Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | Īn limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

MOARTEA LUI CEZAR

CRONICA ADEVĂRULUI (VI)

KAGEMUSHA: ŞAPTE ZILE CU CEZAR IVĂNESCU

Clara ARUŞTEI

Grafica de Roca ( AGERO)

Notă asupra interviului:

Textul prezentat reproduce cīteva fragmente din cartea Kagemusha. Şapte zile cu Cezar Ivănescu. Viorel Ilişoi īntr-un dialog cu poetul Cezar Ivănescu (decembrie 1996–ianuarie 1997).

Această carte de jurnalistică nu a mai fost pīnă la urma tipărită pentru că Cezar Ivănescu, pe deplin conştient de faptul că libertatea sa de exprimare depăşea cu mult puterea de īnţelegere şi de acceptare a contemporanilor săi, a decis să nu facă public, cel puţin pe timpul vieţii sale, acest dialog.

Cezar Ivănescu afirma īn acest text din anul 1996: „Eminescu era īnchis ca un animal īntr-o celulă şi cīnd nemernicul ăla a venit şi s-a uitat pe vizor, Eminescu a rostit aşa: mi-e rău din tot trupul!... Şi s-a īntors pe o parte. Mi-e rău din tot trupul!... īţi dai seama cum īl cotropise durerea... ca pe Domnul Isus Hristos pe cruce... tot trupul īl durea, era ca un crucificat. Şi l-au lăsat să moară ca un cīine…“.

Scenariile se repetă spasmodic. Cezar Ivănescu avea să moară şi el, cu zile, chinuit cumplit, ca urmare a unei intervenţii banale, programate şi care nu implica nici un risc, efectuate īntr-un spital din Bacău, păşind īn Moarte, ca un adevărat Profet, pe urmele nobile presărate cu aur şi sīnge ale Maestrului său īn Absolut, Mihai Eminescu.

După reīntoarcerea din Albania – tărāmul sfānt din stāncă şi lumină, patria mamei sale, după momentele de glorie trăite acolo, pe 20 aprilie, cu o zi doar īnaintea nenorocitei de intervenţii „ultramoderne, cu laser“, garantat neinvazive, Cezar Ivănescu nota: „tot timpul, īn maşină [īn Albania – n.n.], am simţit īncă pe cineva prezent alături de noi; i-am spus Clarei că a fost cu noi Īngerul Domnului, la care Clara mi-a replicat: eu sīnt Īngerul Domnului! Se pare că are dreptate, ea e Īngerul Domnului...“ („! păzească-te numai lumina/ a ochilor mei luminīnd,/ departe de oameni din vina/ de a nu fi de pe pămīnt,/ departe de oameni din vina/ de a nu fi de pe pămīnt!“, Cezar Ivănescu, Doina – Gnoză)

Noi, cei care i-am fost atunci alături īn acea călătorie, am resimţit īntoarcerea īn ţară ca pe o agresiune. Nu aş putea defini cu exactitate, dar o multitudine de elemente ne-au determinat această senzaţie care se acutiza cu cāt ne apropiam de Bucureşti. Au urmat apoi cele mai cumplite zile din viaţa noastră, zile ale terorii totale īn care am īncercat cu disperare să rupem un lanţ de evenimente tragice care parcă se succedau īntr-o dezordine totală, imposibil de anticipat. Lanţul creat devenise o „entitate“ diabolică, indestructibilă şi de neīnţeles care părea că se recompune, cu fiecare aparentă senzaţie de fisură, mai puternic şi mai de neīnvins şi care era chiar īntruparea „trimişilor beznei“, cei atāt de prezenţi – ca o sumbră imagine a unei morţi traumatice – īn poemele sale.

Remarcăm asemănările dintre cele două cazuri deja de domeniul istoriei literare: moartea lui Eminescu şi moartea lui Ivănescu, sperīnd că īntr-o zi vom afla adevărul. Pīnă atunci īnsă īntrebăm şi ne īntrebăm cum de a fost cu putinţă ca un om să moară aşa, cu zile, purtat īntre unităţi spitaliceşti ale căror medici au dovedit că au un comportament cel puţin inuman, departe de orice deontologie, profesionalism, milă şi bun-simţ.

Pe 24 aprilie Cezar Ivănescu a murit. Pe 24 aprilie 2008, īn Joia Mare, Cezar Ivănescu, personalitate deplină a culturii romāne, anticomunist convins şi scriitor total antisistem, a fost ucis īn propria sa Ţară, Ţara Tatălui de incompetenţa crasă, inexplicabilă şi suspectă a medicilor din Bacău („Şi l-au lăsat să moară ca un cīine…“), după ce Ţara Mamei l-a primit cu dragoste profundă, caldă, maternă şi l-a īnvăluit ca īntr-un miraj al iubirii totale, determināndu-l să-şi dorească cu ardoare să revină şi să scrie īn şi despre Albania (urma ca īn vară să se reīntoarcă pe malul lacului „luminos“, celebru īncă din antichitate, pentru a-şi reīntregi un jurnal de călătorie īnceput tot īn Albania, dar īn cea a lui Enver Hodja, īn anul 1973. Cartea ar fi trebuit să apară bilingv, īn limbile albaneză şi romānă, īn condiţii grafice de lux, la editura Ora din Tirana. „Am scris această carte pentru tine, mamă! Pentru ca Dumnezeu īn ceruri să aibă grijă de Sufletul tău!“, nota Poetul pe una din ultimele pagini scrise īnainte de plecarea spre Bacău.

Cei care şi-au luat asupra lor răspunderea intervenţiei şi a vieţii scriitorului să-i poarte de acum, īn veci, pe braţe, trupul īnsīngerat şi sufletul veşnic viu... iertare pentru ei nu este. („! Sufletul nostru-i nemuritor,/ iubit discipol, fii-mi ajutor,/ poartă-mi pe braţe, pe braţ să-mi porţi/ sufletul trupului meu dintre morţi,/ īnalţă-mi sufletul meu de tot/ cīnd trupu-mi sīngeră şi nu mai pot,// īnalţă-mi sufletul meu de tot/ cīnd trupu-mi sīngeră şi nu mai pot!”, Cezar Ivănescu, Către discipoli, I).

Istoria literaturii va nota toate aceste fapte şi va mai reţine şi nimicnicia unor aşa-zişi lideri ai breslei care nu au lăsat ca īn preajma marii sărbători creştine a Īnvierii Domnului nostru Iisus Christos să fie aprinsă o lumānare şi să fie pusă o floare la Sediul Uniunii Scriitorilor din Bucureşti sau Iaşi, sau la Muzeul Literaturii Romāne (nota bene, romāne) din Bucureşti… īntru cinstirea creştină şi smerită a celui care a fost Cezar Ivănescu, scriitor, traducător, director de editură, membru īn Consiliul Uniunii Scriitorilor din Romānia… Īn preajma Īnvierii… Dar după Īnviere? După adevărata Īnviere? (C.A.)

..................................................................................................

VIOREL ILIŞOI ĪNTR-UN DIALOG CU POETUL CEZAR IVĂNESCU

(Viorel ILIŞOI) Īntr-unul din volumele dumneavoastră am găsit aceste versuri: „Eminescu-i Dumnezău/ Iar eu mi-s profetul său”. Să lămurim postura aceasta sacră a lui Eminescu pentru spiritualitatea romānească şi postura dumneavoastră de profet al său. Să stabilim condiţia aceasta a īntruchipării sacrului īntr-o persoană umană.

(Cezar IVĂNESCU) Lecturile mele de la vīrsta matură şi pīnă īn perioada īn care am scris acel distih pe care l-am pus īn faţa volumului Alte fragmente din Muzeon, deci toate lecturile mele relative la Eminescu şi din textele sacre m-au convins de următorul lucru: că noi, ca entitate romānească, dacă vorbim limba romānă care spiritual cuprinde totul şi poate ceva mai mult, pentru că ştii cum spune Eminescu, „noi nu sīntem stăpīnii limbii, ci limba e stăpīnul nostru”, limba romānă ne stăpīneşte pe noi, romānii, īn tot acest ciclu de civilizaţie creştină. Cel care a ajuns cu adevărat să fie nu chiar stăpīnul limbii, dar să se mişte liber şi superior īn teritoriul total al romānismului, este doar Eminescu. Şi eu am spus acest lucru: noi romānii, luaţi ca entitate spirituală şi numai spirituală nu cobor deloc discuţia īn etnic, īn naţional, īn nu ştiu ce, deci ca entitate spirituală noi singura, dar singura cale de aces către tot ce este text sacru, de la Vede şi pīnă la Lao-Tzī şi pīnă la trubaduri, o avem prin Eminescu.

Prin limba lui Eminescu, prin gīndirea eminesciană. Asta-i poarta, mai īngustă sau largă, după gīndirea fiecăruia, prin care noi putem avea acces către divin. Nu există īn limba romānă alt text prin care să aproximăm sacrul, la ora actuală nu există nici măcar o traducere dintr-un text sacru indian care să se apropie de somptuozitatea, geniul şi fulguranţa de dincolo de lume care există īn „Scrisorile” eminesciene. Acolo simţi că fiecare vers despică cerul, te duce acolo unde trebuie. Şi am mai spus că asta este fatalitatea şi norocul nostru, al romānilor. Plecīnd de la acest lucru mi-am dat seama mai apoi că fiecare popor pe acest pămīnt are o forţă de a īntruchipa sacrul īntr-o fiinţă umană şi are apoi o forţă de a proiecta această fiinţă sacră īn timp şi de a o răspīndi, dacă vrei, ca pe un parfum īn toată spiritualitatea sa.

Noi, romānii, am avut intuiţia şi apoi viziunea clară a ceea ce a fost Eminescu pentru noi. Acel Maiorescu blamat de atīta lumea şi-a dat seama totuşi că cu Eminescu nu era ceva de ordin mundan, era ceva de dincolo de lume, o esenţă care depăşeşte mundanul. A simţit fiorul ăsta sacru īn preajma lui şi l-au simţit mulţi alţii.

(V.I.) Călinescu a sintetizat foarte bine lucrul acesta īn acel text de o rară forţă expresivă din finalul cărţii sale despre opera lui Eminescu.

(C.I.) A sintetizat, a esenţializat, este adevărat, dar a coborīt nivelul. Ca erudit şi ca spirit Călinescu este foarte jos.

(V.I.) Rosa Del Conte l-a intuit, spiritual, mai bine?

(C.I.) Ce spiritualitate şi ce īnţelegere a lui Eminescu, īn spirit, la Rosa del Conte...

(V.I.) Īn „Eminescu sau despre Absolut”.

(C.I.) Rosa Del Conte este cu două trepte peste Călinescu. Sau acuma Svetlana Paleologu-Matta... Ea nici nu ştie probabil că exist eu pe lumea asta, dar odată am găsit īntr-unul din textele ei o idee pe care eu am formulat-o de mult: că versurile eminesciene sīnt enunţuri sacre. Exact ceea ce spun eu de ani şi ani de zile īn ţara asta [...]. Aici, noi, romānii, şi creştinii europeni īn general, ne lovim de o concepţie aş spune eu destul de mărginită despre fiinţa umană. Noi avem cea mai frumoasă viziune asupra fiinţei umane prin creştinism, prin acel chip uman al Domnului nostru Isus Hristos. Aceea este transfigurarea umană a divinităţii, Dumnezeu pe cruce, deci luīnd crucea pe umerii săi şi purtīndu-şi-o şi sacrificīndu-se ca un om pentru restul umanităţii. Este chipul sublim sub care noi īnţelegem, dacă vrei, cantitatea de sacru pe care o poate purta un om.

Viziune dramatică, tragică şi pe care adesea noi, europenii, fireşte că o respingem. Dar extrem-orientalii, indienii mai ales, au o altă viziune despre divinitate. Şi au cea mai īnaltă concepţie umanistă cunoscută de noi de la īnceputul timpurilor şi pīnă acum. Adică buddhismul fără referire specială la Marele Vehicul, Micul Vehicul, la esoterism şi nu ştiu ce, buddhismul luat īn sine, tale-quale, are următoarea viziune: umanul este cea mai īnaltă treaptă de īncarnare īn Cosmos. Buddha este o entitate divină, el vine din cerul zeilor, se coboară pe pămīnt şi se īncarnează ca om pentru că numai din această ipostază el are puterea să regenereze oamenii, lumea, universul, zeii. Buddha, un biet copilaş, este dus la templu şi statuile din lemn ale tuturor zeilor se pleacă īn faţa lui īi fac o plecăciune. Pentru că aşteaptă de la el, īn ipostaza lui umană, să-i regenereze, să le redea viaţă. Iată cīt de sublim valorează fiinţa umană şi condiţia umană buddhismul. Europenii nu ştiu aceste lucruri.

(V.I.) Pandantul, la europeni, īn creştinism, este fecioara la templu.

(C.I.) Da, fecioara Maria, copilă fiind, fragedă, frumoasă, īncīntătoare ca o magnolie, este dusă la templu. De ce? Este consacrată şi ea. Să ştie că ea este purtătoare de divin, purtătoare de sacru, că ea va da naştere sacrului īntruchipat īn om. Asemenea scene paralele sīnt multe īn buddhism şi īn creştinism. Dar ce vroiam să spun? Că pīnă acum noi, romānii, īncă nu ne-am ridicat la īnţelegerea lui Eminescu; sīntem de fapt primii alfabetizaţi ai acestei entităţi spirituale, primii cărora li s-a pus īn mīnă o ediţie de opere complete ale lui Eminescu. Facem un test: cīţi au citit-o integral? Sīnt eminescologi, nu dau nume, cărora le semnalam anumite pasaje din Eminescu pe care nu le cunoşteau; şi scriseseră cărţi despre Eminescu!...

(V.I.) N-au citit-o mulţi integral şi din cauză că operele complete ale lui Eminescu au apărut īntr-un timp destul de īndelungat, a durat aproape jumătate de veac de la deschiderea ediţiei de către Perpessicius şi pīnă la definitivarea ei.

(C.I.) Adevărat, adevărat. Asta măsoară puterea noastră de absorbţie culturală. Avem o foarte redusă absorbţie culturală. Nu sīntem ca nemţii, să facem ediţii succesive din Goethe. Şi operele complete ale lui Eminescu sīnt o ediţie incompletă de fapt, să fim foarte sinceri; deşi marele meu prieten Petru Creţia a fost răspunzător şi s-a īngrijit de ea, trebuie să spun că nu este o adevărată ediţie de opere complete. Infernul manuscriselor licenţioase nu apare īn această ediţie şi multe alte lucruri nu apar aici. Care infern pentru limba romānă vie īnseamnă de fapt un paradis al limbajului.

(V.I.) Un infern cu un foc purificator, nestins. Un foc purificator pentru limba romānă şi regenerator.

(C.I.) O libertate supremă a limbajului. S-ar vedea acolo īntr-adevăr ceea ce afirmam eu pe vremuri, că Eminescu are o īntindere, un ambitus expresiv care nu ţine numai de romantism, ţine de la expresia nudă a lui Hesiod, epopeică, pīnă la suprarealismul cel mai īndrăzneţ cu putinţă. Sīnt acolo nişte imagini trăsnitoare, īn manuscrisele eminesciene. Licenţioase, dar trăsnitoare. Cum găseşti mai tīrziu īn Jarry, sau īn Antonin Artaud. Eminescu este şi acesta. Īntinderea lui este uriaşă. Īl discuţi cum īl discută semidocţii […] īn cumpăna clasicism-romantism? Asta e o reducţie de semialfabetizaţi, domnule.

(V.I.) Istoria literară lucrează cu asemenea clasificări din motive tehnice; altfel cum să sistematizezi o epocă?

(C.I.) Din motive tehnice şi din motive de micime a personajelor care fac istoria literaturii romāne. Sīnt nişte băieţi care nu prea ştiu carte, care au īnvăţat cīt să promovezee gradele universitare şi să fie recunoscuţi ca profesori, nu sīnt oameni care s-au zvīrlit īn abisul de cultură cum s-a zvīrlit Eminescu, cum s-a zvīrlit Haşdeu, cum s-a zvīrlit Eliade şi atīţia alţii dintre marii, dintre genialii creatori romāni. Cum să-i ajungă ei din urmă? Cum să īnţeleagă un critic literar romān delirul unui Eminescu sau delirul de erudiţie al unui Eliade? Că nu poate penetra acolo, nu-i poate urmări sursele. Asta este drama noastră. Avem nişte profesori universitari proşti şi nişte critici literari proşti de cīnd se face literatură romānească pīnă astăzi. Ei nu se ridică la īnălţimea creatorilor despre care scriu.

(V.I.) Am īntīlnit, mergīnd prin satul meu natal, o bătrīnă care după un chef, crezīnd că lucrez la radio, s-a ţinut scai de mine pīnă am īnregistrat-o recitīnd nişte poezii, trei poezii de Coşbuc şi vreo zece poezii de Eminescu. Analfabetă, bătrīna...

(C.I.) Da, Eminescu a intrat īn rangul creaţiei anonime.

(V.I.) Nu, nu le īnvăţase ca pe o urătură anonimă, ea ştia că sīnt poezii scrise de Mihai Eminescu, le ştia din alea patru clase pe care le făcuse cīndva. Am mai stat la taclale cu ea, că vorbea frumos, avea şi umor, şi-am constatat că nu ştia nimic despre Eminescu, dar nimic, nimic. Şi tot vorbindu-i eu, răspunzīndu-i la nişte īntrebări pe care mi le punea cu o inocenţă de copil, cineva a strigat la noi s-o lăsăm mai moale cu cultura, că doar eram la un chef, nu? La care bătrīna a explodat īnjurīndu-l sincer indignată pe respectivul, că adică cum īndrăzneşte el să vorbească pe tonul ăla despre Eminescu, nu-i e ruşine? Ea n-a citit nici o carte la viaţa ei, dar are īn rīndul lucrurilor sfinte sau, mă rog, cu o aură specială īn sufletul ei, un loc şi pentru Eminescu. Deci dincolo de ce īnvăţăm noi la şcoală, dincolo de limitele sau nivelele de receptare indicate de critica literară, Eminescu a penetrat īn cea mai profundă fibră a conştiinţei colective. Asta am vrut să spun.

(C.I.) Exact ca oamenii care trăiau īn perioada oralităţii, īn timpurile culturii orale şi care memorau şi ştiau anumite texte sacre atunci nu se memorau decīt textele sacre, nu textele profane. Sigur că da.

(V.I.) Eminescu are deja statutul de sacru īn cele mai curate, mai pure conştiinţe. Exemplul cu bătrīna l-am dat tocmai ca să aduc un argument de veridicitate din afara literaturii pentru versul acesta al dumneavoastră: „Eminescu-i Dumnezău”.

(C.I.) Īn acest enunţ al meu care spune că Eminescu-i Dumnezău este o gīndire logică, nu delirantă cum ar crede unii.

(V.I.) Dacă el este Dumnezeu pentru spiritualitatea romānească, dacă a acces īn rīndul valorilor sfinte ale poporului romān, mai are el nevoie de un profet?

(C.I.) Dar bineīnţeles. Poate şi de mai mulţi.

(V.I.) De ce?

(C.I.) Eminescu este centrul, dacă vrei, el se află īn centrul spiritualităţii romāneşti, de-acolo iradiază lumina īn tot ce va fi de-acum pīnă la sfīrşitul veacurilor existenţă spirituală romānească. Dovada e că tot ce-l precede pe Eminescu are pīlpīiri de Eminescu şi tot ce urmează după Eminescu cu trecerea timpului se resoarbe īn Eminescu. Uite, ia de la Pīrvan, care a murit īn '26, pīnă la Eliade, care a murit īn '86. Peste şaizeci de ani. Īn ultimul text pe care-l scrie despre Eminescu, Mircea Eliade spune că Luceafărul este un text liturgic. Cīnd de peste ocean Eliade a deschis cartea lui Eminescu cu mīinile lui bolnave care se cojeau de piele şi erau tot timpul īn mănuşi protectoare şi a recitit Luceafărul, şi-a dat seama că e liturghie. E liturghie! Pe ce trece timpul, pentru un mare romān, pentru o mare conştiinţă de romān, a se īntoarce la Eminescu īnseamnă a se īntoarce la tot ce are mai sacru spiritualitatea romānească.

(V.I.) Relaţionīnd cu enunţul lui Rudolf Otto, că sacrul te cutremură şi te atrage, īntoarcerea la acest centru sacru al spiritualităţii romāneşti pe care dintre cele două căi se face predominant? Sau reacţiile sīnt simultane şi egale ca intensitate?

(C.I.) Eminescu respinge, nu atrage īn primul rīnd. Atrage abia īn al doilea rīnd. Trebuie să te gīndeşti că romanţele eminesciene numai pentru că au fost puse pe muzică au penetrat īn conştiinţa romānească; muzica a īmblīnzit versurile ucigătoare ale lui Eminescu, ucigătoare cu adevărat. Dar dacă dai la o parte īnvelişul ăsta sonor şi iei din nou Pe līngă plopii fără soţ, vezi că poezia asta are forţa unei mantre. Versurile de acolo pot omorī un om, pot distruge un om īntr-un moment de graţie sau de transfigurare, atīta forţă au. Gīndeşte-te cum sună acele cuvinte eminesciene: „Căci te iubeam cu ochi păgīni/ Şi plini de suferinţi/ Ce mi-i lăsară din bătrīni/ Părinţii din părinţi”... Uite ceva omorītor cu-adevărat. Eminescu īn continuare respinge. Nu vezi reculul pe care-l are tot omul īn faţa lui Eminescu? Pe Eminescu nu-l citeşti de plăcere, să fie clar. Īl citeşti cīnd nu mai vrei să fii liniştit, cīnd vrei să-ţi īntorci viaţa pe dos, ca să spun aşa. De fiecare dată cīnd īl citeşti pe Eminescu simţi că eşti un vierme, că iei totul de la capăt, că scrii īntr-o limbă proastă şi joasă şi că acolo, īn multe din poeziile lui, se află Absolutul.

(V.I.) Şi totuşi Eminescu nu te dezumanizează la lectură. Parcurgi o suită de percepţii inefabile cīnd īl citeşti. Te respinge cu blīndeţe, dulce, te īnalţă, te īnfioară, te fascinează, se insinuează īn fiinţa ta lăuntrică şi te nutreşte...

(C.I.) După aceea īncepi să te familiarizezi cu el, devine, cum zice prostimea criticii literare romāneşti, banal, desuet. Da, banal atīt timp cīt uiţi de el. Cīnd īnsă īţi reaminteşti de el şi-l iei din nou, vezi că iar te fulgeră. Vreau să mai spun aici ceva. īn preajma zilei de 15 ianuarie, anul acesta, am dat la cei de la „Romānia liberă”, care mi-au propus o colaborare, un articol... I l-am dat lui Petre Mihai Băcanu īn mīnă, dar nu l-a publicat. Pe 15 ianuarie, […] Corneliu Antim, a publicat el un text, pus īntre ghilimele, e-adevărat, dar un plagiat la mine: „īnchinare lui Eminescu” cum se chema spectacolul meu din 10 decembrie '89. Deci […] nu mi-au publicat textul meu care era un atac vehement īmpotriva detractorilor lui Eminescu care s-au īnmulţit īn ultima vreme. […] Ei bine, īn acel articol refuzat eu citam Cer şi destin, cartea lui Armand G. Constantinescu, primul nostru mare om de ştiinţă nu derbedeu din ziua de astăzi, că azi au apărut mulţi derbedei, care a unit ştiinţa lui pozitivistă, că era un mare cap de pozitivist, cu tot ce acumulase ştiinţa astrologică la vremea lui şi cu cunoaşterea textelor esoterice şi le-a făcut horoscopul lui Eminescu şi al lui Alecsandri...

(V.I.) Ce dată de naştere lua īn calcul pentru horoscopul lui Eminescu?

(C.I.) 20 decembrie 1849, data certă de naştere a lui Eminescu, ce să mai discutăm... 15 ianuarie e data convenţională.

(V.I.) Īn cartea sa, Eminescu la Ipoteşti, I.D. Marin argumentează foarte bine, plauzibil, veridicitatea aceastei date.

(C.I.) Multă lume, multă, nu numai el. Şi Nicolae Georgescu spune că īntrucīt avem o dată reală, 20 decembrie 1849, şi una convenţională, 15 ianuarie 1850, ar fi bine să-l sărbătorim pe Eminescu de la 20 decembrie pīnă la 15 ianuarie, 25 de zile sacre la romāni. Aşa s-ar cuveni, dacă am fi sau dacă am deveni un mare popor. Deci Armand G. Constantinescu ia acea dată şi făcīndu-i horoscopul lui Eminescu afirmă că cerul lui de naştere nu se repetă decīt o dată la 25.000 de ani. Douăzeci şi cinci de mii de ani!, īţi imaginezi ce-nseamnă asta? Şi este un enunţ ştiinţific, nu enunţ de derbedei, cum cred toţi tīmpiţii care n-au citit la viaţa lor filosofie, metafizică, texte esoterice. Ei n-au citit nimic din aceste lucruri. Singurul lucru genial la ei este ignoranţa lor. Deci el face această afirmaţie de-a dreptul năucitoare şi-i prevesteşte o glorie crescīndă. Pe ce trece timpul, gloria eminesciană se măreşte.

(V.I.) O glorie pe care dealtfel el şi-a anticipat-o īn Scrisoarea I: „... al meu nume o să-l poarte/ Secolii din gură-n gură şi l-or duce mai departe”.

(C.I.) Bineīnţeles. Şi au trecut abia o sută de ani. Dar vin sutele şi miile de ani dacă va fi să subziste şi să se permanentizeze această spiritualitate romānească şi dacă nu va muri şi ea şi limba ei... Şi dacă va muri, nu-i nici o nenorocire. Rămīne un text sacru pentru o lume de nemernici, de viermi tīrītori pe pămīnt care au dat o stea de primă mărime pe cerul lumii. […]

(V.I.) Īn „Venere şi Madon㔠este un vers, al doilea: „Lume ce gīndea īn basme şi vorbea īn poezii...”

(C.I.) Perioada mitică a omenirii, da.

(V.I.) Un tablou fulgurant al epocii arhetipurilor.

O schiţare genială a perioadei aurorale a omenirii; lecturile făcute-n germană, mai ales, la Viena, şi toţi indianiştii pe care-i citea la vremea aia īi luminau acea lume extrem orientală a Vedelor, a primelor texte sacre ale umanităţii, şi vedea foarte bine cum era acea lume mitică. La asta este trimiterea.

(V.I.) O lume care īncă nu se depărtase definitiv sau prea mult de sacru. Īn acea remarcabilă postafaţă la antologia La Baaad, apărută la editura „Eminescu”, īn 1996, o penetrantă şi profundă analiză a cărţilor pe care le-aţi scris, criticul Theodor Codreanu spune că şi dumneavoastră īn poezie căutaţi acest arhetip şi că aţi fi găsit arhetipul poeziei romāneşti īn doină, cu acest uriaş strat de străvechime al ei, pornind de la o capodoperă literară eminesciană, Doina.

(C.I.) Aici ar fi īntīlnirea noastră, a mea cu a marelui meu maestru Mihai Eminescu. īn parte, Theodor Codreanu are dreptate. Aproape sută la sută. Adică ce se īntīmplă? Eu am luat totdeauna capodoperele eminesciene ca pe nişte texte canonice. Pentru mine Doina eminesciană, care conţine 63 de versuri, a fost modelul absolut pentru o carte de o sută de poeme, dintre care unul are o sută de strofe.

(V.I.) Doina. (Melodie fără sfīrşit).

(C.I.) Da. Fiindcă mie mi s-a părut că, pentru a īnţelege o asemenea capodoperă, pentru a o aproxima şi a te apropia de arhetipul pe care ea īnsăşi īl conţine, trebuie să meditezi asupra ei şi mai ales să scrii, că aşa meditează un poet. Ca să descopăr acest arhetip al poeziei romāneşti am făcut, sigur, un drum foarte anevoios, adică nu doar Doina eminesciană, ci am trecut şi prin tot ceea ce a generat-o, prin poezia populară, care m-a dus mai īnapoi de ceea ce este expresie scrisă. Ce-a fost īn ultimă instanţă acest fenomen sacru, doina? A fost un spectacol integral. Era un spectacol ritual. Acest cuvīnt, cu realitatea lui inerentă, se găseşte numai īn spaţiul baltic şi īn spaţiul romānesc, două spaţii contigue. Vechimea lui este foarte mare. Un discipol de-al meu, Sorin Paliga, a scris acum, după revoluţie, un studiu fundamental despre doină şi vorbeşte despre o fază istorică pe care Marija Gimbutas, marea indo-europenistă, o stabileşte ca fiind faza vechii civilizaţii europene, īnainte de venirea indo-europenilor aici. Fază de comunitate spirituală aici, īn arealul ăsta, şi īn care exista această formă rituală, text şi muzică, doina. Este mult prea complexă doina romānească pentru a fi un simplu cīntec şi un simplu text literar. Ea are o străvechime de neīnchipuit, la ora actuală atestată lingvistic şi arheologic. Şi atunci eu aş spune aşa: pe līngă textele lui Eminescu, noi, romānii, avem şi doina, care a supravieţuit mii şi mii de ani dīnd apoi Doina eminesciană ca un final ridicat la zenit, şi care pentru un artist romān īnseamnă iarăşi o cale de acces către zonele sacre ale artei. Doina ne duce īnapoi către un complex spectacol ritual: muzică şi poezie. Poezia folclorică romānească nu a despărţit niciodată muzica de vers, ca-n ritualurile sacre indiene.

(V.I.) Viers, īn limba romānă, īnseamnă şi poezie şi cīntec, se ştie.

(C.I.) Totdeauna-n poezia populară romānească am găsit mai multă inteligenţă, mai multă libertate, mai multă forţă de expresie şi mai mare adīncime, pīnă la Eminescu cel puţin. Eminescu este primul poet, cu adevărat uriaş, care sublimează creaţia folclorică putem folosi această expresie care altfel ar fi blasfemiatorie. El o sublimează, īntr-adevăr. E destul o mīnă de maestru la ceea ce au făcut īnaintea lui un şir de maeştri nu de mărimea lui ca totul să devină sublim imediat. Dacă el a avut un pic de timp s-o ordoneze sau să-i īndrepte, să spunem, boţiturile timpului, orice poezie folclorică culeasă de Eminescu, cum ştim bine, a devenind deodată capodoperă. Să īncerce orice poet romān să scrie un poem cum e Ce te legeni... sau Revedere şi eu imediat īl consider mai mare decīt mine. Să īncerce să scrie, să vadă cum e.

(V.I.) Deci, ca să concluzionăm, aţi descoperit arhetipul poeziei romāneşti prin Eminescu, care v-a dus spre folclor. Eminescu īţi deschide totul, te īndreaptă spre realitatea spirituală a folclorului romānesc şi te duce către sacru pe această cale a creaţiei anonime.

(C.I.) Folclorul, da. Care, dacă ai organ să-l „citeşti”, īţi argumentează foarte clar că am avut o bogată şi legendară viaţă spirituală aici la gurile Dunării şi īn jurul Carpaţilor. Marija Gimbutas a argumentat şi arheologic că aici, īn acest spaţiu, a fost leagănul vechii civilizaţii europene, de aceeaşi valoare cu cea mesopotamiană şi a Orientului Apropiat. Era o civilizaţie de tip oral, cum a fost şi civilizaţia indiană īnainte de a fi pus totul īn scris, īnsemnat, care s-a aneantizat cīnd au venit indo-europenii.

(V.I.) S-a păstrat, s-a permanentizat ceva din această civilizaţie?

(C.I.) Cum nu? Păi de ce am primit prin creştinism aproape cu bucurie, cu fericire, chipul Fecioarei şi imediat a fost asimilat īn tot folclorul nostru? Pentru că această veche civilizaţie avea ca tip primordial de zeitate o Zeiţă Albă. Era perioada matriarhală. Zeităţi albe, feminine, guvernau această lume. Şi pe acest arhetip s-a suprapus Fecioara foarte uşor, imediat a fost asimilată, primită īn folclor vezi toate colindele romāneşti care sīnt ceva de speriat: nu există aşa ceva īn toată omenirea.

(V.I.) Deci astea tot prin Eminescu le primim. Dar au mai fost şi alţi poeţi, de pildă Alecsandri, care au sublimat folclorul īn poezie cultă. Prin alt poet romān nu s-ar fi putut?

(C.I.) Nu. Prin Eminescu. Nu prin Alecsandri, că el n-a avut acces la abisal, a avut acces doar la muzical şi expresiv. […]

(V.I.) De Eminescu nu te poţi apropia, de latura lui abisală, prin actul lecturii īn sine, prin metodele hermeneuticii. Trebuie să ai o revelaţie ca să-i prinzi profunzimile lui insondabile.

(C.I.) Bineīnţeles. Īn afară de faptul că are acest tremendum care te īndepărtează, cum ţi-am spus, Eminescu mai are şi acea matitate aşa, dacă vrei, sau acea aparentă planeitate caracterisică unei mari opere şi dacă nu cazi peste prăpastia care te duce pīnă la străfundul operei respective sau dacă nu te fulgeră Dumnezeu sub o formă oarecare, sigur că n-ai făcut mare lucru pe lumea asta.

(V.I.) Īntr-un text publicat cu ani īn urmă īn „Romānia literară”, la o comemorare a lui Eminescu, spuneaţi că fiecare romān ar avea datoria sacră să scrie o biografie lui Eminescu. Ce īnsemna asta?

(C.I.) Exact ceea ce-am scris īn acel text, literal.

(V.I.) Ce să scrie toţi o biografie, că asta nu-i la īndemīna oricui, sīnt milioane de oameni īn Romānia care nu pot īncropi o scrisoare!... Eu īn armată, mi-aduc aminte, le scriam la mulţi scrisori de amor, aveam īn companie o mulţime de inşi rămaşi cu inteligenţă la nivelui de patru clase.

(C.I.) Exact aşa: patru clase are, cu patru clase să scrie; dacă a īnvăţat numai citirea, să ia cărţile pe care le poate citi şi pe măsura lui, Ion Popescu să scrie biografia lui Eminescu. Pentru că, scriind-o, el este obligat să treacă prin filtrul minţii lui etapele parcă iniţiatice ale biografiei eminesciene, care este exact ca un parcurs sacru. Asta īl va duce către ceva şi dacă mintea lui este făcută să se lumineze, se va lumina īntr-un moment oarecare. Măcar va afla că Blajul e un loc sfīnt pentru romāni. De ce s-a dus Eminescu La Blaj, domnule? De nebun? Hai să mă duc şi eu. Şi se va duce īntr-o vacanţă să vadă Blajul. Şi poate avea acolo revelaţia...

(V.I.) Ştiu eu dacă s-ar duce?...

(C.I.) Poate s-ar duce, poate nu. Dar eu am spus să scrie aşa cum vechiul creştin, analfabet sau mai puţin alfabetizat, bīiguia şi el din Biblia seara, citea cīteva fragmente şi-şi făcea o rugăciune. Exact cum făcea creştinul primitiv, exact aşa să facă romānul: să scrie biografia lui Eminescu.

(V.I.) La vechiul creştin era vorba de un act ritual, pe cīnd aici...

(C.I.) Şi aici tot ritual. Să īncerce să scrie, de la semianalfabet pīnă la cel mai mare savant, şi să vadă către ce-l duce. Pascal, cel mai mare spirit pe care l-au dat francezii, spunea aşa: credinţa trebuie s-o ai īn tine, să-ţi fie dată. Dar unora nu li s-a dat. Şi ca să vezi ce īnseamnă mintea genială, ce-i sfătuieşte Pascal? Să urmărească ce face un om care crede, cum se duce īn catedrală, cum se aşează īn genunchi, cum se īnchină, cum stă acolo cu ceasurile, şi să facă şi el la fel, că poate pe această cale formală, prin ritual, trezeşti esenţa, trezeşti īnsăşi substanţa credinţei īn tine. Acestea sīnt cele două căi. Ţi-e dată credinţa prin revelaţie, pe drumul Damascului deodată te izbeşte lumina dumnezeiască īn cap, sau ajungi la ea pe calea rituală, deci de acces anvoios, trudnic şi de durată. Ei, asta spuneam eu cīnd spuneam că orice romān trebuie să scrie biografia lui Eminescu. Este o cale rituală. Ion Popescu va da, să zicem, peste amănuntele morţii lui Eminescu. Nu se poate, nu există om, de la cel mai bun creştin şi pīnă la criminal, care să nu fie impresionat de această biografie cīnd va afla cuvintele spuse pe patul de suferinţă de Eminescu netrebnicului ăluia de doctor care īl supravegea īn ultima lui noapte de viaţă. Eminescu era īnchis ca un animal īntr-o celulă şi cīnd nemernicul ăla a venit şi s-a uitat pe vizor, Eminescu a rostit aşa: mi-e rău din tot trupul!... Şi s-a īntors pe o parte. Mi-e rău din tot trupul!... īţi dai seama cum īl cotropise durerea... ca pe Domnul Isus Hristos pe cruce... tot trupul īl durea, era ca un crucificat. Şi l-au lăsat să moară ca un cīine.

[…]

(V.I.) Spuneţi că sīnteţi profetul lui Eminescu şi kagemusha lui Labiş. Ca să īntregim termenii ecuaţiei, care este poziţia lui Labiş faţă de Eminescu?

(C.I.) Spun asta şi īn finalul cărţii despre Labiş: prima mare epifanie a poeziei romāneşti a fost Eminescu, a doua a fost Labiş. Īn sensul strict de epifanie, deci de manifestare de sus īn jos a sacrului printre oameni şi de asemeni īn sensul buddhist al cuvīntului, de apariţie de Bodhisattva. Bodhisattva este cel care trebuie să devină un Buddha īn īncarnarea pe Terra. Dacă Labiş ar fi trăit măcar pīnă la 25 de ani, el īmplinea exact rolul de mare profet al lui Eminescu. Nu puteai să-l īnţelegi pe Eminescu decīt prin Labiş. Nici Arghezi, nici Blaga, nici Ion Barbu, nici Dan Botta, nici Emil Botta, nici Gellu Naum, nici unul dintre marii poeţi romāni nu se poate măcar imagina scriind īntre 17 şi 21 de ani cum a scris Labiş. Pentru mine el este o manifestare divină. Eu cīnd l-am citit prima oară pe Labiş, elev fiind la Bīrlad, am avut exact senzaţia de revărsare omorītoare, strivitoare a sacrului, adică eram copleşit, īmi vuiau urechile ca şi cum ar fi sunat trīmbiţele cereşti cīnd am citit Moartea căprioarei şi Balada, mai ales.

Clara ARUŞTEI

   (va urma)

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | Īn limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu īşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, īn concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face īn virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid īn mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)