|
 MUTATIS
- MUTANDIS
DESPRE MERITOCRATIE (IV)
Corneliu Leu
Reamintim cititorului faptul că - în continuarea
primului şir de consideraţii şi argumente care puneau în dezbatere ideea
de meritocraţie şi apelul privind necesitatea afirmării ei în contextul
căutărilor de reabilitare democratică a societăţii româneşti
contemporane, printr-o mentalitate pragmatică şi raţională care să
recunoască pericolul deteriorării noastre morale în apele tulburi a
înţelegerii democraţiei doar ca o cale spre libertăţi permisive pentru
grupurile de interese bazate pe animalicul “care pe care!” - am început
această nouă serie de articole cu cel intitulat “Criteriul culturii
active în opţiunea electorală”. Iar semnele pozitiv-sociale pe care le
descifra acel articol în contemporaneitatea noastră, porneau de la actul
electoral benign produs prin criteriile care au condus la alegerea
noului Patriarh.
Ca în toate recunoaşterile sondajelor privind încrederea cetăţenilor
României, instituţia care a întărit speranţa noastră de redresare a
mentalităţilor ce ne caracterizează, printr-un plus de atenţie acordat
concepţiilor meritocratice şi printr-o înclinare a bunului simţ
electoral înspre acestea, a fost Biserica, actul de responsabilitate
electivă a Adunării Naţionale Bisericeşti fiind pe măsura puternicei
noastre obşti ortodoxe.
Spre a ne confirma (sau a ne infirma, sau a ne verifica) acest
sentiment, am continuat apoi cu o analiză critică a câtorva evenimente
produse recent în mireana noastră viaţă politică, iar concluziile au
redevenit dezastruoase: În orbirea pentru măruntele interese de grup şi
în confundarea acţiunii politice cu tot ce este mai scandalos, mai
pervers şi mai demagogic în materie de democraţie, cele câteva
evenimente de interes public ce au ajuns pe firmamentul politic al
săptămânilor ulterioare nu demonstrau decât prăpastia dintre ele şi
nevoia actului de răspundere naţională.
Printre acestea, însă, un fapt divers epuizat rapid de rubricile de
ştiri, dar de-adreptul tulburător ca act de responsabilitate umană în
luarea unor decizii care-ţi privesc destinul, un marunt reportaj de
provincie cum transmit corespondenţii numai atunci când n-au de
popularizat evadări, prostituţie, crime cu beţie, pedofilie, accidente
cu iresponsabili sau violuri cu babe, ne-a pus în faţa unei situaţii cu
valoare de simbol :
O neglijenţă grosolană, firească numai în primitivismul unei societăţi
ca a noastre, în care nu poţi fi sigur pe serviciul public decât dacă
stai mereu cu mâna-n buzunar şi împingi şpaga, a făcut ca două fetiţe
născute în aceeaşi zi, le aceeaşi maternitate, să fie date părinţilor
invers, fiecare familie luând ferictă în braţe copilul celeilalte. După
opt luni, într-una dintre familii remarcându-se că micuţa nu avea nimic
comun în trăsături cu vreunul dintre părinţi, soţul a intrat la idei.
Dar o fericită situaţie a condus, în loc de scandal, la o analiză de
probe ADN. A rezultat că ADN-ul fetiţei nu provenea nici dintr-al mamei,
nici dintr-al tatălui, iar cercetările făcute la maternitate au
descoperit cealaltă familie, cu cealaltă fetiţă «livrată » din greşeală.
Din punct de vedere birocratic lucrurile s-au aranjat făcându-se
schimbul. (Aici, gura mea rea mă face să cred că nu sau aranjat ele
chiar total, fiindcă, atunci când îi vine pe lume un copil, omul dă
bacşişul cu ochii închişi şi nimeni nu consideră asta un abuz. Aşa că nu
cred că personalul sanitar respectiv, dacă nu cumva a mai cerut şi altă
şpagă, a avut bunul simţ s-o dea înapoi pe prima luată de la bieţii
oameni cărora le-a încurcat copiii.) Dar din punct de vedere sufletesc,
lucrurile nu se aranjează atât de uşor într-o astfel de situaţie. Din
punctul de vedere al sentimentelor materne şi paterne, nu se poate să nu
apară chinul părinţilor alături de care, vreme de opt luni, a crescut un
copil ce devenea tot mai mult al lor, făcea tot mai mult parte din viaţa
lor, întregea tot mai mult familia lor !... Chinuitoare opţiune pe care,
nici o instituţie, nici o birocraţie, nici o pedeapsă pentru cei
vinovaţi şi nici măcar vreo recompensă de pe lumea asta, nu au cum s-o
rezolve.
Până la urmă - aşa cum am spus că Duhul Sfânt s-a coborât asupra
electorilor Bisericii noastre autocefale care L-au invocat liturgic, dar
că Misiunea Lui este să vină la fiecare şi oricând - cele două familii,
prin simpla trăire cu responsabilitate a dragostei întărite în mijlocul
lor de venirea pe lume a copiilor, au rezolvat ele însele şi prin
proprie voinţă problema: Cum era natural şi firesc, au schimbat copiii
între ele. Dar, aşa cum şi-au simţit celelalte obligaţii şi trăiri ce
ţin de sentimente mult mai profunde, sentimente capabile să conducă omul
la gesturi de mare înălţime emoţională, ele s-au zbătut cu îndârjirea de
a nu renunţa la o bucurie în plus pe lumea acesta, au făcut eforturi şi
au reuşit să se mute în locuinţe vecine unde, cu toate că fiecare îşi
creşte adevăratul copil, îl are prezent alături şi pe celălalt în care
şi-a investit sentimentele părinteşti. Iar fetiţele vor creşte ca două
surori spre înflorirea acestei duioşii de frumuseţe umană.
Faptul a fost succint relatat într-un jurnal de actualităţi din
săptămâna 7 – 13 octombrie. Nici nu mai ştiu pe ce post şi despre ce
localitate era vorba. Parcă era pe undeva prin Moldova.
N-am reţinut asemenea amănunte, pentru că m-a covârşit marea
semnificaţie a acestui fapt: Prin propria lor voinţă de găsire a celei
mai luminate soluţii sufleteşti, două familii de oameni de pe întinsul
României fac toate eforturile cu putinţă şi rezolvă cum nu se poate mai
frumos-omeneşte un caz atât de complicat !... Iar eu îmi dau seama că
vin şi relatez toate acestea în contextul unor rânduri cinice, axate pe
problematica lipsei de suflet şi de răspundere a politicianismului de la
noi. Şi sunt chinuit de întrebarea: Dacă două familii simple au putut
face asta prin dragostea egală faţă de cei doi copii, de ce n-ar putea
face cam acelaşi lucru două partide politice, de vreme ce îşi declară
dragostea egală faţă de întreg electoratul românesc ?!
Pesemne că sunt exagerat în pretenţii dar, oricum, după exemplul cu
Biserica, iată că un alt exemplu, venit direct din familie, adică din
cea mai semnificativă celulă socială a ţării, se adaugă întărind
speranţele noastre în redresarea morală a demersului politic românesc.
Întrebarea care se pune este « Cum şi prin cine ?!»... Cum am putea
concilia politicalele cu morala unor sentimente profunde şi sincere; cum
am putea înlocui perfidia manipulării de către politician a înfiaţilor
săi politici, care-i sunt alegătorii, cu revelarea căii celei drepte şi
cinstite a ofertei politice ca o competiţie şi o emulaţie pentru soluţii
în folosul populaţiei; ca o lepădare de interesele de grup şi de
nesinceritatea discursului politic întru acoperirea corupţiei; ca o
voinţă generală de a înlocui demagogia vorbelor cu meritocraţia faptei
?!?
Oare vom putea?... Oare vom ajunge la o anumită religiozitate în
respectarea sentimentelor, cum au făcut în mod laic cele două familii
mirene ?... Oare vom dobândi raţiunea atent pragmatică spre care religia
a îndrumat Adunarea Bisericească ?... Iată două mari segmente ale obştei
româneşti care ne încurajează prin exemplul lor: Familia şi Biserica.
Oare un al treilea segment, chiar dacă este el mai vulnerabil
constituindu-se prin oscilanta (oriunde) şi nesigura (la noi) clasă
politică, ar putea căpăta măcar un dram în plus din această înţelepciune
? Baremi gândindu-se la frumuseţea gestului natural al celor două
familii care, dacă s-ar fi luat după artificialitatea
birocratico-duşmănoasă, lipsită de sentimente, a orânduirii noastre,
puteau decade în cu totul alte acte: de injurii, de acuze şi procese
juridice, de manipulare a celor doi copii spre îndepărtare şi înrăire...
Adică tot felul de răutăţi potrivnice, după exemplul de manipulare de
către partidele politice a corpurilor electorale pe care politicienii ar
vrea să le formeze în spiritul lor de adversitate nocivă.
Ca să răspundem la această întrebare, trebuie văzut mai întâi cu cine
defilăm spre a ajunge să primim spirituala luminare necesară. Adică
vreun politician care să ne aducă mai aproape de Duhul cel bun
îndrumător, care trebuie să existe şi pe calea politică, nu numai pe cea
religioasă, de vreme ce binele trebuie asigurat şi pe cale profană,
misionari ai progresului fiind consideraţi toţi îndrumătorii unei
naţiuni, iar misionarismul laic însemnând în primul rând puterea de a-ţi
manifesta credinţa în valorile democraţiei. Cu alte cuvinte, un om, sau
nişte oameni, care, deprinzând sufleteşte, prin spiritualitate,
respectul pentru valorile Credinţei, să ajungă raţional şi la respectul
pentru valorile actului politic necesar în contemporaneitate.
Şi o luăm pe rând :
Spiritul tutelar al social-democraţiei, singurul om care, de fapt, îşi
poate demonstra profesionalismul politic, este un caracter onest cu
oricine şi cu sine însuşi, dar care şi-a extirpat metafizica. Din acest
motiv, pare condamnat la a practica doar precarul tehnicism lipsit de
suflet al politologiei sovietice, ridicându-i deschiderea doar până la
limita subtranscendentă a analizei politice postmarxiste.
Spiritul tutelar al Cotrocenilor crede în Dumnezeu cu sinceritate. Cu
multă sinceritate, dar numai atâta vreme cât îi aduce alegători; astfel
demonstrându-şi, chiar şi prin acest fapt, tot sinceritatea. În rest, ca
şi activiştii care-şi botezau pe şest copii, nu are curajul de a fi
necredincios, cum l-ar îndemna uneori firea.
Se află în ascensiune populistă un om atât de sărac cu duhul încât crede
că are bani destui ca să-l cumpere pe Dumnezeu măcar prin ierarhii
pământeni. Are dezamăgiri de suficienţă, tot în numele fuduliei că ar
putea plăti orice; iar trufia cu care vorbirea lui confuză pretinde un
tron vine din ignoranţa crasă în materie de valoare. Tot astfel,
sfindând valorile doar din ignoranţă şi confundând efortul necesar de
afirmare a unui scop cu convingerea că politica înseamnă scandal şi
demascare, un alt grupuscul politic total lipsit de Dumnezeu încearcă
populismul fără să se poată ridica de la pământ. Mai sunt unii care se
retrag de la guvernare fără să le treacă prin minte că, de fapt, sunt
bătuţi de Dumnezeu, alţii care guvernează tot timpul, cu toate că sunt
în conflict cu Dumnezeu prin intermediul lui Tokes, iar pentru alţii,
cei mai abjecţi, guvernarea nu înseamnă decât o sursă de îmbogăţire prin
orice mijloc, iar hramurile mănăstireşti la care fac danii, prilejuri de
aranjamente de culise.
Cât despre partidele istorice, cum le numeam odată, ţărăniştii au fost
atât de contaminaţi de securişti încât mai au foarte mult până să ajungă
să-i ierte Dumnezeu. Iar liberalii care au adus cândva secularizarea, au
rămas consecvenţi cu doctrina lor numai prin faptul că Dumnezeu e
secularizat prin corupte interese egoiste, ei ne având aripi ca să se
ridice de la conceptul de « individ » la conceptul de « semen ».
E firesc, în acest context, să reziste unele extremisme;
democrat-creştini adevăraţi nu avem neam; iar comuniştii au rămas cu
năravul de a se declara atei, fără să-şi dea seama că, declarând a nu-l
recunoaşte pe Dumnezeu drept Dumnezeu, tocmai recunosc existenţa
obiectivă a Dumnezeirii.
Cam ăsta e tabloul moral al convingerilor religioase sau nereligioase de
pe eşichierul nostru politic, iar noi nu ne permitem aceste consideraţii
pentru a forţa vreo asemănare în spaţiile unor zone cu totul diferite
ale socialului, cum sunt familia, obştea religioasă ori politicul. Nu
facem decât să căutăm relaţiile de bun simţ care, neîndoielnic, există
între acestea şi sfera de influenţă reciprocă ce le cuprinde. Nu
încercăm vreun act absurd de a impune uneia întregul valorilor
celeilalte, ci pornim de la raţionalul şi chiar dialecticul «
mutatis-mutandis » care presupune influenţare, comparare, preluare,
adaptare sau măcar îndatorirea celor care compun sfera unei noţiuni de
comunitate socială să fie în cunoştinţă de cauză privitor la valorile şi
aspiratiile celorlalţi, adică a categoriilor din sferele cu care se
intersectează.
Or, chiar prin dorinţa şi scopul său de reprezentativitate, prin lupta
din interiorul său de a face ca o formaţie sau o orientare să devină
temporar reprezentativă pentru nevoile şi voinţa tuturor obştilor care
formează societatea, adică populaţia unei ţări, politicul are această
vocaţie: de a vorbi în numele celorlalţi şi a decide în numele
celorlalţi. Din această vocaţie decurge şi obligaţia sa, angajamentul
său de a proceda astfel, de a impune acea voinţă politică reprezentând
cele mai multe interese, dacă nu toate, de a conduce în numele
recunoaşterii celor mai multe valori dintre cele pe care le cultivă
diferite corpuri ale societăţii contemporane, de a se pune în slujba
fiecărei obşti căreia i se adresează pentru a-i obţine votul şi de a-i
cultiva convingerile, dacă nu recunoscându-i-le, oricum recunoscându-i
dreptul la ele şi obligaţia sa de a şi le însuşi în măsura în care
acestea reprezintă o valabilitate generală.
Cu alte cuvinte: dacă relativitatea unei asemănări este fapt recunoscut
şi nu trebuie să confundăm aspiraţiile, voinţa, valorile unei zone
sociale sau psihologice cu ale alteia, aprecierea pe criteriul «
mutatis-mutandis » are dreptul să o facă oricine, în orice situaţie. Nu
cerem politicului să calchieze ceea ce face Familia sau ceea ce face
Biserica dar, după asemănarea voinţei şi a căilor acestora, nu se poate
să nu adresăm tocmai unui asemenea segment social care pretinde
reprezentativitate din partea celorlalte, cerinţa de a se se demonstra
capabil de o voinţă politică cinstită în căutarea celor mai bune căi
pentru binele general. Aşa cum, din partea celorlalte două categorii de
existenţă socială pe care le comentăm aici dintre multele în care se
poate împărţi o societate - categorii de esenţă, pentru că Familia este
celula socială de bază, iar Biserica forma de existenţă socială de cea
mai veche tradiţie - avem zilnic demonstraţia că voinţa de a-şi rezolva
în bine starea, situaţia, interesele, nevoile, aspiraţiile, etc.
presupune credinţă, căutare şi sacrificii, mutatis-mutandis, această
credinţă, această căutare, această disponibilitate la sacrificii,
trebuie să devină evidentă şi în sfera politicii, dacă cei ce o
populează vor să aibă credibilitate. Iar corpul sau corpurile politice
ale unei societăţi trebuie să se demonstreze apte de a impune altora
respectul pentru credinţele care le caracterizează şi pentru îndreptarea
căutărilor lor spre binele public, spre binele comun. Altfel, politicul
nu poate sta lângă celelate două şi, în general, nu poate sta cu fruntea
sus în faţa societăţii.
Nu o credinţă precum cea religioasă, i se cere; nici o grijă de cel
apropiat emanată chiar din aceeaşi căldură cu cea a familiei. Dar,
mutatis-mutandis, i se cere exprimarea limpede a valorilor pentru care
pledează, i se cere credinţa sinceră fată de elementele unei doctrine în
virtutea căreia îşi prezintă oferta de administrare a ţării, i se cere a
demonstra că reprezintă în mai mare măsură o categorie de oameni dispuşi
la sacrificiu pentru binele public, decât una grupată doar pentru
obţinerea unor avantaje personale.
Numai pe asemenea motive ne-am permis a porni de la exemplul celor două
sfere dintre cele care se intersectează în existenţa noastră, ca lecţie
de valabilitate pentru sfera politicului: Familia, înafară de măruntul
procent al unor declasări, reprezintă însuşi izvorul de căldură umană
reciprocă şi de grijă a unei persoane faţă de alta; deci voinţa de
existenţă. Biserica s-a confirmat atât istoriceşte cât şi contemporan a
fi liantul naţional cel mai puternic, tocmai dovedindu-şi voinţa de
spiritualitate unită întru Cele Sfinte. Nu negăm faptul că există şi în
aspectele vieţii politice intenţii bune care se subliniază uneori. Dar
rar. Sporadic, fără forţă de convingere şi, mai ales, ineficient faţă de
ceea ce aşteaptă societatea românească de la cea mai spectaculoasă
invenţie obştească a vremurilor noi: Desfăşurarea publică a
demonstraţiei de convingere politică democratică.
Politicienii trebuie să-şi şi dea seama că este vorba de un mare
spectacol - care se desfăşoară în mod atât de public, încât nu se poate
să nu li se observe prea bine orice fel de joc - dar, în acelaşi timp,
trebuie să fie convinşi că jocul acesta nu se mai poate desfăşura cu
amatori, cu nechemaţi, cu netalentaţi şi neşcoliţi. Ca să nu-i huiduie
şi să nu arunce cu ouă clocite în ei, publicul doreşte actori bine
formaţi, demonstrându-şi atât vocaţia cu care vin în acest spaţiu public
al politicii democratice, cât şi buna cizelare prin cultură şi strădanie
formativă a mijloacelor prin care îşi joacă rolul.
Biserica şi Familia nu pot (şi nici nu trebuie) a fi imitate. Ele îşi au
rolul lor şi mijloacele lor în evoluţia spirituală a societăţii.
Politicul trebuie să-şi afle şi să-şi demonstreze cu aceeaşi onestitate
rolul său. Rol care, ne fiind acelaşi, nu poate nici calchia mijloacele,
nici împrumuta voinţa de afirmare spirituală al celor două. De aceea,
trebuie să arate că şi l-a descoperit pe al său, cu elementele proprii
de credinţă, de consecvenţă, de cinste în serviciul public şi toate
celelalte elemente care contribuie la afirmarea voinţei politice a unei
societăţi.
Numai cu intenţiile bune ale unora, empirice şi precare, aşa cum sunt
ele, dar despre care am păcătui dacă am spune că nu există deloc, nu se
va face niciodată nimic. Ba, dimpotrivă, politicul va sublinia
degringolada în care duce ţara.
Deoarece acreditarea în faţa electoratului a unei reale voinţe de a-ţi
face datoria faţă de el, se poate demonstra tot printr-o formă de
credinţă şi o formă de învăţătură, după exemplul Bisericii, chiar dacă
mai apropiată de păcatele zilnice decât Ea. Adică printr-o formă în care
omul să te simtă şi sincer dar şi învăţat în doctrinele tale, calificat
în a le aplica cu pricepere. Şi, mai ales, consecvent în fapta bună
care, din punct de vedere politic, total secularizată fiind, este mult
mai concretă şi mult mai pipăibilă pentru oricare.
Întru această speranţă ne-am permis o comparaţie pe care, după faptele
sale de până astăzi politicul românesc n-ar merita-o; ci doar încrederea
noastră în conceptul de meritocraţie ne obligă să ne-o permitem şi să
pledăm pentru învăţătura ce se poate trage.
Bine-nţeles, cu precizarea acelui « mutatis-mutandis » şi a faptului că,
din păcate, începem să ne aflăm la limitele unei asemenea asteptări de
care depinde afirmarea unei adevărate voinţe politice româneşti.
Corneliu Leu
|
Comentarii de la cititori |
|
