Revin şi amintesc despre emanciparea ţiganilor. Încă mai credeţi?! Poveşti pentru posteritate sau etichetă pentru ambalajul omului de îmbrăcat în om! În realitate, cu totul altceva. Pe-atunci, legea, bună, rea, cum era la vremea aceea, interzicea evreilor, şi nu numai lor, cumpărarea de pâmânt pe teritoriul Ţărilor Române. ,,E, asta da lege!’’ - m-am grăbit şi eu a-mi spune! ,,Domnule, ce e a lor e al lor! Ce e al nostru, al nostru!’’ Numai că (vedeţi, totul se întoarce din condei!), dacă tot nu aveau dreptul să cumpere moşii, de ce nu le-ar fi luat pe degeaba?! Ce asemănare cu vremurile de acum! Şi atunci, târâşi-grăpişi, cei dornici de averi au devenit, în termenii moderni, administratori. Adică ei, doritorii a tot, arendau şi administrau în aşa fel încât să aibă, peste noapte, mult, chiar  foarte mult profit. E, aici e aici! Pe moşia boierului român, lucrau, pe vremea lui Cuza, ţiganii. Mulţi! Chiar foarte mulţi! Însă cum boierul cu familia trăia când pe la oraş, când pe la Paris, şi la trecere pe la moşie, îşi lua de la ţigani (ţigănci) partea şi în natură, şi în de toate... larg la inimă, ca oricare român, mai trecea cu vederea.  Arendaşul, ca noul venit, ba! ,,Ţiganii sunt mulţi,  iar de aici, cu siguranţă, nerentabili!’’ – au strigat administratorii.  ,,Afar` cu ei de pe moşii!’’ ,,Bine, bine, dar cine a muncit în locul lor?’’ – vă întrebaţi, probabil, trecând cu vederea soluţiile din istorie.  Cine altcineva decât ţăranul român?  Era el însă atât de nătâng încât să se pună de bună voie alături vitelor în jug? Nu! Cu siguranţă nu! Şi atunci, ,,binele pentru cei mulţi!’’ a început să bată toba. Bănci, care mai de care, au împrumutat ţăranul sugerându-i, mai întâi, ideea că a venit şi pentru el vremea. După ce i-a dat, cât era de dat, ca apoi să  îi ia  până şi pielea, peste noapte, întocmai ca şi acum, criza! Crizza! Cât ai zice peşte, libertatea şi binele fluturat pe sub nas, l-a făcut pe ţăran, din om care se visa liber şi cât de cât îndestulat, ani buni, slugă la argat. Şi dacă tot era el, la ce nevoie de ţigani?! ,,Liberi! Hai, valea!’’ au strigat iarăşi cei ce administrau. Şi uite aşa emanciparea! Vă daţi voi seama ce foamete şi ţipete pe miile de alungaţi când nici măcar în grajdurile boierilor nu mai erau lăsaţi? Nu zâmbiţi! Sunt, în ultimă instanţă, tot oameni! Apoi, dacă vă amintesc de binele ce ni s-a fluturat pe sub nas, de către bancheri (cacealmaua cu buletinul!), la toţi românii, mai ieri-alalteri, pacă văd cum vă apucă plânsul. Pârghiile de jupuit le-au trasformat băncile apoi în legi, evident, votate de ai noştri, de douăzeci de ani aleşi, iar de aici... Când nu ai cap... Doare! Al dracului ce doare!

Lumea însă din când în când se rostogoleşte! Cu ea şi poporul din care facem parte. În el, noi toţi, buni şi răi! În această mişcare, evident schimbarea! Vin unii, pleacă alţii! Dualitatea (adică binele şi răul) nu dispare. Stă, orice am face, în structura noastră, curgere din primordii! Starea omului însă, a poporului, din care, repet, fac şi eu parte, ţine însă de ?% e bun şi ? %  e răul?! În tine, în mine şi oriunde! Pârghie în toate, se pare  a fi memoria, ţinerea de minte, cum spune românul, sufletul, şi de firea-ţi-de-a-fi-în-lume. Apoi, lăcomia! M-am tot întrebat în ce constă confortul mental şi sufletesc al celor ce au şi încă vor să aibă? Nu are importanţă de unde ia!  Răspunsul? Unul de factură patologică! Din păcate, pentru astfel de tipologii, oameni sau popoare, încă nu există un diagnostic, şi cu atât mai mult, spitale. Trebuie ştiut că atunci când uiţi definitiv că faci parte din rândul celor mulţi, al lumii, în genere, şi mai ales când nu vrei să vezi că ei rabdă îngenuncheaţi în adâncul inimii, însăşi mişcarea (forţa centrifugă există în sine), te aruncă dincolo de lumea în veşnică schimbare. Iar de aici, papucii! (o expresie nu tocmai academică!). Însă una e să pleci, pentru că în firesc e şi plecarea, şi alta este aruncarea din vremuri, din istorie. S-a întâmplat veşnic omului care, contextual, a uitat că este om. S-a întâmplat mereu partidelor şi oricui ce nu au trecut dincolo de gândirea egoistă şi de instinctul găştilor de cartier. Când limitele bunului simţ au dispărut definitiv din istorie, dezastrul! Interesul fără limite, a ajuns, în ultimă instanţă, la finanţarea propriei dispariţii!  Amintesc doar dezastru din vremurile de război, amintesc deportările din Siberia, lagărele de acolo apoi cuptoarele de la Auschwitz,  ani la rând fumegând şi iar fumegând etc... Se ştie!