Singurătate si monadă

Antonia Iliescu , Belgia

Impresii si pareri personale in FORUM

Singurătatea, din fericire, sau mai curând din nefericire, tot omul stie ce înseamnă. Monada însă este o notiune mai complexă si mai greu de definit.

Termenul “monadă” vine din grecescul “monas” care înseamnă unitate. Leibnitz, părintele Monadologiei sau “Teoriei monadelor” (text redactat în 1714), este filozoful-matematician extrem de putin permeabil la principiile materialiste ale lui Descartes, fiind mai curând atasat fizicii moderne a lui Huygens, care atribuie corpurilor, în afara formei si extinderii spatiale, si forte interne, de coeziune, care le asigură stabilitatea si autonomia. De la “forte” la Fortă nu este decât un gând îndreptat către cer si Leibnitz l-a gândit !

Atunci când spune că “monada este unitatea fiintei”, această “unitate” o putem interpreta în dubla sa acceptiune: aceea de unitate de măsură a profunzimii fiintei, dar si de fortă de coeziune a principiilor vitale cu care ne nastem. Conform definitiei, o monadă este “o fortă ireductibilă”, care cuprinde deopotrivă planul, sursa care a creat planul si rezultatul lui, adică încreatul. Monada este unirea materiei vizibile cu materia invizibilă sau “subtilă”. Monada este unul în toate si toate în unul. Mitr. Hierotheos Vlachos[1], păsind pe urmele lui Leibnitz, vede MONADA în Dumnezeu, care este “unul si întreit”:

“Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „Dumnezeu este împărţit, dar neâmpărţibil... El este unit în chip împărţibil". Şi apoi încheie spunând: „Din această pricină, atât împărţirea, cât şi unirea sunt un paradox". Sfântul Thalassie scrie acelaşi lucru: „Monada mişcându-se către triadă rămâne monadă; iar triada adusă din nou la monadă rămâne triadă; ceea ce este un paradox".

Monada este omul ca parte a divinitătii, omul-carne si omul-spirit în continuă unire si transformare, de-a lungul anevoiosului proces al autocunoasterii, lumen naturae, care trece prin introspectie, prin coborârea în adâncuri tulburi, în acea “vale a plângerii”. “Doar în lacrimi poti să-ti regăsesti faţa” – spune Cioran, dându-i suferintei un sens, iar acest sens este spre cunoasterea de sine. Nu mă plâng, Doamne, dar plâng... Acest lucru se face departe de lume, dacă urmărim atingerea esentei si nu a fatadei. Introspectia are nevoie de singuratate, iar singuratatea, odată ce i-am strigat numele, poate fi îmblânzită în folosul nostru. In acest sens, Cioran a fost un îmblânzitor de singurătate, căci ce altceva sugerează fraza “Singurătatea nu te învată să fii singur, ci singurul”?

Filozoful, poetul caută uneori singurătatea, fugind de lume, dar fuga vine abia după ce a experimentat-o, după ce a gustat din amărăciunea acelei singurătăti. Omul, pentru concluzii vitale, are nevoie de tăcere, fiindcă atunci când el îsi scrie pe suflet, îsi scrie sufletul. Iar atunci când îsi scrie sufletul, încearcă să se acordeze cu unda divină, cu Logosul. Acel om care va reusi, va fi cu adevărat “trezit”, va fi cu adevarat un “initiat”. Numească-l cine-o vrea, cum o vrea (din invidie, din răutate sau din porunca altuia): schizofren, autist, nebun, besmetic, omul trezit îsi poate contempla monada si poate descoperi rostul ei. Din oaie de turmă devine, fără voia lui si chiar fără stirea lui, păstor.

Un asemenea păstor de suflete a fost, este si va fi de-a pururi Eminescu. Este destinul marilor oameni - filozofi, poeti, artisti în general, - acei “iluminati” pe care i-a dat lumea în tumultoasa ei existentă, ca pentru a-i sublinia legitimitatea. Acesti “iluminati”, sau “alchimisti” care populează Shambala, sunt cei ce văd fără a fi prezenti, sunt cei ce aud rezultanta vocilor interioare ale celorlalti, le înteleg si le răspund, fiecare în limbajul care îi este propriu, - poezie, proză, muzică, filozofie, arte plastice s.a.m.d.. Ei sunt expresia monadei ca om în interactia lui cu divinitatea din lăuntru si cu lumea din afară, ca om liber dar si legat constient de ea. Retragerea temporară si aparentă din lume, este o necesitate pentru ei. “Intr-un cuptor deschis pâinea nu se coace”, spunea Coelho. Acele exercitii de singurătate, necesare, căci artistul experimentează singurătatea pentru ca apoi să o transforme în sursă de inspiratie, acele exercitii deci, odată sfârsite, uneori se pot eterniza. Dar nu din cauza obisnuintei de a păstra dinstanta, ci dintr-un fenomen de nerezonantă cu cei din jur, rămasi în urmă, ca evolutie spirituală. Ion Deaconescu, sesizând cu subtilitate acest aspect al însingurării nedorite, spune: “O, oameni, nu deschideti portile, că s-ar putea să nu intre nimeni”.

Monada nu are o formă ci toate formele. Monadele sunt deopotrivă singularitate si pluralitate în unitate, în sensul complementaritătii acelor “diferentiale divine” cum le numea Blaga. Monada este acea linie subtilă, invizibilă si imobilă, dar vie, în continua sa lucrare de transformare a omului. Această transformare se face, după Leibnitz, nu din cauze externe, ci prin lucrarea “principiului intern” asupra simtului de perceptie a lumii înconjurătoare si a celei nevăzute. Ea atinge, tangential, deopotrivă pe om si pe Dumnezeul din el, atât cât încape El în om. De aici toată suita diversificării în natură si a ierarhizării monadelor. Nici o monadă nu seamănă cu alta, dar toate împreună refac întregul. Monadă sau suflet, tot una. Monada ar fi scara cu mai multe trepte, sau cu mai putine, pe care o avem de urcat de-a lungul unei vieti terestre. Cu fiecare treaptă mai sus, avem o altă perspectivă, iar mintea si sufletul se îmbogătesc întru sporirea constiintei. Pentru om, nu materialul din care este confectionată scara este important, ci numărul de trepte de urcat.

Monada este ATMANUL indian, cel ce este “mai mic decât mic si mai mare decât mare”, dar este si CABIR-ul grec, acel zeu pitic si urias totodată. Este atomul, este punctul si infinitul din el si din afara lui, este microcosmos si macrocosmos, unul si acelasi lucru, privit în oglinda timpului.

Si acum, de la monadă la monadă, haideti să ne privim mâinile. Ce vedem ? Omul are 5 degete la o mână, atâtea cât să numere perioadele de evolutie a pământului, a vietii si a materiei din univers. Iată monada! Ce ar fi mâna fără cele 5 degete si ce ar fi cele 5 degete fără legătura lor cu palma? Ce ar fi palma fără trup si trupul fără creier? Ce este omul fără Dumnezeul din el? Este antimonada, este trupul condus de un creier atrofiat, este un “zombi”, acel trup “mort" care poartă două brate ce se termină cu doi pumni, gata să lovească. Iată si rostul vietii noastre terestre: triumful monadei asupra antimonadei.

Omul, ca monadă si totodată parte din Monadă, oscilează între omul ca “zeu căzut, care-si aminteste de ceruri”, al lui Lamartine, si cerul lui Cioran, ca “singura limită pentru delirul inimii”.

Antonia Iliescu

23 iunie 2006

[1] Mitr. HIEROTHEOS VLACHOS: Boala si tamaduirea sufletului in traditia ortodoxa

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® - Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero : Lucian Hetco [ Impressum ]

Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)