|
 MONICA
LOVINESCU -
DE PARTEA VICTIMELOR ŞI A COBAILOR
„ L’amour
et la vérité doivent triompher de la haine et du mensonge »
(Vŕclav Havel)
Monica Lovinescu l-a urmat la
Biblioteca din Cer pe Virgil Ierunca. Lumea a înţeles, după această
tragedie, că un mare capitol din istoria literaturii române s-a închis
definitiv. Nu e vorba numai de dispariţia unui simplu cuplu de scriitori
şi critici literari, cât mai ales de stingerea epocii când acest cuplu
de analişti şi diagnosticieni străluceau în a defini şi sluji o
atitudine consecventă de respingere a totalitarismului instalat de
Moscova în România şi în celelalte ţări est-europne, dar şi o atitudine
de suport, cu mijloacele scrisului şi ale microfonului, la menţinerea
speranţei românilor. „Cum am putea subestima contribuţia Monicăi
Lovinescu la identitatea noastră? Monica Lovinescu a fost învinuită de o
severitate excesivă, inchizitorială. Dar nu glasul Marii Doamne a lăudat
cu generozitate, a contribuit la renumele unor autori ce n-au întârziat
a o dezamăgi prin oportunismul lor, mai discret iniţial dar apoi dat în
vileag fără reţinere?” afirmă Gheorghe Grigurcu (în articolul « Un fond
sacrificial » publicat de România Literară, nr. 16/ 25 aprilie 2008).
De aici şi tentaţia de a se
vorbi despre Monica şi Virgil, luaţi împreună ca o instanţă supremă şi
ca un tot unitar organic şi funcţional, pentru că „ei au reprezentat, de
la mijlocul anilor ’60 şi până la sfârşitul anilor ’80, cele mai
ascultate voci ale exilului românesc, şi în primul rând ale criticii
literare. Au jucat un rol nepreţuit în ridicarea moralului nostru, al
celor din ţară. Ne-au inspirat încredere. Şi, într-un fel, nu ne-au
lăsat să dormim somnul dogmatic al celei mai oribile nopţi din întreaga
noastră istorie. » (Nicolae Manolescu, « Marea Doamnă ne-a părăsit »,
România Literară, ne.16/ 25 aprilie 2008). De ce anume şi mai ales de
unde vine această vocaţie unică a Monicăi Lovinescu de a trezi
conştiinţele intelectualilor rămaşi în ţară şi confruntaţi cu « mediul
liberticid al totalitarismului » * 1) Vocaţia şi sacrificiul asumat (cel
de destin, de carieră literară şi de receptare) îi vin dintr-o mare
dragoste, căci, aşa cum ne avertizază, citând din scripturi, şi Ana
Selejan în « Trădarea intelectualilor. Reeducare şi prigoană » (Ed..
Cartea românească by Polirom, Bucureşti, 2005), “dragostea toate le
crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.”
Să admitem că vocaţia de
apărător al conştiinţei treze şi al adevărului vegheat de intelectualul
responsabil vine în Monica Lovinescu, probabil, şi ca urmare a triplului
şoc cultural încercat în anii tinereţii: prima oară, prin groaza
resimţită la ocuparea ţării de către bolşevici, iar imediat în 1947,
prin plecarea definitivă a sciitoarei la Paris, unde aceasta ajunge,
practice, în plin ev al formării şi consolidării atitudinilor şi
reflexelor civice, consecutive celebrelor polemici izvorâte din cartea
cu răsunet a lui Julien Benda, “La trahison des clercs” (Ed. Grasset,
Paris, 1927) *2) *3) *4) ; aceste polemici au dus la formarea unei
intelectualităţi franceze aprig polemiste, vindicative şi activ
manifeste în chestia înşelătoarei gestiuni a Binelui prin politică.
Nu în ultimul rând,
descoperirea exilului românesc real, zbuciumat şi eclectic - conţinând
un miez aprig de discordie şi victimogeneză izvorâte în Occident ca şi
în Gulag din propaganda de asimilare a antifascismului cu comunismul - ,
a fost şocul ultim ce avea să instituie în Monica Lovinescu primatul
unui spirit analitic irepresibil. Această minte sclipitoare, programată
prin erudiţie să dea verdicte critice şi să concentreze întreaga energie
de supravieţuire a elanurilor fiinţiale în însăşi esenţa unor principii
morale, s-a maturizat şi a germinat într-o epocă de mari tensiuni şi de
malefică manipulare politică la scară europeană. Nu întâmplător, după ce
vestea abdicării regelui Mihai la Bucureşti izbucni în Paris într-o
noapte de joi, 1 ianuarie 1948, Monica Lovinescu, fiind bursieră a
guvernului francez alege, pe 17 august 1948, alături de majoritatea
românilor şi esticilor din jur (maghiari, cehi, poloni, sârbi,
iugoslavi, ruşi, evrei, slovaci etc.) aflaţi în capitala franceză, să
facă, dimpotrivă, coadă în faţa Oficiului de refugiaţi, « unde pe vremea
aceea obţineai azilul politic într-o zi-două ».*5)
La vârsta marilor clocote
romantice de la 20 de ani, alergând tinereşte către împlinirea
idealurilor şi gustând deja din experienţa culturală fascinantă a
Parisului (teatru, lectură, biblioteci, muzee, traduceri, cinematografe,
săli de concerte, reviste, propriile articole şi cărţi, după cum aflam
în primele o sută de pagini ale volumului « La apa Vavilonului », Ed.
Humanitas, Bucureşti, 1999), Monica Lovinescu s-a maturizat brusc în
acele clipe brutale de alegere forţată a exilului şi sub presiunea
opoziţiei dintre impulsul suicidar cvasipueril (generat de dorul de ţară
şi de mama rămasă prizonieră acasă) *8) şi decizia de a lupta pentru
viaţa sa, ca şi pentru viaţa altora *9) prin intermediul scrisului («
Relaţia mea cu scrisul ? Rilke mă ajutase s-o complic cu sfatul său
aprig din Lettre ŕ un jeune počte : « Spovedeşte-te ţie însuţi : dacă
scrisul ţi-ar fi interzis, ai muri ? În ora cea mai tăcută a nopţii tale
pune-ţi această întrebare » ».
Acesta a fost contextul mai
general în care intelectualii şi scriitorii români, atât cei prinşi în
insectarul comunist plin cu formol ideologic, cât şi cei din exil, au
reacţionat la confuzia şi malversaţiunea istorică prin confuzie şi
malversaţiune, după cum îi scria în 1948 din Buenos Aires şi exilatul
Vintilă Horia profesorului Al. Busuioceanu *6) : « Este demoralizant să
asişti, după atâţia ani de experienţe, la naivitatea politică a
scriitorilor noştri, la conservarea intactă a acestui servil cameleonism
dispus să ia culoarea politică a clipei de faţă în contrast monstruos cu
realitatea politică în general. » Mulţi intelectuali din exilul românesc
produs de anii de cădere a României sub ocupaţie sovietică, între
aceştia numărându-se şi Vintilă Horia, au gândit că este posibilă o
patrie alternativă ideală şi perfectă în exil, capabilă cândva să preia
răspunderea României de mâine *7) : « Ţara reală e în agonie.
E nevoie de crearea unei noi
Românii, peste hotare, bine organizate şi cât se poate de solidare, care
să se poată suprapune în mod eficace peste trupul vlăguit al României de
mâine […] Momentul e cumplit de grav. Ţara n-a trecut niciodată printr-o
încercare asemănătoare şi sunt convins că numai cei dinafară o putem
salva.” În timp, Vintilă Horia înţelesese cu tristeţe că „aşa-zisa
colonie românească (a exilului, n.m.) e dezlânată, incapabilă de a se
consacra în jurul unui ideal”, iar la 25 august1948, într-o scrisoare
către acelaşi Busuioceanu, mărturisea că e îngrozit de „această mediocră
frământare valaho-bizantină care se consumă pe sine însăşi în intrigării
inutile şi scabroase, incapabilă de a se consacra unei misiuni unitare.
Românul peste hotare e o calamitate din punct de vedere românesc, un
anti-român aproape”, iar dacă vor reveni cândva în ţară, exilaţii vor
găsi „o lume de ruine. Cei din ţară sunt atât de nenorociţi, încât nu
mai putem aştepta vreo refacere de la ei.” (Deşi având vederi comune,
Monica Lovinescu şi Vintilă Horia nu se vor putea apropia niciodată
(sunt zeci de mărturii în Jurnalele Monicăi Lovinescu, în acest sens);
au fost devastatoare pentru imaginea românului campaniile diplomaţiei
româneşti de compromitere a lui Vintilă Horia în Occident, mai ales după
1960, când premiul Goncourt nu i-a mai fost înmânat acestuia pentru
romanul său de succes Dieu est né en exil. Aceasta a fost în 1960
consecinţa directă a politicii româneşti de intoxicare prin „scandaluri
de dezvăluire” şi prin developarea mediatizată intens şi în termeni
extremişti a experienţei de dreapta pe care scriitorul român o
traversase în tinereţe. În fond, după cum se ştie deja, generaţia sa
fusese captată aproape în întregime în acei ani de valul disperat de
dreapta (izvorât din leninismul clinic acut), ca reacţie la bolşevizarea
ţării şi cu intenţia de a lucra la salvarea ei; ulterior, această
generaţie de elite părăseşte România şi ajunge în Occident, unde se
trezeşte la realitate şi îşi regretă irosirile politice şi bravada din
tinereţe.)
Vladimir Tismăneanu
reaminteşte la Radio Europa Liberă*10) faptul că trei sunt punctele de
maxim interes ale discursului Monicăi Lovinescu, puncte cărora
scriitoarea le-a rămas fidelă de-a lungul carierei sale îndelungate:
lupta împotriva colectivismului terorist, înregimentarea minţilor şi
capitularea morală. Mânuind cu consecvenţa şi aciditatea de acum ştiute
un aparat de argumente imbatabile împotriva acestor concepte - desemnate
ca fiind rădăcina absolută a răului pe care se întemeiază totalitarismul
de stânga -, Monica Lovinescu nu are nici în Occident foarte mulţi
adepţi, câtă vreme Occidentul cochetează cu un surogat de idei de stânga
îndoielnice, ba mai mult, unele cercuri politice şi culturale influente
din Franţa sau din alte culturi occidentale au fost finanţate direct de
partidele comuniste din Est, în frunte cu cel de la Moscova, pentru a
face lobby internaţional timp de multe decenii în favoarea
bolşevismului, cu scopul ca Occidentul să se pună la adăpost de
antagonismul prea radical faţă de URSS şi sateliţii. Unul dintre
istoricii francezi care se alătură perfect din punct de vedere ideologic
obsesiilor Monicăi Lovinescu este Stéphane Courtois, despre care Sanda
Stolojan, în al său Jurnal din exilul parizian, 1997-2001, Ed.
Humanitas, Bucureşti, 2007, spunea că posedă „o asemenea înţelegere a
comunismului cum niciodată întâlnită la un occidental” (p.62) *11), dar
tocmai de aceea foarte lovinescian.
Este evident că nu ar fi
corectă atitudinea de criticare „în bloc” pentru colaboraţionism
ideologic extremist a intelighenţiei franceze de stânga la cauza
moscovită, critică la care nu a recurs nici Monica Lovinescu până la
capăt, dar de care este atenţionată amica sa Sanda Stolojan, printr-o
scrisoare trimisă din America de Catherine Durandin: aceasta îi
reproşează abordarea fără subtilitate şi „lipsa de nuanţe” a viziunii.
*12) . Mai explicită în referirea nuanţată se arată a fi profesoara de
istorie şi romanciera Catherine Durandin în abordarea temei lovinesciene
a angajamentului intelectualilor din Europa de Est. Pentru a-şi
argumenta propriile teze, Catherine Durandin (care este unul din cei
patru istorici francezi ce au scris istorii ale românilor: Ulysse de
Marsillac, Paul Morand, Catherine Durandin, Frédéric Damé, citaţi de
Şerban Rădulescu Zoner în Revista 22, Nr. 756), alcătuieşte în anul 1994
o culegere de texte (Mémoires et analyses de Roumanie et de Hongrie) pe
care o publică la L’Harmattan, Paris, 1994 sub titlul « L’engagement des
intellectuels ŕ l’Est », cu ajutorul Institutului Naţional al Limbilor
şi Civilizaţiilor Orientale (INALCO) şi al Ministerului Afacerilor
Externe. *13) Destul de tranşantă ea însăşi în abordarea unor chestiuni
româneşti încă învăluite în mister, Catherine Durandin desemnează fără
dubii anul 1989 ca pe un an al manipulărilor politice rupturale şi „dă
în mod străveziu de înţeles cititorilor că prăbuşirea dictaturii
ceauşiste a fost rezultatul unei lovituri de stat şi nu a unei revoluţii
populare”. Realitatea îi apare complicată dar nu confuză, fiind un
"amestec complex de conspiraţie şi improvizaţie, de manipulare bine
dirijată şi de grabă isterică", scrie Catherine Durandin. În câteva
cuvinte autoarea a reuşit să caracterizeze magistral evenimentele de la
finele lui decembrie 1989, denumite oficial, adică de către
conspiratori, "Revoluţia Română".
Urmează apoi o comparaţie, de-a dreptul şocantă, între lovitura de stat
din 23 august 1944 şi cea de la finele anului 1989.”
Am trecut în revistă reperele instituite de Catherine Durandin, deoarce
am găsit o mare similitudine între tezele acestei autoare şi ale
autorilor citaţi de ea – care, în calitate de istoric, deci ca om de
ştiinţă, are şi darul sintezelor – şi tezele pe care s-a întemeiat de-a
lungul Jurnalelor demersul Monicăi Lovinescu şi raportarea ei la
intelighenţia românească. De altfel, recurgând la această raportare la
Sanda Stolojan şi la Catherine Durandin a Monicăi Lovinescu nu am
urmărit decât definirea unui prezent continuu parizian al spaţiului
cultural de inserţie a Monicăi Lovinescu şi a lui Virgil Ierunca pe
durata exilului lor, dar şi ca „centru de greutate, „suprastructură”
militantă a saudosismului exilat: aspectul său de campanie militară”,
aşa cum susţine şi Nicoleta Sălcudeanu (în volumul Patria de hârtie-
eseu despre exil, Ed. Aula, Braşov, 2003), care vede un veritabil
misionarism în „încercarea, adesea zadarnică, a Monicăi Lovinescu, de a
coagula intelectualitatea românească desţărată, promovarea creaţiei
româneşti în străinătate, sisifica determinare în a susţine publicistica
românească în afara graniţelor, ca alternativă la minciuna oficială,
efortul dialogului, nu întotdeauna facil, cu alte emigraţii.”
Dacă în Antichitate, exilul lua forma unei execuţii capitale, în vremea
comunismului, exilul românilor are o dublă interpretare: pentru cei
rămaşi în ţară, exilul este tot o execuţie capitală, dar pentru patria
de imigraţie, românii devin, aşa cum sugera Emil Cioran, nişte
„ambiţioşi” şi nişte „cuceritori” ai apocalipticului miraj, iar dacă
sunt scriitori, exilul le este chiar o ocazie de renaştere spirituală,
citând aici metafora lui Saint-John Perse : „Et l’étoile apatride
chemine dans les hauteurs du sičcle vert.” În eseul „Între farsă tragică
şi destin”, Ştefan Augustin Doinaş merge chiar mai departe cu
interpretarea şi vede, dincolo de exilul ca poetică, posibilitatea
conversiei de către unii a „exilului în destin” şi „demonie existenţială
a istoriei”, şi nu mi se pare exagerat a aprecia că exilul justifică şi
nomadismul specific astăzi epocii globalizării, nevoii de contacte
culturale cât mai diverse şi exotice sau, după cum spun germanii,
Schicksal, „presupune mai puţin un joc al fatalităţilor în interiorul
lumii, cât mai mult în interiorul eului”, fapt consemnat şi de Norman
Manea în explicarea metabolismului propriului exil. Nici Monica
Lovinescu nu s-a supus unei definiţii uzuale izvorâte din practica
românească a exilului economic exprimat de zicala „Nu sunt vremurile sub
om, ci omul sub vremuri”, căci exilul ei s-a ridicat deasupra plasei
ţesute de dorul românesc sau de portughezul saudade.
Monica Lovinescu a manifestat
afinităţi cu zona tare a dispozitivului de înrădăcinare, cf. definiţiei
lui Guy Scarpetta, şi nu a părăsit practic niciodată sistemul de
referinţă cultural şi politic al civilizaţiei natale. Dacă Elias
Canetti, urmat mai târziu şi de Norman Manea, afirmase cândva că „exilul
este patria scriitorului”, pentru Monica Lovinescu el a fost şi o
patrie, dar şi o tribună, de la înălţimea căreia scriitoarea a emis un
permanent discurs al prezentului continuu ca perfuzie prin care speranţa
întreţinută de plămânul artificial de la reanimare îl salvează
finalmente pe cel ce agonizează. Iar în acest caz, cel ce agonizase timp
de decenii a fost chiar poporul român aflat la distanţă, cu tot cu a sa
intelighenţia confuză, în timp ce emisiunile Monicăi Lovinescu le-a
redat, cu fiecare „ resuscitare” săptămânală de pe calea undelor radio,
speranţa de supravieţuire post-totalitară. „Căci astfel devenise Radio
Europa Liberă o sursă prioritară de informaţii şi pasiuni pentru o ţară
unde informaţia era oficială, deci sinonimă cu manipularea, iar pasiunea
cu propaganda.” * 14)
Lucrul cel mai interesant la destinul Monicăi Lovinescu este această
rezistenţă faţă de înstrăinare a exilatului la care sentimentul
nostalgiei nu învinge pe cel al datoriei faţă de „patria de hârtie”, pe
care o frecventează cu obstinaţie, fără să fi avut niciodată tentaţia de
a se rupe de lanţul scurt care o lega de cultura românească, fie ea o
cultură minoră care îşi devorează geniile sau le goneşte, precum
creaturile lui Goya. În opinia Nicoletei Sălcudeanu, Monica Lovinescu
aparţine grupului de exilaţi români ce „scriu sub semnul lui Hyperion;
de pe poziţii bine înşurubate în dispozitivul de înrădăcinare. În
tonalităţi autoritare, resentimentare, ranchiunoase, experimentaliste,
parodice, mimetice, nostalgice, solemne, categoria s-ar putea numi pe
rând: Goma, Ţepeneag, Petru Dumitriu, Vintilă Horia, Monica Lovinescu,
Virgil Ierunca.” *15)
Dincolo de toate speculaţiile teoretice ispititoare pentru definirea
exilului ca şi a misionarismului românofon ce au caracterizat viaţa
Monicăi Lovinescu, trebuie să recunoaştem, totuşi, că obsesia cea mai
importantă cu care a luptat scriitoarea a fost propaganda regimului
totalitar, pe care a demascat-o fără încetare. Motivele erau profunde,
şi erau bazate pe cunoaştere. Experienţa spălării creierului prin
propagandă era resimţită ca o atrofiere a instinctului de libertate şi
ca o maladie Alzheimer a spiritului şi a moralei. Astfel, propaganda
într-un regim totalitar, este un flux ce „monopolizează spaţiul
comunicaţional (pentru că propagarea stocului de cunoaştere definit de
putere în totalitarism nu suferă de nicio concurenţă legală)” *16) În al
doilea rând, „discursul politic, atotprezent, are tendinţa de a anexa şi
distorsiona alte tipuri de discurs savant: filosofic, estetic,
pedagogic, istoric etc.” Iar în al treilea rând, tot cf. Dan Lungu,
„propaganda nu joacă doar rolul de diseminare a cunoştinţelor selectate
ideologic (care, în timp, duce la o captivitate a gândirii, după
expresiva formulă a lui Ceslaw Milosz [1999], ci şi, prin diferite
activităţi organizate cu acest scop (şedinţe publice, cluburi de lectură
etc), la monopolizarea stocului de timp al actorilor sociali, adică şi
la o captivitate a trupurilor – într-o închisoare de catifea, cum ar
spune Miklos Haraszti [1983].”
Pentru poporul său ocupat de Moscova, Monica Lovinescu a dorit
subminarea fără odihnă a politicii oficiale, cu toate mijloacele,
urmărind neîncetat boicotarea procesului de „impunere a unor identităţi
colective şi individuale prescrise” de Partidul Comunist care construia
o utopică „societate fără clase” şi un miraj al „omului nou”. * 17) Că
Monica Lovinescu nu a reuşit să oprească procesul de mutilare a
identităţilor sociale şi a arhitecturii psihologice din societatea
totalitară românească este evident. Dar lucrul cel mai important este
acela că a avut curajul să încerce, a avut curajul să spere împotriva
tuturor vicisitudinilor, a avut curajul să lase o operă mărturisitoare
prin care dă socoteală clipă de clipă de toate planurile şi eşecurile cu
care s-a confruntat.
„Distorsionarea în bună măsură a cunoaşterii savante cât şi vulgarizarea
şi răspândirea ei fără precedent, mai ales în domeniul politic, istoric,
tehnic, al ştiinţelor naturale” * 18) au continuat în România totalitară
şi încă se derulează în societatea post-totalitară. Puţinii disidenţi
reali nu au stopat această degradare. Dar a existat o voce care s-a
sustras proiectului identitar al puterii din România şi care a luptat
împotriva monopolului politic monocolor. Monica Lovinescu a considerat
că este moral să ducă această datorie până la capăt, de partea
victimelor şi a cobailor, adică a intelighenţiei româneşti. În final, ea
nu şi-a abandonat misiunea asumată, dar a fost abandonată de cei pentru
care luptase, deîndată ce societatea totalitară s-a transformat teoretic
într-o maşinărie de tranziţie către o democraţie mult prea îndepărtată.
Angela FURTUNĂ
Mai, 2008
Note:
*1)
Citez aici expresia utilizată de Gheorghe Grigurcu în « Un fond
sacrificial » din România Literară, nr. 16/ 25 aprilie 2008.
*2) vezi şi Ray Nichols, Treason,
Tradition, and the Intellectual: Julien Benda and Political Discourse,
Regents Press of Kansas, 1978. Une image nuancée de l'esprit complexe de
Benda.
*3) vezi şi Michel Winock, Le Sičcle des intellectuels, Seuil, Paris,
1997. Un chapitre consacré ŕ la Trahison des clercs et de nombreuses
références ŕ Benda tout au long du livre. Winock exprime en outre des
réserves envers "l'approche socio-psychanalytique" de la biographie de
Benda par Louis-Albert Revah (voir ci-dessus).
*4) Antoine Compagnon, Les antimodernes : de Joseph de Maistre ŕ Roland
Barthes, Gallimard, Paris, 2005.
*5) Monica Lovinescu, La apa Vavilonului, Ed. Humanitas, Bucureşti,
1999, p. 62.
*6) Alexandru Busuioceanu, Un roman epistolar al exilului românesc, Ed.
Jurnalul Literar, Bucureşti, 2003, p.202.
*7) Alexandru Busuioceanu, Un roman epistolar al exilului românesc, Ed.
Jurnalul Literar, Bucureşti, 2003, p. 8-9.
*8) Monica Lovinescu, La apa Vavilonului, Ed. Humanitas, Bucureşti,
1999, p. 55.
*9) Monica Lovinescu, La apa Vavilonului, Ed. Humanitas, Bucureşti,
1999, p. 58 –59. „De fapt, începuse să se moară mult în România şi
pentru a mă pune – fără speranţă, dar cu atât mai necesar – de-a
curmezişul inevitabilului, simţeam din ce în ce mai mult că trebuie să
sacrific ceva. Printre marile morţi, Mircea Vulcănescu, Gheorghe
Brătianu, am vibrat şi la o dispariţie mai puţin comentată aflând în
februarie 1952 de înmormântarea lui Constant Tonegaru. […] La
înmormântarea lui, pe o zi de ger năpraznică, la cimitir nici urmă de
scriitori. (Fusese un poet al gesturilor de rezistenţă faţă de
dictatură, n.m.) De parcă rezistenţa lui ar fi fost ca o lepră, s-ar fi
putut „lua”. Ca pe vremea marilor epidemii. Comunismul a însemnat şi
asta: contagiunea fricii. Întrebarea lui Rilke fusese înghiţită de
istorie.”
*10) RADIO FREE EUROPE/RADIO LIBERTY, PRAGUE, CZECH REPUBLIC / RFE/RL
NEWSLINE Vol. 12, No. 79, Part II, 25 April 2008: „ Her solidarity was
unswerving, both morally and intellectually. Lovinescu's crucial impact
on Romania's culture is inextricably linked to her major role as a
cultural commentator for Radio Free Europe (RFE). There is no
exaggeration in saying that no other RFE broadcast was more execrated,
abhorred, and feared by Ceausescu and the communist nomenklatura than
those undertaken by Lovinescu and her husband, Virgil Ierunca. For
decades, Lovinescu fought against terrorist collectivisms, the
regimentation of the mind, and moral capitulation. Her patriotism was
enlightened and generous. Thanks to her, Romanian intellectuals were
able to internalize the great messages from the writings of Camus,
Arendt, Kolakowski, Orwell, Solzhenitsyn, Koestler, Cioran, Milosz,
Revel, Aron, and the list is fatally too short. A spirit totally
dedicated to modernity, open to the crucial polemics of the 20th
century, Lovinescu wrote poignant essays on the what American critic
Lionel Trilling called "the bloody crossroads, where literature and
politics meet." For years, her outspoken positions in defense of
dissident writers and moral resistance to totalitarianism provoked the
ire of the party hacks and their Securitate associates. Starting in 1967
and continuing today, publications associated with the most vicious,
ultranationalist, and anti-Semitic circles among Romania's Stalinists
have targeted Monica Lovinescu. On several occasions, in the 1970s-80s,
attempts were made on her life. For Ceausescu and his sycophants (many
of whom are still thriving in the Social Democratic and Romania Mare
parties), Lovinescu symbolizes all they love to hate: pluralism,
tolerance, hostility to xenophobia, compassion for victims of both
totalitarianisms (fascist and communist), and a commitment to what we
can call an "ethics of forgetlessness." On the other hand, democratic
intellectuals (Gabriel Liiceanu, Andrei Plesu, N. Manolescu, H.R.
Patapievici, Andrei Cornea, Dorin Tudoran, Cristian Teodorescu, Sorin
Alexandrescu, Mircea Mihaies, Alina Mungiu-Pippidi, to name just a few)
learned from her that "memory is indispensable to freedom." Lovinescu
matters because she knew how to maintain the unity between ethics and
aesthetics. In 1963, she wrote: "We live in an age in which impostures
abound. They should not conceal however the other voices -- those of the
victims." Her RFE broadcasts were precisely an antidote to the official
mendacity, a voice of truth speaking for those condemned to silence.
Especially during the watershed year 1968, Lovinescu paid close
attention to the ideological crisis of world communism and the
importance of disenchantment among ex-Marxist intellectuals. At a
historical juncture when Ceausescu masqueraded as a de-Stalinizer,
Lovinescu exposed the tyrant's imposture and appealed to Romanian
writers to emulate the ethical audacity of Czech and Slovak
intellectuals such as Ludvik Vaculik, Vaclav Havel, Ivan Svitak,
Ladislav Mnacko, Eduard Goldstuecker, Antonin Liehm, Pavel Kohout, and
Ivan Klima. Thanks to Radio Free Europe and to Monica Lovinescu,
Romanians had direct access to the iconoclastic pages of "Literarny
listy." At a time when many thought disparagingly about anything
smacking of neo-Marxism, Lovinescu and her husband Ierunca highlighted
the significance of revisionism for the destruction of communist
pseudo-legitimacy. She wrote extensively about the importance of
apostasy, which she described as the "voie royale" toward the awakening
from what Immanuel Kant coined "the dogmatic sleep." Furthermore, while
emphasizing the need for Romanian culture to avoid autarky, she proposed
remarkable guidelines that decisively influenced the intellectual cannon
in the country. Lovinescu's writings have come out after 1990 from the
prestigious publishing house Humanitas. A few weeks before her passing
away, I reread her essays from 1968. They strike me as extraordinarily
timely, insightful, and prescient. She understood before many others
that communism was irretrievably sick, and she insisted on the role of
intellectuals in the insurrectionary saga of Eastern Europe's opposition
to Sovietism. After 1990, Lovinescu and Ierunca saw many of their
predictions (including the dire ones) come true. The legacies of
national-Stalinism continue to haunt Romania's fragile pluralism. The
lackeys of the ancien regime made it politically and financially…[…]”
*11) Sanda Stolojan, Jurnal din exilul parizian, 1997 – 2001, Ed.
Humanitas, Bucureşti, 2007, pp. 62-63: „Courtois are mult umor, e un om
curajos, bine informat, profund angajat în acţiunea pe care o duce
pentru a face cunoscut adevărul istoric, foarte lucid în privinţa
obstacolelor care mai există. Comunismul n-a murit (notaţia din jurnal
datează din 25 mai 1998, la cină la Courtois), - ziarul Le Monde indică
linia urmată de teoreticienii care vor să salveze comunismul. De curând,
la un coloviu la care a asistat Courtois, linia în chestiune a reieşit
clar: s-a decretat că nu comunismul ca atare este responsabil de erorile
şi ororile comise (cazul Ceauşescu, de exemplu), ci deriva naţionalistă
a comunismului. Cu alte cuvinte, trebuie condamnat naţionalismul, ca
ideologie responsabilă de ceea ce s-a întâmplat, şi nu puterea comunistă
întemeiată pe teroare. Acest gen de amalgam a fost susţinut, printre
alţii, de Alexandra Laignel Lavastine.”
*12) Sanda Stolojan, Jurnal din exilul parizian, 1997 – 2001, Ed.
Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 92 (2 debruarie 1999). Catherine
Durnadin, în scrisoarea către Sanda Stolojan, o roagă pe aceasta să nu
generalizeze atitudinile intelighenţiei franceze de stânga, dându-se
drept exemplu chiar pe ea însăşi: „Îmi citează cazul propriu: opoziţia
ei faţă de regimul comunist din România, la începutul vieţii
profesionale, i-a frânat cariera din pricină că la Langues Orientales
doreau să întreţină relaţii bune de la stat la stat cu România. Mi-a
descris itinerariul ei cu o sinceritate şi un entuziasm pur franceze.[…]
Am fost mişcată de mesajul ei şi sensibilă la nuanţe. M-am întrebat cum
îi suportă pe români, care-s atât de puţin „nuanţaţi”.”
*13) Catherine Durandin, « L’engagement des intellectuels ŕ l’Est »
(Mémoires et analyses de Roumanie et de Hongrie), L’Armattan, Paris.
Cartea cuprinde o Parte a II-a formată din trei eseuri fundamentale: Dan
C. Mihăilescu (Bucarest): „ L’intellectuel roumain de 1950 ŕ nos jours
». (Traduction Marie-Odile Robert) p.99 ; Alexandru Zub (Iaşi): „L’aprčs
communisme roumain: illusions, blocages et désarrois de Clio”, p.115;
Antonela Capelle-Pogacean (Bucarest): „Les écrivains roumains et la
politique aprčs décembre 1989. A la recherche de l’innocence perdue »,
p. 127.
*14) Monica Lovinescu, La apa Vavilonului, Ed. Humanitas, Bucureşti,
1999, p.264.
*15) Nicoleta Sălcudeanu, Patria de Hârtie-Eseu despre exil, Ed. Aula,
2003. p.83.
*16) Dan Lungu, Construcţia identităţii într-o societate totalitară, Ed.
Junimea, Iaşi, 2003. p.9.
*17) Dan Lungu, Construcţia identităţii într-o societate totalitară, Ed.
Junimea, Iaşi, 2003. p.10.
*18) Dan Lungu, Construcţia identităţii într-o societate totalitară, Ed.
Junimea, Iaşi, 2003. p.11.
|
Comentarii de la cititori |
|
