|
|
|
|
            |
|
MODESTIA - ECHILIBRUL ÎNTRE AROGANȚĂ ȘI UMILINȚĂ
„Omul de geniu nu poate da naștere unor opere nepieritoare decât crescându-le după dansul și asemănarea nu a ființei muritoare ce este, ci a modelului de umanitate pe care-l poartă în sine” Marcel Proust
În Egloga a VIII-a vers 63, Vergiliu glosează: „Non omnia possumus omnes” (Nu toți putem de toate), adică pe lângă voință, stăruință, de care vorbeam cândva și care trebuie să însoțească visele noastre, preocupările noastre cele mai frumoase, există și neputințele noastre. Nu-l putem contrazice pe Vergiliu și nu putem crea alt dicton ca acesta: „Putem face totul!” și nici chiar „Toți la un loc putem face totul”. Există probabil o limită dată de Creator omului, în primul rând având în vedere timpul vieții noastre, dar nu numai. Și această limită trebuie înțeleasă și respectată. „Cereți și vi se va da; căutați și veți afla; bateți și vi se va deschide!” ne învață Biblia, întrucât toate legile după care Dumnezeu a creat lumea nu sunt tăinuite, doar neînțelese încă de noi, oamenii, deci dezvăluirea lor se poate face în limita posibilului, a respectului față de limitele date. Iată cum s-ar putea înțelege modestia, adică buna cunoaştere a limitelor personale. Am citit cu amărăciune declarația celebrului fizician Stephen Hawking, făcută într-un interviu pentru un post de televiziune, cum că teologia nu este necesară, deoarece lumea întreagă poate fi explicată cu ajutorul ştiinţei, deci fără a invoca intervenţia unui Creator; că Dumnezeu poate exista, dar ştiinţa este în stare să explice Universul fără a fi nevoie de a apela la ideea de Creator. „Deoarece există o lege precum cea a gravitației, Universul poate și se va crea din nimic. Creația spontană este motivul pentru care Universul există, pentru care noi existăm” Cu câte argumente, mă întreb, s-au făcut toate acele afirmații? Vreau să amintesc că unul dintre sinonimele cuvântului modestie este lipsa de îngâmfare pe care au avut-o mulți dintre oamenii de știință dar și dintre filosofi. Cercetând și gândind rațional, adică folosind inteligența la maximum, dar trecând totul prin suflet, au ajuns la concluzia că este bine să adopți modestia în viață, considerând-o ca o virtute. Omul modest nu are nevoie de conștiința propriei superiorități, ea evidențiindu-se de la sine. Modestia sinceră, bazată pe o inteligență superioară aparține, susținea cineva, „oamenilor mari”. Am ajuns în secole ale dezvoltării științei și întotdeauna am spus că știința, religia și artele trebuie să formeze o frumoasă cunună. Petre Țuțea spunea că „Știința unită cu religia și cu arta înseamnă libertate și nemurire”. Au fost matematicieni, fizicieni, chimiști, astronomi care au crezut în existența unui Creator, în existența lui Dumnezeu: Nicholas Copernic (sec. XV-XVI) - astronomul polonez care a susținut că planetele se rotesc în jurul soarelui și nu a văzut nici o contradicție între sistemul lui heliocentric și Biblie. Francis Bacon (sec. XVI) – filozoful englez care a afirmat că „Puțină filozofie duce mintea omului către ateism, dar o aprofundare a filozofiei duce mintea omului către religie”. Italianul Galileo Galilei (sec. XVII) - părintele fizicii, astronomiei și științei moderne care a afirmat că pământul se mișcă în jurul soarelui: „Eppur si muove” (Și totuși se mișcă!) a ținut foarte mult la Biblie, cu tot conflictul avut cu Biserica Catolică; el mai afirma: „Dumnezeu ne-a spus cum să ajung la ceruri, dar nu cum merg cerurile” sau „Să dăm Științei ce-i a Științei!”. Astronomul Johannes Kepler (sec. XVI-XVII) cel care a afirmat: „Sunt creştin", a recunoscut că Dumnezeu „a adus în fiinţă natura din nimic”; legile sale, ale mişcării planetare au fost rezultatul credinţei „într-un Dumnezeu al ordinii”. Rene Descartes (sec. XVII) - matematician, filozof, om de știință francez călăuzit de lumina rațiunii, a admis cu pietate Substanța Supremă – Dumnezeu - ca fiind perfectă, existând prin sine însuși, adică fiind propria lui cauză, posedând astfel o libertate absolută. Lui i se atribuie celebra maximă: „Gândesc, deci exist”. Tot el a spus că nu este suficient a avea o minte bună, scopul principal fiind acela de a o folosi bine. Blaise Pascal, contemporanul lui Descartes ajunsese la concluzia că omul caută mereu un adevăr, adevărul absolut a tot ceea ce îl înconjoară: „inteligenţa naturală este una din dovezile, am putea spune, că omul este creat de Dumnezeu cu scopul de a accede spre adevăr, dar va alerga toată viaţa după o himeră, lucrând cu concepte şi idei abstractizate de neîncetatele căutări”.Filozoful german Gottfried Leibniz (sec. XVII-XVIII) afirma: „Dumnezeu nu e doar un matematician care calculează şi compară proprietăţile lumilor posibile, ci este şi un părinte iubitor”. Isaac Newton (sec. XVII-XVIII) - matematician, descoperitorul legii gravitației universale, a văzut numerele ca o modalitate prin care am putea să-l înțelegem pe Dumnezeu. Minunându-se de armonia sistemelor cerești, spunea: „Acest sistem extraordinar al soarelui, planetelor și cometelor poate să apară doar din lucrarea unei Ființe inteligente și atotputernice”. În notițele de studiu ale lui James Clark Maxwell (sec. XIX) - fizician și matematician scoțian, cel care a dezvoltat teoria clasică a electromagnetismului, s-a găsit o rugăciune închinată lui Dumnezeu: „…Întărește-ne rațiunea pentru slujirea Ta!”. Francezul Louis Pasteur (sec. XIX) – chimist, microbiolog, afirma: „Cu cât studiez mai mult natura, cu atât sunt mai uimit de lucrarea Creatorului”. Michael Faraday (sec. XIX) - mare fizician, promotorul vieții noastre moderne (computere, telefoane), a fost un mare credincios. Fizicieni ca Kelvin, Max Planck (sec. XX) credeau în Dumnezeul atotputernic și spuneau: „Dumnezeu nu poate fi cunoscut ci numai gândit ”. Când am citit, în urma cu mulți ani, cartea lui « Scurtă istorie a timpului » mi-am notat anumite idei, printre care: „Un univers în expansiune nu exclude posibilitatea unui creator, dar introduce limitări asupra momentului când el ar fi putut să facă aceasta”. „Știința nu a descoperit un set de legi care să ne spună cum se va dezvolta universul în timp, dacă știm starea sa la un moment dat. Poate că ele au fost inițial decretate de Dumnezeu și că de atunci a lăsat universul să evolueze și nu intervine”. „Se pare că Dumnezeu a ales configurația inițială a universului din motive pe care noi nu putem spera să le înțelegem”. „Evenimentele nu se produc arbitrar, ci reflectă o anumită ordine fundamentală, care poate fi sau nu, de inspirație divină”. De pe atunci se întrezărea îndoiala din sufletul său. Dar erau întrebări care frământau un om al științei. Să ne amintim că Iov a fost plăcut lui Dumnezeu! Stephen Hawking mai scria: „Starea inițială a universului trebuie să fi fost într-adevăr foarte bine aleasă dacă modelul Big - Bang fierbinte era corect atunci, la începutul timpului. Ar fi foarte greu să se explice de ce universul a trebuit să înceapă exact așa, în afară de faptul că a fost un act al lui Dumnezeu care intenționa să creeze ființe ca noi”. Și m-am bucurat că exista în sufletul lui lumina speranței, a credinței în acea Singularitate de la începutul universului. Și către sfârșitul cărții din nou îndoiala: „Atâta timp cât universul a avut un început, putem presupune că a avut un creator. Dar, dacă universul este complet independent, neavând limită sau margine, el nu ar fi avut nici început, nici sfârșit; el pur și simplu ar fi fost. Și atunci la ce bun un Creator?” Este adevărat că omul a făcut opțiunea în cursul căreia a renunțat la o existență eternă și lipsită de griji în Eden, numai din curiozitate și numai pentru a ajunge la cunoaștere. Cu toate că teologia a etichetat-o drept păcat originar, ea reprezintă un gest impresionant al omului, cel al cunoașterii, implicând sacrificarea nemuririi și fericirii. De atunci, probabil, au început să curgă întrebările omului peste veacurile trăite și continuă și astăzi, ca un chin, uneori ca un blestem, alteori ca o amăgire a găsirii unor răspunsuri…Și întrebările lui raționale le-am admis cu sufletul, fiindcă orice om și le poate pune: „De ce există universul? A avut nevoie de un creator? Și cine l-a creat pe el? De ce existăm noi și universul? „Dacă am găsi răspunsul - afirma fizicianul undeva spre finalul cărții -, ar fi triumful final al rațiunii umane, pentru că atunci am cunoaște gândirea lui Dumnezeu”. Am admis, în sinea mea, ca om cititor, îndoiala omului de știință, înțelegând că aceasta îl eliberează de prejudecăți, dar se pare că i-a ajutat să se detașeze de simțuri, pentru a îndepărta îndoielile și a continua studiul, sondările de mai târziu. Dar, mă întreb: nu și-a pus întrebarea simplă a propriei existențe? A spiritului său? Oamenii își schimbă părerile, sau pur și simplu se încăpățânează, spunea cineva, fiind dispuși să facă până și o împărțire cu zero de dragul de a obține un rezultat confortabil pentru teoriile lor. Schopenhauer spunea că atunci când voința este stăpână, conștiința este slugă, iar spiritele cu adevărat superioare depășesc această stare inversând rolurile, admițând suveranitatea conștiinței asupra voinței. Și iată, după atâția ani, Stephen Hawking crede cu încăpățânare că a găsit răspunsul mult așteptat, făcând afirmații cu argumentări de care încă nu am luat cunoștință, neavând cartea, dar, sper să se fi bazat pe demonstrații foarte exacte!?, în afirmațiile: „Dumnezeu nu a creat Universul, datorită gravitaţiei universul are capacitatea de a se crea singur; explicaţia ştiinţifică este suficientă. Teologia nu mai este necesară; Universul s-a creat singur din nimic.” „Creația spontană este motivul pentru care Universul există, pentru care noi existăm”. Albert Einstein (sec. XX), fizician american de origine germană, cunoscut pentru teoria relativității, explică în cartea sa „Teoria relativității pe înțelesul tuturor”, că știința înseamnă să poți să prevezi lucruri pe care numai experiența posterității le va putea confirma și că orice ipoteză este o simplă convenție pe care o îmbrățișezi fără să știi dacă mai târziu nu o vei respinge în întregime. Dar să nu uităm că toate întrebările noastre își au răspunsul cuviincios în Biblie, cartea care a fost scrisă în mai multe limbi (Ebraică, Aramaică și Greacă), pe trei continente (Africa, Asia și Europa), de aproximativ 40 de autori care au avut diverse pregătiri și este pe deplin consecventă cu ea însăși, negăsindu-se inadvertențe. Manuscrisele nu au erori și orice creștin adevărat cunoaște și acceptă autoritatea Bibliei. Dumnezeul nostru, prin Fiul Său, a dat întregii Creaţii un sistem de legi, format din Legea lui Dumnezeu, Legea Păcatului, a Morţii şi Legea Duhului de Viaţă. Prima parte, revelată prin ştiinţă, include legile date universului material şi legile care guvernează lumea vie, formată din plante şi animale, iar în parte a doua, esenţială, include legile spiritual-morale date fiinţelor dotate cu inteligenţă, îngeri şi oameni. În Biblie există și adevăruri științifice din care s-au inspirat și se inspiră și astăzi oamenii de știință și filozofii: Forma sferică a pământului; pământul suspendat pe nimic; stele fără număr; existența văilor în mări; existența izvoarelor și a rezervoarelor în mare; existența căilor de apă (curenți oceanici) în mări; circuitul apei; faptul că toate fiinţele vii se reproduc după specia lor; natura sănătăţii, a igienei şi a bolii; conceptul entropiei, a energiei care se consumă. Vorbind despre Creație, Biblia ne spune că Dumnezeu a creat universul material şi spiritual din nimic (Geneza 1:1; Psalmul 33:6; Ioan 1:3; Romani 4:17; 1 Corinteni 1:28). Ne mai spune că din această cauză El este înaintea tuturor lucrurilor şi mai presus de toate lucrurile. Prin urmare, întregul univers este sub controlul Său. Pentru că El a creat toate lucrurile, El poate veghea asupra creaţiei cu ajutorul mijloacelor creaţiei Sale. Cu privire la crearea omului, Biblia ne spune ca Omul nu este numai coroana creaţiei, dar este şi obiectul purtării speciale de grijă din partea lui Dumnezeu. Referitor la originea sufletului Biblia specifică: „Sufletul este o creaţie a lui Dumnezeu, datorând originea sa unui act direct de creare.” „Apoi Dumnezeu a zis: Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră...” (Geneza 1:26). O idee interesantă pe care o vehiculează oamenii de știință dar și teologii este cea a „Principiului antropic" (centrat în jurul omului), care încearcă să demonstreze că lumea aceasta dacă n-ar fi avut exact structura pe care o are, apariţia vieţii ar fi fost imposibilă, omul fiind produsul cel mai înalt al vieţii, perfect adecvat pentru a funcţiona în această lume. „Nici o altă creatură nu se potriveşte mai bine acestei lumi decât omul însuşi!” Se crede că Universul ar fi putut alege multe forme în care viața nu ar fi putut exista, în care nici măcar galaxii nu ar fi putut exista. Și atunci de ce și cine a ales-o anume pe aceasta? A fost pură întâmplare? O probabilitate între multe altele? De ce această probabilitate? Cine a făcut acel calcul al probabilităților și de cine a fost aleasă forma acestei vieți? A existat o ființă inteligentă (Dumnezeu) care a ales aceasta pentru a crea ființe conștiente? Dar dacă nu ar fi existat acest univers și această ființă numită Om, noi am mai fi putut să ne punem toate aceste întrebări? Cert este că Universul nostru este clădit pe niște legi matematice pe care mintea noastră nu le poate cuprinde decât parțial. Așa cum nu putem niciodată cunoaște pe Dumnezeu, tot așa nu putem privi ce a fost chiar înainte de Big Bang (Singularitatea de la începutul universului); ar trebui poate să ne aflăm undeva în afara sistemului în care trăim, să putem privi din afara Universului!? Cu sfântă modestie ar trebui să considerăm spiritele noastre limitate de spațiul gândirii și de cel al timpului față de Ființa infinită, pe care mintea noastră nu o poate cuprinde și să ținem cont de cele stipulate în Biblie, dacă vrem să ne fie bine pe acest pământ. Mircea Eliade spunea: „Dacă nu există Dumnezeu, totul e cenușă. Dacă nu este absolut, care să dea semnificație și valoare existenței noastre, în acest caz existența nu are sens”. S-a gândit și la acest lucru marele savant Stephen Hawking. Aș dori din suflet ca marele savant să nu refuze „sărutul lui Dumnezeu” în pragul trecerii.
Vavila Popovici, SUA
Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL |
|
|
|
Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero: Lucian Hetco (Germania). Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România) Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com |
