|
|
|
|
|
Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri |
|
|
1. Realităţi invizibile
Nu e o taină pentru nimeni că poate mai mult ca oricând, în prezent ne batem joc de cuvânt şi nu ne dăm seama că, de fapt, ne batem joc de noi. Trăitor în tridimensional, într-o lume duală, omul este în acelaşi timp şi limitat în această „dimensiune”. Ce înseamnă asta? - avem, pe lângă trup, şi suflet. Le conştientizăm. Şi ştim şi că acestea sunt ale noastre. Dar mai avem şi ceva ce nu-i al nostru – e un dar de preţ: spiritul (sau duhul). Pe primele două ni le mai iubim noi sau nu într-o oarecare măsură, pe al treilea – ba. Unii habar nu au de spirit, alţii confundă sufletul cu spiritul…
De asemenea ştim de ce ne este necesar un cod – al muncii, rutier sau etic şi moral etc. Deşi îl avem şi îl cunoaştem, nu îl respectăm – cum să respectăm, atunci, ceva ce nu cunoaştem?! Când considerăm noi că a sosit momentul, mergem la biserică şi cerem canon. Un fel de procurare de indulgenţe. Ne mai „spălăm” greşelile făcând câte o donaţie grasă ori botezând prunci, că ţi se iartă un păcat!, sau ţinem post şi avem impresia că ne-am uşurat sufletul. Hocus-pocus şi gata, a reuşit scamatoria! Or, ar trebui să existe un altfel de cod simplu şi direct pentru a înţelege foarte clar riscurile şi consecinţele faptelor, atitudinii şi gândurilor noastre – o carte a proastelor maniere ar incita poate mai mult la lectură decât una a bunelor maniere! Astăzi exemplul pozitiv nu mai este urmat: funcţionează tertipurile, un fel de short-cut cu efect „nice & easy”. Şi chiar oamenii la adresa cărora ne exprimăm laudativ că „au duh” sunt izolaţi mai degrabă decât scoşi în evidenţă prin această expresie. Adică, spre deosebire de noi (care nu am avea duh) ei sunt văzători cu duhul sau în duh. Ei au ceva în plus faţă de noi, care ni-i îndepărtează pentru că acel ceva nu ne este cunoscut. În realitate toţi avem duh – ceea ce ne lipseşte ca să-l vedem şi să vedem în el este o modificare calitativă, şi nu cea cantitativ-augmentativă. Aceasta apare abia după ce ne alcătuim propriul cod şi ni-l respectăm…
Gândurile, pe lângă că sunt reale, sunt şi realitate controlabilă. Nivelul de conştiinţă este cel ce determină calitatea şi pozitivitatea gândului, implicit a cuvântului. Dar materialitatea va domina asupra spiritului. Vrem, nu vrem, credem numai ceea ce vedem – dovada materială! Cum să facem să credem şi în dovada spirituală, aflată în realitatea invizibilă? Cartea sfântă îndeamnă la crede şi nu cerceta.Totuşi puţini o fac în sinea lor. Pretind, afirmă că o fac, dar nu o fac în realitate. Pentru că dovada aceasta trebuie făcută reală, adusă în realitate, ca să fie crezută – aşa e în lumea noastră de acum. În ultimul deceniu au apărut terapiile complementare şi un fel de literatură neconvenţională, chiar şi aceasta complementară: într-o astfel de carte găsim un adevărat codex al greşelilor de gândire şi comportament precum şi al modului cum influenţează acestea corpul fizic, emoţional şi mental (vezi Cauzele spirituale ale bolilor -Afirmaţii vindecătoare-/ Carte de uz intern sub îngrijirea Asociaţiei CRISTAL LIFE România, din Arad). Un singur exemplu este deajuns:
„Coloana vertebrală - din punct de vedere karmic: Partea fizică este formată din prima parte a coloanei, care cuprinde coccisul, zona sacrală, cele cinci vertebre lombare pecum şi cele două vertebre toracale cele de mai jos (T12, T11).Partea emoţională cuprinde celelalte zece vertebre toracale (T10 - T1) şi vertebra cervicală cea mai de jos (C7). Partea mentală cuprinde celelalte şase vertebre cervicale (C6 - C1)”. Aflăm astfel că „cele patru vertebre toracale imediat superioare: T10, 9, 8 şi T7 corespund capacităţii de a iubi. Ele arată capacitatea de a lăsa energia iubirii să curgă în chakra inimii”. Cine va căuta în tabelul referitor la Coloana vertebrală datele pentru aceste 4 vertebre va afla următoarele informaţii: „Vertebra T10:
- Arii corespondente: Rinichi - Efecte: Probleme cu rinichii, îngroşarea arterelor, oboseală cronică, nefrită, pielită. - Cauza probabilă: Refuz de a accepta responsabilitatea. Ai nevoie să fii victimă. E vina lor. - Afirmaţii vindecătoare: Mă deschid bucuriei şi iubirii, pe care o dăruiesc şi o primesc liber. ”
Şi aşa mai departe. Important este că deschiderea către o astfel de înţelepciune străveche vine dintr-o realitate invizibilă. Nu şi inexistentă. Aşa-zisa „inspiraţie” (fluxul de energie informaţională sau inforenergia), ori acea iluzie ţinând de vizionarism (sau „a visa cu ochii deschişi”) este mult mai reală – vezi adevărată – decât am crede. Când conştientizăm că a-ţi închipui înseamnă, de fapt, a încerca să materializezi, vom aduce în realitate „visul”, iluzia. El nu este un vis, ci un proiect tot atât de fezabil şi posibil ca oricare altul. Toţi vizionarii care au descoperit ceva nu au făcut altceva decât să aducă în stare de real - adevăr -, prin materializare, visul. Visul a devenit realitate şi adevăr. Orice adevăr este un postulat care poate deveni realitate. Omul însă are nevoie să vadă cu ochii lui şi abia atunci va crede. Astfel că el nu va crede până ce nu va vedea-experimenta nemijlocit. Este greu să crezi într-un enunţ dacă el pare miracol sau miraj. Pentru că noi încă mai trebuie să convertim în plan material. Ba, mai mult, nu înţelegem decât comparând. Construită pe principiul dualităţii, vom crede că există o lume bună abia după ce ne vom fi chinuit într-una rea.
În ce priveşte energia inspiraţională, fluxul de energie inspiraţională circulă jur-împrejur. Pentru poet, viaţa de zi cu zi este un catalizator în cultivarea abilităţilor ori activităţilor pe plan artistic, cultural ori social-politic. Tot aşa este pentru fiecare, în domeniul său de acţiune: fluxul de energie informaţională ne alimentează pe toţi. Punctul nostru comun este că suntem egali în drepturi în această privinţă. S-ar cuveni să confirmăm şi reciproca: să facem un punct comun din a fi egali şi în obligaţiile ce decurg din primirea energiei. În fond, nu este a noastră, dar ni se dă pentru a o folosi. De aceea ar trebui ca şi oamenii de cultură, în speţă scriitorii, să aibă un cod şi să-şi asume o responsabilitate – şi încă ce grea este! – pentru ceea ce creează. Poate că ar trebui să existe chiar şi un jurământ. Nu este absurd… dacă ne gândim că adeseori vocabularul unui om este cea mai la îndemână şi mai simplă formă de amprentare, de caracterizare a acestuia! Un adevăr ar fi acela că întâlnim – bunăoară în poezie – anumite teme ce par a fi previzionare ori rezultatul unor intuiţii subtile, a căror esenţă nu e pământeană ci aparţine spiritului. Sau, cum se mai zice, Universului. Scriem ceva despre care spunem, apoi: cum de mi-o fi venit în minte aşa ceva, parcă nu am scris eu?!
Câte cineva te întreabă cum ţi se pare textul său. De obicei îi răspunzi că ţi-a plăcut dar ar mai trebui lucrat. Aproape niciodată nu răspundem că textul este aşa cum este şi persoana care l-a scris, şi că îi seamănă. Întrebarea ascunde însă în ea o nelinişte, o peocupare sau îngrijorare asupra contradicţiei dintre sine şi text. De fapt, orice text naşte alt text. Textul este un salut, la care se răspunde. Este ca şi cum formezi un număr de telefon şi cineva răspunde „la capătul firului” - cum se zice. Dar adeseori greşeşti o cifră, sau „se face atingere” şi la capătul celălalt răspunde altcineva. La fel este şi când textul nu pare a fi fost scris de tine, este ca o legătură telefonică necunoscută. Cineva îţi răspunde şi nu-i recunoşti amprenta vocală, te scuzi, eşti întrebat cu cine doreşti, tu spui, ţi se răspunde că e greşeală, ş.a.m.d.
Greşeala te atenţionează, oricum. La fel se întâmplă cu textul – te miri exact cum ai face-o formând o cifră greşită, deşi cifra nu e aşa, ea nu este niciodată greşită ci doar „întâmplător” greşită, este doar alta decât cea care trebuia, cea ştiută. Ea te face să ajungi într-o altă casă: un alt loc, în altă parte. Şi cum? – nepregătit. Nu suntem niciodată pregătiţi întru totul nici să ajungem în altă parte, şi nici să facem faţă reacţiei celui pe care îl deranjăm. Este ca un semn de atenţionare acea voce necunoscută. Ideea neaşteptată a textului nostru este – de ce nu? – vocea necunoscută a spiritului de la distanţă. Este o voce materializată pentru noi, fiindcă noi numai aşa o vom auzi, numai aşa o vom înţelege. Şi numai aşa vom crede. Când petrecem câtva timp în reculegere – adică re-culegem clipe, momente, fapte… etc. – culegem în fapt ceea ce am semănat şi a încolţit, a crescut şi s-a dezvoltat. Nu prea ne cerem iertare pentru cuvintele pe care le-am folosit, adică le-am răspândit, în stânga şi-n dreapta, ca şi cum le-am fi semănat; cerem iertare pentru păcatele noastre, dar nu pentru cuvintele noastre. Dacă am face-o, nici nu ar mai trebui ca ulterior să cerem iertare pentru faptele noastre. Preventiv, am învăţat rugăciunea de iertare a greşelilor noastre, vrute şi nevrute. Dar … oare nu şi gândite?!
În fond, aşa cum locuim într-un anumit teritoriu, oraş, cartier, într-un bloc, apartament, şi căpătăm mentalitatea respectivului loc - mentalitate de provincial ori bucureştean, european ori asiatic, locuitor la vilă sau la bloc, în Pipera sau Ferentari, ori în Los Angeles… -, tot aşa locuim şi în cuvintele pe care le întrebuinţăm. Cu cât cunoaştem mai multe, cu atât locuim în mai multe. De aceea cuvintele ne seamănă, iar faptele noastre sunt identice. Faptele noastre sunt umbra cuvintelor. Conform informaţiilor actuale, gîndul uman modifică timpul şi spaţiul, deci şi câmpul energetic. Atunci, de ce nu ar modifica acel moment al gândului de reculegere întreaga noastră lume, întreaga noastră concepţie despre noi şi viaţă? Spre exemplu, în vorbirea curentă, suntem din ce în ce mai atacaţi prin expresii cinice şi injurii. Dacă le luăm în seamă ne expunem altor şi altor atacuri. De această dată interne, prin imprimarea în noi şi însuşirea acelor expresii. Mai mult, devenim propagandiştii acestora. Dacă nu le permitem accesul în mintea noastră, atacul pierde din forţă. Va înceta când vom şti ce cuvinte ne sunt benefice… cuvinte de leac. Abia atunci simţi cum se lipesc cuvintele de suflet şi îl întăresc, pregătindu-l pentru a crede în acea dovadă a spiritului ce-l avem cu toţii, ocrotindu-l, totodată, fiind ca o pavăză în calea neîncrederii. Atunci se cheamă că eşti pregătit să formezi chiar şi un număr cu o cifră greşită. Iar la celălalt capăt îţi răspunde o voce necunoscută, dar care îţi place de cum o auzi. De parcă te aştepta…
2. Taina cuvântului
Sintagmă până la un punct, anume acela că în toate e o taină pe care o cunoaşte în totalitate numai Creatorul suprem, nouă fiindu-ne dat a o cunoaşte – când ne e! – numai parţial, taina cuvântului nenumit este un enunţ în care credem ca într-un adevăr. De ce credem? Pentru că axioma (AXIOMA în greacă însemnând „principiu evident”) constă în însăşi existenţa cuvântului. Principiul s-a materializat în existenţa cuvântului. Marea lui taină nu ne este cunoscută, efectul ei – da. De aici încolo intrăm însă în domeniul unui alt nivel de interpretare personal şi cu atât mai interesant. Întrebarea va genera tot atâtea răspunsuri câţi respondenţi, care nu vor semăna în totalitate, exact ca şi în cazul amprentelor. Ideile şi conexiunile la care un eseu interpretativ m-au condus mă fac să întreb, retoric: s-a demodat taina? Şi-a pierdut cuvântul rolul primordial, de la facerea lumii? Ce l-ar putea înlocui? Iată-ne în plină incertitudine reflexivă, confruntându-ne cu o problemă greu de demonstrat, o APORIA, rămasă tot de la greci, însemnând o problemă greu de rezolvat - dacă nu chiar imposibil, uneori.
Ce ştim? La această primă întrebare putem răspunde: Ştim că fiecare are dreptul de a-şi exercita liberul arbitru, conform căruia îşi va răspunde sieşi dacă mai crede în taine sau nu. Evoluţia umanităţii, atât tehnologic dar şi spiritual, ne-a adus cunoaştere, informaţie şi o dezvoltare din ce în ce mai rapidă a ştiinţelor. La ce bun, atunci, să mai credităm arhaicul cuvânt taină?! Etimologia sa este slavă, însemnând fapt neînţeles, nedezlegat de mintea omenească. Din familia de cuvinte face parte şi cuvântul de origine turcă tain, însemnând porţie, raţie, parte care revine în urma unei împărţiri. Iată înţelesul ascuns: există o parte pusă deoparte pentru toţi, nu rămâne nimeni fără porţia lui de taină din care poate beneficia. Pe de altă parte, sensul simbolic este acela că oamenii au privilegiul sau dreptul de a li se împărţi/de a se împărtăşi cu toţii din taină, aşadar acesta este un principiu care îi uneşte, e un punct comun. Or, dacă ea ar fi inaccesibilă omului, nu s-ar mai fi împărţit, ar fi indivizibilă şi inaccesibilă.
De ce nu e?
La această a doua întrebare răspundem: pentru că aşa trebuie că a fost. Taina e un întreg ca punct comun de plecare şi noi suntem parte din ea. Pe cale de consecinţă, fiind parte din ea, întreaga omenire îşi are punctul de pornire din taină şi se bucură de continuitate prin taină. Odată ce existăm, real şi cu adevărat, odată ce ne putem atinge, ne putem ciupi pentru a vedea dacă suntem aevea, ce taină ar putea fi în asta? Sau în ce constă taina noastră? – la această a treia întrebare nu ştim să răspundem, deşi răspunsul e tăinuit în noi. Semnificaţia cuvântului a căpătat o conotaţie internă, ascunsă pentru că s-a pierdut sensul iniţial. El există, însă, în formă latentă în noi.
În timp, omul s-a deztăinuit, s-a îndepărtat de taină ori a pierdut adevăratul înţeles al noţiunii. În prezent, omul desacralizat dar dotat cu liberul arbitru al alegerii, de care poate că face uz în exces, optează pentru alternative sau derivate şi e mai atras de vrajă decât de taină. Un derivat popular aplicat de el din ce în ce mai mult. De ce? Poate pentru că a devenit egocentric şi comod. El nu mai împarte bucata sa de pâine cu aproapele, el îl vede pe aproapele său ca pe un concurent, cu care intră în competiţie, ba chiar pe care e musai să îl învingă. Şi atunci, la ce să-i împărtăşească un secret, o taină, la ce bun să împartă ce are cu el? deci omul zilelor noastre nu se mai împărtăşeşte din taina strămoşească şi nici nu vrea să o împărtăşească altcuiva, nu mai caută colectivitatea, sau apropierea de semenii săi. Pentru că aceştia i-au devenit concurenţi, nu prieteni.
Or, marea taină a tainelor era interesul nostru comun de împărtăşire prin apropiere. A fi cu toţii, laolaltă, a lupta cu toţii reprezenta soluţia învingătoare. Acum duşmanul s-a reconfigurat, s-a individualizat şi nu mai suntem solidari. Taina de a ne bucura împreună de tainul egal şi probabil nu totdeauna îndestul a fost uitată. Acum apelăm la metode rapide de a pune mâna pe ce are altul prin şiretlic. Scamatoria ţine - şi câştigă cel mai iute de mână. Un alt cod se înstăpâneşte: de ce să aibă altul mai mult ca mine, cu ce e el mai breaz decât mine, de ce să nu fiu eu?
Concurenţa prost interpretată ne-a transformat în vânători, prădători ai tainului, pentru că astfel obţinem mai uşor şi rapid un tain mai mare. De aici primatul forţei, al violenţei - puterea. În loc să cultivăm, prădăm. De aici apariţia perturbaţiilor, a mutaţiilor din trup, suflet, minte. Odinioară parte a aceluiaşi întreg în armonie, solidari, beneficiari ai unei poliţe de asigurare fermă, certă, pentru sănătatea trupească şi sufletească, acum despărţiţi, tot mai însinguraţi şi solitari, vânăm tainul în loc să-l merităm, adică exact ceea ce avusesem de drept şi de fapt, dar am refuzat. Să nu ne mai mirăm că nu putem răspunde la întrebarea „în ce constă taina noastră”. Taina se duce, încet-încet, în uitare; rostim întrebarea cu un surâs amnezic, privind în depărtare cu o privire lipsită de spirit. În curând şi cuvântul acesta se va molipsi de o ciudată amnezie. Va zâmbi din vreun dicţionar de arhaisme prăfuit, ca un bătrânel cu memoria expirată: „cine să-l mai ştie?”
Monica Mureşan
------------------------------------------- Cu stimä, Toma Mihai'
|
|
|
Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri |
|
|
Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >> |
|
|
AGERO Stuttgart® - Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.
Editor, conceptia paginilor,
tehnoredactarea Revistei Agero :
Lucian
Hetco Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România)
|
