Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

Nicolae Steinhardt -

un model pentru tinerii de astăzi

Nicolae Băciuţ

Tinereţea nu e o virtute, nici un păcat. Opusul păcatului, spunea Kirkegaard, nu e virtutea, ci libertatea.

Tinereţea nu-i nicio scuză. E un anotimp al unui destin, unul, e adevărat, foarte important, de care depinde uneori o întreagă viaţă. Pentru că cine i-a dat tinereţii ce e al tinereţii, dar nu a dat şi lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu, se poate trezi că a trecut tinereţea, „ca nouri lungi pe şesuri”, şi că n-a lăsat nici o urmă, decât regrete şi nostalgii, nu şi putinţe.

Ca să nu fie rătăcire, irosire, tinereţea are nevoie de modele, de repere, şi pentru a putea ţinti foarte departe, dar şi pentru a cruţa timp şi energii, încercându-se reinventarea roţii. N. Steinhardt era un model pentru tineri. Pentru cei care-l cunoşteau, pentru cel care-l citeau.

Pentru mine, cel tânăr, a fost model şi prin una şi prin alta. Şi nu încetează să-mi fie un model. De credinţă. De viaţă. De cultură.

„Nicolae Steinhardt nu-şi mai aparţinea. El, Sihastrul de la Rohia, era, de fiecare dată când ieşea în public, înconjurat de puzderie de lume, de prieteni sau de simpli curioşi. Era o apariţie şi o prezenţă fascinantă. Părea mai degrabă rătăcitor printre oameni, o apariţie insolită şi contrariantă, coborâtoare parcă din alte timpuri. Mai ales tinerii căutau să-i fie aproape - îl priveau şi-l ascultau cu religiozitate, ca pe un sfânt. Cred însă că sentimentul era reciproc. Şi N. Steinhardt îi agrea pe tineri. Şi îi făcea bine prezenţa lor. Îi privea cu bucurie şi cu o anume religiozitate şi el”, scriam la un moment dat.

Faptul că l-am cunoscut a fost un privilegiu, chiar dacă şansa nu mi-a surâs până la capăt, nereuşind niciodată, cât a trăit părintele Nicolae, să ajung la Mănăstirea Rohia, acolo unde monahul s-a retras ca să fie mai aproape de Dumnezeu, să fie mai aproape de Scara la Rai.

Comunicarea noastră s-a rezumat la epistole şi la convorbiri telefonice, după întâlnirea noastră ultimă, de la Saloanele „L. Rebreanu” de la Bistriţa. Cu toate acestea, l-am simţit mereu aproape pe părintele Nicolae, pe cărturarul N. Steinhardt – nefiind însă vorba de două feţe diferite ale aceluiaşi Steinhardt.

La un moment dat, în 26 mai 1986, mi-a trimis o scrisoare care mi s-a părut ca o filă din „învăţăturile părintelui Nicolae către ucenicul său … Nicolae”.

Iată textul:

„Iubite Nicolae Băciuţ,

În răspunsurile mele la ultimele întrebări ce mi-aţi pus, am reluat ideea lui Maiorescu şi formula lui Păstorel Teodoreanu, afirmând că scrisul e boierie. Poeziei îndeosebi i se aplică de minune enunţul acesta. Dar ea nu este numai boierie ci şi produsul unei munci neplictisite, negrăbite, intense. E inspiraţie, desigur, dar şi îndelungată trudă. Am citit multe volume de poezie în ultimii zece ani. Şi am putut constata că, în ciuda bunăvoinţei şi prieteniei care au stat la baza lecturii mele, foarte multe nu-s câtuşi de puţin vrednice a se numi poezie. Superficiale, conformiste, uşuratece, false, scrise la repezeală, publicate fără a fi atent revăzute şi regândite, reprezintă o uriaşă masă de rebuturi.

Se cere muncă, răbdare, şlefuire, e treabă serioasă şi nu poate fi „expediată” în tempo de hopa Mitică. Aşadar: atenţie, nici o grabă, nimeni nu-l obligă pe om să publice o carte de versuri în fiecare an. Talentul, desigur, e prima condiţie. Dar nu ajunge, trebuie „prelucrat”. Ca să nu mai vorbim de sutele de „poeţi” care dau la tipar toate fleacurile, schiţele, copiile, ciornele, imitaţiile neruşinate, lozincăriile abia camuflate…

Înainte de a ne aventura în consideraţii subtile şi înalte asupra poeziei – teoriei poietice – se cuvine a-i îndruma pe toţi cei ce scriu versuri să fie serioşi, să nu socotească drept Poezie orice şir de versuri (albe) aliniate la repezeală pe nişte coli de hârtie. Mai întâi să existe „materialul”, apoi vom începe teoretizarea.

La cei din generaţia ’80 mi s-a părut a vedea talent şi probitate. Apoi şi har şi haz; curaj şi demnitate profesională – de aceea m-am bucurat. Am văzut şi la d-ta: luarea lucrurilor în serios, inspiraţie, grijă pentru formă. Te rog cu toată prietenia, să continui a da poeziei atenţia cuvenită, respectul necesar. Nu fi grăbit! Şi din întrebările d-tale deduc: eşti acasă în domeniul gândirii şi artei. Nu te lăsa prins în capcană de modă, zor, mediu, exemple, clişee (voluntare ori involuntare), fii mereu în stare de alertă, treaz, de veghe! – şi foarte indulgent cu elucubraţiile şi bătrâneşti – copilăreştile spuse ale lui N. Steinhardt.”

Era o scrisoare după ce îi povestisem despre perspectiva tipăririi cărţii mele de debut, „Muzeul de iarnă”, carte despre care, de altfel, a şi scris la apariţia ei, după ce cronica de carte s-a plimbat pe la mai multe redacţii, pentru că apariţia unui text semnat de N. Steinhardt trecea prin mai multe „vămi” ale prudenţei redacţionale, înainte de a ajunge la cenzorul suprem de la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste.

N. Steinhardt nu se lăsa, cu toate acestea, îngenuncheat, nu se deda la compromisuri de nici un fel. Iar atunci când se intra cu securea în textele sale era deosebit de mâhnit, nu doar pentru impertinenţa intervenţiei, ci şi pentru lipsa de respect faţă de o opinie.

N. Steinhardt nu era un personaj comod, cu toate că era un om lucid şi nu sărea inutil peste cal. Se oprea la limita la care ştia că cuvântul mai poate fi liber. Nu vroia să facă cuiva rău prin textele sale. Prin relaţia cu el. Îmi spunea adesea că speră că nu-mi creează neplăceri legătura pe care o aveam, telefoanele, scrisorile. Oricum, ne erau ascultate şi convorbirile şi ne erau citite şi scrisorile. Uneori era foarte simplu să ne dăm seama că „dialogul” nostru era cu „public”.

N. Steinhardt era un spirit protector. N-ar fi suportat gândul că, cu bună ştiinţă, face rău cuiva. Doar pentru a nu face rău a făcut şi puşcărie!

Ţinea foarte mult la fidelitate, un text al său se referea fără echivoc la aceasta în raport cu tinerii: Despre fidelitate sau cuvânt bătrânesc pentru cei tineri (în: Monologul polifonic, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1991, pp.113-118). Poate că făcea acest lucru şi pentru că între valorile umane, între virtuţi, fidelitatea, în toate formele ei de manifestare era cel mai puţin evocată.

N. Steinhardt vedea în fidelitate statornicie, care, desigur, nu era doar atributul unor anume vremi, ci al unei permanenţe. Cu atât mai mult, tinerii de azi, mai uşor tentaţi de trădare şi nestatornicie, trebuie să-l descopere pe N. Steinhardt.

Dar N. Steinhardt vedea fidelitatea nu doar în raport cu o vârstă, cu o etapă biologică, ci în toată complexitatea ei, ca un antemergător al unui destin şi ca pecete finală a acestuia. Iar statornicia e văzută, în termenii fidelităţii, dincolo de raporturile între indivizi, urcând până la cele dintre state. Până şi în ştiinţă făcea loc fidelităţii: “În ştiinţă, aşadar, fidelitatea, spune N. Steinhardt, nu înseamnă imobilitate. Pe plan etic e altfel: acolo regula este a invarianţei, a statorniciei în hotărâri, a râvnei ferme şi solicitudinii neobosite faţă de prieteni, a neclintirii faţă de crez şi de cuvântul dat”.

“Deoarece cui i se cere, în cele din urmă, omului să fie complet fidel? Lui însuşi, condiţiei sale de om, de fiinţă gânditoare şi cuvântătoare a cosmosului. Iată principala, neîndoielnica, nefluctuanta fidelitate. Şi ce înseamnă a-ţi fi ţie însuţi fidel, condiţiei tale de om?

A nu săvârşi nimic de care să-ţi fie apoi scârbă ori ruşine; a respecta demnitatea şi libertatea celorlalţi; a contribui, pe cât îţi este dat, la menţinerea sau îmbogăţirea prestigiului singurei (până la proba contrară) fiinţe conştiente din univers”. (Jurnalul fericirii - s.m.)

  N. Steinhardt oferea modele şi era el însuşi model. Având, la rândul lui, model.

 “Steinhardt însă, spune Radu Teodorescu, este o prezenţă fascinantă la toate nivelele: literar, teologic, etic, critic, cultural”.

Cultura lui N. Steinhardt era dezarmantă. Acest lucru nu te făcea să-l percepi ca ostentativ şi necruţător cu cei mai puţin trecuţi prin cărţi. Dar dialogurile cu el deveneau indirect o invitaţie la lectură. Să nu uităm că la Rohia, N. Steinhardt a avut ca ascultare şi amenajarea bibliotecii Mănăstirii, peste 23.000 volume, care nu i-au trecut prin mână doar ca nişte simple obiecte de inventar.

Când pleda pentru o idee, o făcea atât de convingător şi când scria şi când vorbea. Avea credibilitate. Nu te puteai îndoi de spusele lui.

Îndemnurile lui nu erau fariseice. Nu cerea altora ce el însuşi n-ar fi făcut. Şi nici nu credea că deţine adevărul absolut. Nu se sfia să întrebe, să ceară sfaturi: “În postul Sântei Mării (scrie în Jurnalul fericirii, Văratec, 1971), mă spovedesc părintelui Calinic. Printre altele: un fost coleg de puşcărie mereu vine să mă tapeze; duhneşte a băutură şi uneori îmi aruncă-n obraz poveşti sfruntate: că i-a murit copilul şi îi lipsesc banii de înmormântare – mie, care ştiu că nu e tată. I-am dat ce i-am dat, apoi l-am respins. Simt totuşi o nelinişte. Dar ce să fi făcut cu un beţiv? Să-i fi dat, mă întrerupe duhovnicul. Când mai vine, dă-i, nu-l judeca! Şi eu – zice – am un prieten beţiv, un nenorocit şi când vine pe aici îl omenesc. Dă-i! Cât de bine îmi pare că m-am făcut ortodox. “

A scris lucruri fundamentale despre creştinism ( “Creştinismul e bucurie şi retetă de fericire. E şi asumare a durerii. – Jurnalul  fericirii), a apărat ortodoxia, creştinismul, luând diverse atitutini faţă de cei care nu înţelegeau sensurile credinţei: “Le zâmbesc şi eu. Or fi ei ştiutori, ştiu şi eu câte ceva: că oamenii nu-s numai spirit ci şi materie. Domnul e duh; dar s-a întrupat, carne s-a făcut.” “Mii de draci mă furnică văzând cum este confundat creştinismul cu prostia, cu un fel de cucernicie tâmpă şi laşă”. (Jurnalul  fericirii )

A luat atitudine faţă de regim. Faţă de orice formă de pierdere a verticalităţii. A îndemnat mereu la îndrăzneală, la curaj, chiar credea că “creştinismul este o religie a curajului.“ Nu accepta frica.

 Dacă ar fi trăit anii libertăţii, N. Steinhardt nu şi-ar fi schimbat radical atitudinea, ar fi rămas un luptător faţă de tot ce ar putea aduce atingere demnităţii umane. Mi-l imaginez alături de Octavian Paler, dezbătând problemele românilor. P.S. N. Steinhardt m-ar fi  certat dacă ar fi ştiut că am scris un text în foarte mare grabă, nereuşind să spun câte aş fi vrut şi câte ar fi meritat să spun. Dar nu puteam să nu răspund favorabil unei invitaţii amabile, chiar dacă timpul pe care l-am avut la dispoziţie a fost “pe fugă”.

Mă va ierta, de acolo din ceruri, de unde ne priveşte, pentru că i-am nesocotit într-un fel, una dintre îndemnurile sale către tineri: n-am mai avut răgaz pentru a “şlefui” aceste gânduri. 

În adâncul inimii mele sunt multe lucruri gata să fie spuse despre N. Steinhardt.

n. Băciuţ

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)