nume este cumva a lua în stăpânire, dar depinde cum: prinempatie, sau cu foame de a lua în stăpânire ? În primul rînd această ecuaţie priveşte perechea umană, dar şi umanitatea însăşi.

A da nume poate fi în eroarea entropică, de a distinge, separa şi naufragia în Substituire de personna, de ID- entitate întrupată...

Despre cunoaştere ca re-cunoaştere

Pe genunchi să ne scriem cărţile, noi, ultimii sau penultimii (?) romantici. Ci nu îngenunchiaţi ca scribii  egipţieni , dar şi ai ciudaţilor esenieni, separaţi de Cetate, în comunismul incipient, acolo, la Qoumran...unde îşi lucrau pământul în comun, dar şi femeile...

Înţeleg, la anii mei, revelaţia treptată, sinuoasă, chinuitoare ca itinerariu, şi ştiam demult că există şi DEODATĂ-CUNOAŞTEREA. Sensul este cel al  iniţierii nou- sacerdotale, Devenirii... Poetul, scriitorul, poate fi un privilegiat sau lung- purtător al unei stigme, însă trezirea în lume este noima fiindului său.

Însăşi ştiinţa probează că rugăciunea (o prefer pe cea directă, fără intermediar contra acatiste sau moaşte!, deja perisabilă prin secularizarea practologică în diverse forme)- este ceea ce însemană literalmente RE-LIGARE, religio, adică refacrea Legăturii cu Divinitatea.

Clar zicând - Duhul cercetează şi ne relevă, ci nu „ tu”-ul idului. Spiritul devine continuu, sufletul este fratele mai mic, iubit de Tatăl, prin Întâiul Născut?

Deodată-nţelegerea este prin cultivare sistematică, practologie, cealaltă este din frustrare,  încă- prenatală (!) de la chinul  feminin al naşterii uneori, frecvent prin condiţionarea „ monstrului istoriei”, cum l-am definit undeva. Trialiştii moderni definesc acestea în aria psihopatologiei... Adevărul este la mijloc. Fructul ( interzis auto- protector ! ) al Cunoaşterii, e de-ajuns a fi doar gustat, ci nu jefuit. Cu atât mai grav cât nu este pârguit, copt, de verde...( Am scris o carte „ Suferinţa verde”).

În sens societar-  istoric, sufletul ne este „ naţional”, prin naştere, al unei paideuma anume...Dar se „ înstrăinează” , cel mult redus la practici simbolice, ritualice, dacă este STRĂMUTAT. Starea de jale îl va îngeruna, oricât o reprimă, sau o sublimează atitudinal, cum deobicei oamenii de artă, de cultură, filosofii şi teosofii.

Gnosticii numeau Inteligenţa Divină Spohia ( slav. Înţelepciunea) – iar creştinismul Hristosul, adică Sinele în concepţia trialiştilor, ori insinuat de Carl Gustav Jung.

Ca o atitudine bizară între Mioritismul fatalist şi cel al legendei lui Manole,...nordicii din Maramureş au Cimitirul Vesel... Poate că aceasta are un rost ascuns, intuit de geniul popular, poate e doar un gest al disperării muririi, un adio înnebunit de chinul din interregn al Omului actual..

Spiritul este ubicuu, sufletul PARTEDIN.   Ceva se ştia încă, în Caldeea...În epopeea primordială, formula era : Treimea de zeu”...( vezi Enuma Elish,  Ghilgameş şi Enkidu, ş.a.).

Mintea noastră conţine capacitatea arhetipală( ?) remananetă, subtelepatică, de a Plăsmui. Însă doar virtual. Poate că „ Diavolul” este Îngerul căzut ( v Geneza) – sau altfel spus, Morarul invocat de Steinhard Monahul...?

Diavolul ( daimonul eladic?, Domnul?) – ocupă, el locuieşte, posedă, cum propagă bătrâna cunoaştere religioasă... Arta poate legiui eficient catarsisul, mai greu exorcismele disimulate în droaia de paradigme ale percepţiilor.

Frigul teluric tinde în echilibrul – prin resorbire- caldului, magmatic sau deja înălţat în verticala din lanţul trofic, a interregnului.

Eugen EVU

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Revista Agero ® ist ein Markenprodukt von NewAgero, Deutschland

Chefredakteur: Lucian Hetco (Deutschland). Stellv.Chefredakteur - Maria Diana Popescu (Rumänien). Redakteure: Ion Măldărescu, Cezarina Adamescu (Rumänien)