Nietzsche ne atrage atenţia prin stilul său, dar trebuie să se impună prin drumul parcurs spre sălaşul destinului. Dar aici nu este vorba de un concept, ci de o experienţă; ce-i drept este o experienţă cât o viaţă de om, iar pentru înţelegerea ei Nietzsche ne previne asupra necesităţii de a cultiva şi de a dobândi anumite calităţi sufleteşti.

            De aceea, trebuie să ştim că năzuinţa spre simplitate aparţine individului complicat, iar năzuinţa spre originar insului complet, dotat cu un organ de simţ unitar; apoi trebuie să mai ştim că opinia este specifică individului nervos, în vreme ce perspectivismul psihologic aparţine insului profund; de asemenea trebuie să ne mai deprindem şi cu faptul că ”rezistenţa prin cultură” ţine de individul reactiv, iar actul de cultură este săvârşit de spiritul activ.

             Pentru o vreme Nietzsche s-a însoţit cu Wagner. În perioada asta nu este deloc voios. Picioarele lui parcă sunt de plumb; de dans nici nu poate fi vorba. Se exprimă într-un stil sub greutatea căruia cititorul se sufocă. Filosofia lui striveşte prin gravitate, sensurile ei apasă pe umeri aplecându-i pănă aproape de pământ. Într-un cuvânt, lui Nietzsche îi lipseşte ritmul.

            El ştie că se însoţeşte cu un vrăjitor, dar se ataşează de el având convingerea că acesta îl va elibera de „raţiunea şi de simţirea zilei”. Wagner îi dezvăluie ”lucrurile serioase, profunde şi sacre”, iar arta sa ”stăpâneşte peste om ca o pasiune avântată şi-i dă voie să zboare exact atunci când piciorul lui s-a împotmolit în nisip ori s-a rănit în pietre”. [1]

            Au trebuit să treaca mai bine de zece ani până când Nietzsche a putut mărturisi eliberarea de ”wagnerianism”. Va denunţa la arta lui Wagner ”degenerescenţa sentimentului ritmic”, lipsa dansului, faptul că acest vrăjitor a răsturnat ”premisa fiziologică a muzicii de până acum: să înoţi, să pluteşti, nu să mergi, să dansezi (...)”.[2]

            Noul stil prin care se exprimă Nietzsche este uşor, ironic şi jucăuş. Este un stil ce aduce cu o ieșire în câmp deschis. Acum Nietzsche se bucură de întâlnirea cu arta lui Bizet, prilej de a vedea ”în sfârşit, dragostea, repusă la locul ei, în natură!”, căci nu mai este vorba de ”iubirea fecioarei ideale”. Este atras de sensibilitatea dezvăluită de Bizet ce se poate exprima ca o ”muzică voioasă; dar nu voioşia franceză sau germană. Voioşia ei este africană. ”[3]

            Cu asta am ajuns la un gând despre Nietzsche pe care l-am ascuns până acum. Pentru a-l putea spune trebuie să invoc însă, mai înainte, celebra scrisoare din 23 August 1794 a lui Schiller către Goethe, în care îşi mărturisea impresiile de la prima lor întâlnire . Schiller era pregătit, chiar şi-n eventualitatea unor proteste din partea lui Goethe, să depună mărturie pentru originea greacă a sufletului acestuia. Dar nu mă opresc aici, vrând să mai pun în balanţă şi fuga lui Goethe în Italia, când a simţit că trebuie să răspundă chemărilor sufletului său care nu mai rezista, pe de o parte – constrângerilor din mediul german, iar pe de altă parte – imperativelor destinului său şi mă întreb acum: ce fel de fiinţă este o cultură ? Cum aruncă ea seminţele ei şi pe ce căi se îngrijeşte de ele ?

            În ceea ce-l priveşte pe Nietzsche, nu cumva afinitatea lui pentru mască, pentru ritm, pentru dans – trădează de fapt un suflet african ?

            Asemenea lui Goethe, Nietzsche a urmat acelaşi drum:

            ”Aşa cum mă învaţă natura mea cea mai intimă, tot ceea ce este trebuincios, privit de sus şi prin prisma unei economii superioare, este totodată şi ceea ce este necesar în sine, şi nu trebuie doar suportat, ci şi iubit (...)[4] .”

            Dar fragilitatea lui nu trădează ea nişte origini mai îndepărtate ale sufletului său decât în cazul lui Goethe !?

            Multe vreme, această fragilitate convertită minunat într-o vie ritmicitate, m-a făcut să cred că Nietzsche a împins lucrurile până la eliberarea chiar şi de necesitatea propriului Destin. În acest sens înţelegeam chiar şi acea ”Eternă Reîntoarcere”, care-mi suna ca o ”Eternă Reinventare” , ceea ce presupunea că Nietzsche descoperise posibilitatea de a recompune ”Veşnicul” în termenii ”Efemerului”, aspect care pentru mine, în mod greșit, echivala mai degrabă cu o sucombare în aparenţă.

            O concepţie ca aceea a lui Rorty împinge încă lucrurile şi mai departe, insistând doar asupra posibilităţii individului de a se reinventa, fără a mai pomeni nimic despre destin. Dar această concepție simplifică și, astfel, denaturează filosofia lui Nietzsche.    

            Abia miturile africane culese de Leo Frobenius, mi-au arătat cu o claritate ce rar poate fi întâlnită, că numai apropierea de propriul destin (în miturile africane se vorbeşte aici de o călătorie, de cele mai multe ori fiind vorba despre o călătorie în ”satul morţilor”) face să se ivească dansul liber şi conştiinţa deplină. Aici nu se ajunge la o eliminare a destinului. Totul ia forma unei îmbrăţişări din iubire, echilibrul fiind astfel restabilit (în mituri – un fel de înviere a morților, - ”se vor întoarce cu tine”). Multe mituri amintesc însă şi despre fragilitatea sufletului dovedită, în urma întâlnirii cu propriul destin, sub forma ignoranței (în mituri - canibalism) sau sub forma unui dor de a părăsi viața (în mituri – reîntoarcerea în ”satul morților”) ori chiar sub forma unei conștiințe puternice din pricina căreia chemările dinspre ”satul morților” amuțesc, despre acest erou spunându-se că a pierdut totul.    

            Miturile africane sunt cele mai fine, cele mai inteligente, cele mai iscusite şi mai poetice – sunt exact aşa cum îi descrie Frobenius ”pe înalt predispuşii Bena Lulua”. Ele sunt imaginea fidelă a cunoaşterii propriului destin de către aceste suflete pe care cultura le-a azvârlit, la un moment dat, în piepturile unor oameni din jungla africană.

            În ”Cazul Wagner” avem aceeaşi imagine care depune mărturie pentru împlinirea unui destin african. Îl avem aici pe Nietzche voios şi aceasta e voioşia unei culturi, nu a unui cult.  

            Şi parcă-l aud pe Frobenius povestind:

            Dintre tufişuri a apărut o figură veselă, un Negru micuţ şi delicat, care a început să cânte cu cea mai uşoară şi mai dulce voce nazală:

            ”Iată un cap, iată un destin.

            Omul moare, dar destinul său trăieşte. ”

Catalin Gicaru-Cinca

Bibliografie: