Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

Neîncredere în adevăr

 Victor MARTIN - România

 Impresii si pareri personale in FORUM

            La un moment dat, preşedintele Traian Băsescu a recunoscut că a minţit. Un analist politic din anturajul lui Petre Roman spune că, în condiţii similare, preşedinţii SUA demisionează, precum Richard Nixon, deoarece: „ai minţit într-o privinţă, vei minţi în toate”.

            Unde greşeşte analistul? El crede că în România s-a aşternut democraţia ca neaua pe şesuri. Nu s-a aşternut nimic. Minciuna e atotcuprinzătoare; minte şi săracul, minte şi bogatul, se minte fiecare cu fiecare, fiecare minţindu-se, mai mult sau mai puţin, pe sine însuşi. Stăm ca viţelul la poarta nouă a adevărului generator de încredere, dezvoltare economică şi civilizaţie. Toate lucrurile sunt logice, atâta timp cât nu sunt demonstrate.

            O plajă gri între adevăr şi minciună există oriunde, dar la noi aceasta a crescut atât de mult încât, distanţa dintre cele două noţiuni devenind incomensurabilă, acestea ajung, pe undeva, să se întâlnească. Minciuna este un adevăr. Ea există. Este adevărată. Cum să ajungi din fundul Iadului pe culmile înflorite ale Raiului?

            La adevăr, nu putem ajunge decât exersând minciuna.

            E adevărat, s-au făcut şi averi cinstite, bazate pe încredere, dar foarte puţine, din moment ce percepţia generală e de bogăţie prin  fraudă şi minciună. Bogaţii aceştia mint pentru a-şi apăra bogăţia obţinută prin minciună. Corupţia a atins asemenea cote încât patronul spiritual al analistului amintit a mers chiar până la ideea absurdă a iniţierii unui proiect de lege de impozitare a averilor ilicite. Acesta nu porneşte de la premisa stârpirii corupţiei, ci la legiferarea şi impozitarea corupţiei generalizate. Mai staţi pe-aci!

            Dacă vede că nu are cadru legal să muncească şi să se ridice cinstit, săracul minte şi el, sperând că se va îmbogăţi prin minciună, cum a văzut la cel mai şmecher decât el.

            Analistul respectiv nu vede că, fără minciună, într-o societate ca a noastră, nu se descurcă nici măcar oamenii oneşti, cei ce au intenţii bune. Dacă toţi mint, onestitatea sau lipsa acesteia nu e decât o chestiune de percepţie generală, creatoare sau nu de imagine favorabilă.

Trebuie să ne consolăm cu ideea că românii nu pot fi conduşi fără minciună. Minciuna a devenit un mod de viaţă, o regulă de bază în relaţiile interumane sau de afaceri. Fără puţin piper, se consideră că nici iubirea nu e aşa dulce.

Oamenii de afaceri spun un mic adevăr când afirmă că plătesc impozite enorme, dar se mint pe sine înşişi când ignoră faptul că au obţinut averea minţind. Minciuna le ţine de cald. Se apără minţind de trei ori, atunci când dau „tunuri”, atunci când mint prin omisiune, luând drept valabil doar faptul că plătesc impozite generatoare de buget, şi atunci când, prin trafic de influenţă, ei centrează şi ei dau cu capul, folosind o parte din buget în scopuri personale.

Prin aceste tertipuri economice, ei ne fac pe toţi părtaşi la minciună generală. Ştiu că oamenii au nevoie de fonduri bugetare şi, mai de voie, mai de nevoie, le acceptă modul de obţinere a averii.

Tot analistul politic amintit se arată mirat că preşedintele a recunoscut că a minţit, iar presa şi opinia publică, în loc să-i ceară să părăsească scena politică, îi laudă abilitatea de a fi ieşit din capcana întinsă de opoziţie.

Ce se face că nu înţelege analistul şi a înţeles omul de rând e faptul că putem cere demisia unui preşedinte doar dacă avem o alternativă mai bună. Nu avem.

Când toată lumea vrea să aducă România pe drumul cel bun, toată lumea stă şi se întreabă cine s-o aducă.

 Un analist, ca orice analist, e plătit de cineva, că nimeni nu analizează degeaba; prin faptul că nu afirmă explicit faptul că ar vrea la Cotroceni pe cel care îl plăteşte, analistul minte prin omisiune, până la urmă nemaiînţelegându-se cine sunt barbarii politici şi cine politicienii paşnici.

Nu ne e clar faptul că, într-o societate bazată pe minciună, unde să spui adevărul e de-a dreptul dubios, dacă nu periculos, oamenii n-au decât o metodă de compromis, să aleagă minciuna cea mai puţin nocivă.

Adevărul, chiar dacă, uneori, iese la suprafaţă, e ca spuma pe val; dispare într-o secundă. Oamenii văd oceanul minciunii, nu spuma de pe valuri, care e adevărul. Ca spuma pe val, adevărul e întâmplător. Pentru că nu durează, nu are nimeni încredere în el.

Sistemul bazat pe minciună face adevărul periculos. Formularea „am 70 de ani; acum pot spune orice” nu e întâmplătoare. La noi, accidentul de maşină sau răzbunarea se pot uşor confunda. Dacă nu se confundă, ştim cu toţii, se face în aşa fel încât să se confunde.

La nivel politic, minciuna se vede cel mai bine, e chiar o unealtă de conducere,

atâta timp cât e prezentată ca un adevăr. În politică, adevărul este rezultatul unor minciuni diferite spuse la subordonaţi diferiţi. Când, o clipă, minciuna iese la iveală, e prezentată ca o scuză. Valul de articole de presă trece, imaginea politicianului rămânând mai mult sau mai puţin ciuntită. Cum nu avem tradiţie în politică, nu avem nici politicieni grozavi, dacă sunt în stare să facă o aşa atroce demagogie a sărăciei, pentru a-şi trage salarii, indemnizaţii, maşini, pensii, paşapoarte diplomatice şi alte foloase.

            În afară de faptul că sunt parlamentari, despre parlamentari nu se ştie altceva decât că mint. Preluându-le toate funcţiile vitale, preşedintele i-a scutit de orice efort de gândire, care ar putea consuma energie sau gaz de la ruşi.

            A avut dreptate Traian Băsescu atunci când a afirmat la Paris că subiectul României, ca ţară coruptă, e de domeniul trecutului lor; al corupţilor, poate, care nu vor să se mai uite în urmă, să vadă cum şi-au făcut averile. Sau de domeniul trecutului banilor în conturi din ţări străine?!

            Din punctul de vedere al omului care nu are în fire să mintă şi să fure, totul e prezent. Să le expună poliţiştilor acest prezent, e pleonasm. Poliţiştii de ce stau acolo, să nu ştie ce-i înconjoară? Răspunsul e „da”. „Peştii mari” au fost deja dresaţi să-şi bea cafeaua la Parchet, de ochii maselor, şi atât.  

Populaţia ţării a scăzut, dar, ce păcat, n-a scăzut odată cu scăderea procentului de prostie. Populaţia e îmbătrânită, dar e îmbătrânită în rele. Bătrânii noştri nu sunt nişte înţelepţi, ci fosile de „oameni ai muncii”. Proverbul „dacă n-ai bâtrâni, să-ţi cumperi!” e luat ca atare. Bâtrânul român poate fi cumpărat foarte uşor, cu minciuni puerile; votul lui e valoros, dar e cumpărat, din păcate, de acela care dă mai puţin, tocmai datorită neîncrederii în adevăr, în adevărul că ar putea obţine mai mult.

Dacă politica e ambiguă, aşa cum e şi jocul minciună-adevăr, şi ne putem pronunţa cu ambiguitate asupra ei, la nivel de justiţie, lucrurile sunt clare: în justiţie, se minte cel mai mult. O probă cu doi martori mincinoşi face minciuna un adevăr de necontestat. Acest lucru te determină să-ţi ţii gura, să o laşi mai moale cu mult trâmbiţata „libertate de exprimare” şi, în consecinţă, democraţia are de suferit.

Ca efect de bumerang, o democraţie bolnavă generează minciună în toate domeniile de activitate, iar guvernanţii merg până acolo încât vor să ne ia chiar şi speranţa de a vrea să ne pierdem toate speranţele. Trăim „într-o veselie” sau trăim „în prostie”, tot degeaba trăim.

Alternanţa adevăr-minciună a devenit povestea lui Petrică şi lupul. Dacă mai ridică vreunul glasul, e luat în râs; oamenii au fost atât de abil minţiţi, încât nu mai cred în adevăr.

Dacă în politică minciuna mai poate fi luată drept scuză, în justiţie, aceasta e letală. Cu dreptatea nu te joci. Legea e lege; când o confunzi cu morala, mai exact, cu propria ta morală, dând soluţii imorale, declanşezi reacţii în lanţ.

Ce n-a înţeles analistul de la care am plecat e faptul că el vorbeşte de minciună şi adevăr, fără să le lege de pericol sau de lipsa acestuia. Atunci când o minciună salvează o viaţă, omul de pe stradă simte cel mai bine ce e moral şi ce e legal. De aici, pleacă şi încrederea sau neîncrederea în personalitatea politică; de la bine sau rău, nu de la adevăr sau minciună.

Spre deosebire de statele declarate democratice, unde există, ca la noi, şi multă minciună, în România există foarte puţină dreptate. Există foarte puţină dreptate nu numai din cauza lipsei democraţiei, în sine, ci şi din cauza factorilor generatori de democraţie.

Unul dintre aceşti factori, poate principalul, este exacerbarea simţului proprietăţii. Mulţi au fost minţiţi că se vor retroceda proprietăţile „abuziv confiscate”, sperând ca, după primirea acestora, să aibă banii necesari pornirii pe un nou drum, cel al prosperităţii. Au sperat degeaba; comuniştii nu erau proşti să întocmească acte de confiscare celor fugiţi peste graniţă, băgaţi direct în „gazuri”, cu pistolul la tâmplă şi executaţi la marginea pădurii, băgaţi în puşcării, fără nici o judecată, sau deportaţi să moară în Siberia sau Bărăgan.

Cei care au făcut legea 247 din anul 2005, ori au făcut un act de injustiţie intenţionată, ori au fost nişte proşti. Stai şi te întrebi: dacă aleşii noştri sunt nişte mincinoşi, ce suntem noi, cei ce i-am ales? Proprietăţi „abuziv confiscate” nu e doar un pleonasm, ci de-a dreptul o minciună imensă. Prin faptul că i-a deposedat din nou pe urmaşii expropriaţilor de ceea ce nici n-au primit înapoi, această minciună este un crud adevăr. Cum „ceea ce e în mână, nu-i minciună”, urmaşii comuniştilor au rămas cu ceea ce urmaşii expropriaţilor nu vor mai primi niciodată înapoi.

Nu e moral, dar e legal. Da, dar legile, când ni se dau, trebuie să pornească de la morală, nu să fie dată o lege neaplicabilă, să se testeze ce efecte morale va avea. La noi, legile sunt testate întâi pe oameni. Nu emiţi o himeră justiţie-agricultură, cum e legea 247, să vezi reacţia. Sau emiţi?

O lege voit proastă, scindează, tot voit, societatea, nu în clase sociale, ci în „grupuri de interese”. Reuşesc cel mai bine „grupurile de interese” care sunt şi „grupuri de presiune”. Grupurile de presiune sunt cele de la putere, care pot exercita presiune prin legi, dacă nu neapărat favorabile lor, măcar nefavorabile pentru alţii.

Până în 2004, totul s-a bazat pe minciuna directă, când legile, ordonanţele şi hotărârile erau date de îmbogăţiţii de la putere în avantajul lor direct. Mai subtili, cei veniţi la putere după 2004 emit acte care îi avantajează indirect, mutând minciuna în tabăra adversă, care nu e opoziţia, cu adunătura de „burjui”, care vrea proprietăţile înapoi, minţind că acestea li s-au confiscat strămoşilor ei. Nu li s-a confiscat nimic, e un adevăr acest fapt, dar nici despre întreruperea frauduloasă a continuităţii existenţei proprietăţii, din jurisdicţia internaţională, nu s-a prea auzit pe plaiuri mioritice.

Urmaşii comuniştilor aprofundează lecţia transformării minciunii în adevăr şi invers, după caz, timp în care urmaşii expropriaţilor, unul câte unul, trece Styx-ul la proba cu martori.

Şi atunci, dacă nu mai există adevăr nici măcar în formă relativă, cum să mai creadă cineva în el? „Eliminarea privilegiilor” e un adevăr al oricărei guvernări; a privilegiilor altora. Această „eliminare” e considerată o minciună dacă e raportată la potenţialii adversari, cei care, dacă ar primi înapoi averile strămoşilor, nici măcar confiscate, ci luate cu japca, ar şti să pună bazele unei economii viabile, nebazate pe minciună.

E un adevăr faptul că urmaşii celor mulţi şi proşti se tem de urmaşii celor puţini şi inteligenţi? Nu, e o minciună. Urmaşii celor mulţi şi proşti nu se tem de urmaşii celor puţini şi deştepţi pentru că aceştia din urmă nu vor primi nimic înapoi, deci nu prezintă nici un pericol. Dacă nu folosesc chichiţe tip „abuziv confiscate”, primarii din teritoriu pot refuza, pur şi simplu, să întocmească dosarele de retrocedare sau pleacă pe câmp, să se odihnească. Poţi să acuzi de ceva un primar, când plecatul pe câmp e un lucru sfânt la români?

Pentru toate astea, ni se sugerează să rămânem puţin mai în urmă, dar să facem asta din timp, să nu ne-o ia alţii înainte. Democraţia română nu înseamnă „puterea poporului”, ci obrăznicia poporului.

Şi „luarea de măsuri”, până în 2009, 2010, dacă nu până în 2020, e tot un adevăr în care nu mai crede nimeni, adevărul învăluit în aura inefabilă a timpului fiind o minciună. Paradoxal, toată lumea se întreabă de ce e înconjurată de incompetenţă şi nu găseşte răspunsul.

Şi statul pe loc e tot un adevăr, care face bine la imagine. În timp ce unii se căznesc să dărâme munţi şi se prăbuşesc în intenţia de vot a viitorilor electori, cei ce nu fac nimic cresc în sondaje, după principiul care spune că, atunci când muntele se înalţă mai mult, valea creşte fără să facă nimic, prin simplă comparaţie.

Şi „deciziile serioase”, care nu se îndreaptă două în aceeaşi direcţie, sunt tot adevăruri, dacă sunt luate separat. Luate împreună, sunt o gogoaşă imensă.

Şi desele schimbări ale unor proşti cu alţi proşti, dacă nu cu nişte deştepţi cu potenţial prost intuit, sunt adevăruri de la noi. Minciună e faptul că şmecherii adevăraţi nu sunt uşor de clintit sau faptul că, dacă sunt clintiţi, provoacă prăbuşirea altor bolovani, prin scandaluri şi adevăruri fulminante.

Maniera originală de a interpreta articole de legi, protocoale, hotărâri sau ordonanţe, în cadrul mai larg al originalităţii cu orice preţ sau al originalităţii interesate, e tot o formă de a minţi, de a ocoli adevărul, de a-l face străveziu, de a-l face ţăndări sau de a trece prin el, dincolo de el.

Un mare om politic a spus: „Nu am fugit după funcţii”. E un adevăr, omul nu a fugit după funcţii; a rămas pe ele. Nu se făcea să se mişte, îşi deranja pupincuriştii tradiţionali, viaţa acestora fiind din ce în ce mai grea de când conducătorii sunt cu fundul în două luntri.   

            În rest, să vorbim de sănătate, că-i mai bună decât noi!

Victor Martin

Craiova

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, redactarea şi Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]